E liniște asurzitoare. Tristețea, cu gheare tăioase, îmi sfâșie sufletul. Șiroaie de lacrimi reci îmi curg din cristalele tulburate pe obrajii palizi. Mi-e frică de singurătate. Sunt singură...
Cândva, cineva m-a sfătuit să nu uit că dragostea este ploaia de diamante a sufletului și trebuie să le-o împărtășesc și celor ce nu se bucură de ea. Mă întreb acum dacă a meritat să încerc să te fac să te bucuri de tainele iubirii...
Am trecut cu pași grăbițt printre lacrimile de gheață. E iarnă. Un diamant rece mi-a atins obrazul. O mărgea limpede, sclipitoare ce cădea din fântâna ochilor mei sau doar un fulg de nea?!
Mi s-a părut că te-am văzut, dar ai trecut la fel de repede ca ninsoarea. Tu, ești amintirea speranței, a primei iubiri, a vieții...mica mea adolescență. Am încercat să-ți șterg lacrimile de pe suflet atunci când ultimul strop de fericire s-a stins și cel din urmă bob de nisip a căzut. Clepsidra vieții s-a scurs... Ninge isteric de jos în sus... Știam că va veni o zi când pământul va ninge...
Visez sau poate îmi imaginez lucruri la care nu aș vrea să mă gândesc. Un glas prăfuit mă cheamă în pustietatea tristeții. Mă simt ca-ntr-o clepsidră...în clepsidra vieții... Eu alunec odată cu nisipul căzut... Mă pierd în gânduri și, timpul trece și parcă pașii mă duc tot mai departe. Ochii-mi sunt umezi. Cred că...poate n-ar trebui să plâng, dar plâng și vreau să plâng!!
Trecutul, iubirea noastră destrămată, lasă pe cerul unde au nins luceferi, urme...și totul pare a fi un paradis în destrămare. Astfel, viața mi se pare un șir de minuni, ale căror uși se vor deschide doar atunci când vei vrea să smulgi tăcerea ce s-a depus între noi printr-un sunet din trecutul vieții...
"-Dă-mi, înapoi, suflete, licărirea cerului să văd ce trebuie, dă-mi ochiul pâmântului să aud vibrațiile luminii și dă-mi sufletul cu sânge negru înmuiat în flăcările misterioase și dă-mi albul îngerilor să simt trupul pașilor..."
Ridic ochii către cer. Ningea necontenit cu stele cătoare. Să fi fost lacrimi? Sau simpli fulgi de nea?!
Abia într-un târziu, am aflat că cerul plângea pentru că pierduse pe cel mai însemnat dintre îngerii săi:PE TINE... Plângea cerul fiindcă aflase că te-am pierdut...
Continuu drumul...
Merg pe drumul vieții și mă scufund în valurile argintii ale oceanului de lacrimi, căci lacrimile s-au pierdut în marea dorului zbuciumat care s-a vărsat in ocean.
Ajung la o răscruce... O voce mă sfătuiește: "Încearcă să vezi lumea prin ochii unui copil și vei vedea că e mai bună. Încearcă să ai puterea să renunți la ultimele zări încremenite de tristețe, să ari cu plugul viața ta amară, să ai puterea să pășești spre trandafiriul viitor. Încearcă să plângi de fericire pentru faptul că exiști și pentru că speranța ta într-un viitor senin va reînvia."
Cred că drumul meu se termină la această răscruce. N-o voi lua nici la dreapta, nici la stânga... Nici nu mă voi reîntoarce... Voi merge înainte, tot înainte, sperând că voi găsi pe altcineva care îmi va împărtăși dragostea și se va bucura de ea. Drumul parcurs nu-l voi mai străbate niciodată...
Te voi uita,iubire...
Adio...!...