Urcam treptele unei scări albe, ce ducea spre soare.
Le coboram apoi.
Mergeam în zig-zag pe o tablă imensă de șah. Râdeam.
Urcam apoi, treptele unei scări negre,
ce ducea spre lună, și le coboram râzând.
În tot acest timp mă scuturam de toată durerea lumii.
Apoi a venit cineva, a luat scările albe,
treaptă cu treaptă, și pe cele negre...
A luat și tabla de șah. A făcut-o sul.
Și brusc m-am trezit undeva în neant.
Nu mai aveam ce urca sau ce coborî
și nu mai știam nimic...

(din „Univers inclus”)