Am deschis ochii în dimineața aceea de toamnă târzie pierdută în mijlocul unui Decembrie depersonalizat de lipsa zăpezii și prezența agresivă a aglomerației…
N-aș fi zis atunci că Soarele nu va apune peste noapte și nici nu vedeam efectele Fetei Morgana la orizont. Nu eram orb și nici surd, doar că pasul și răsuflarea caldă a felinei sunt atât de plăcute încât și atunci când sunt în preajmă nu le percepem ca amenințări. De aceea și lamele africane încearcă să fugă de lei abia după ce aceștia cască larg gura pentru a mușca din linistea aproape îngerească a bietei făpturi ce se adăpa…
M-am simțit imbrățișat de arome si senzații neînțelese, plăcute, liniștitoare… simțeam cum cad în abis. În cădere vedeam in jur flori de trandafiri albi și roșii. Încercam să mă agăț, să mă opresc. Catifeaua petalelor mă făcea să întind mâna spre ei, dar la fiecare gest simțeam cum țepii îmi răneau adânc palmele și apoi îmi dădeam seama că trebuie să cad. Așa puteam să aflu taina felinei!
Cădeam… mă depărtam de cer, dar stelele păreau mai aproape. Aproape că puteam să le ating… Atingerea, memoria epidermală își cerea drepturile.
Simțeam plăcerea respirației calde ce se lovea de obrazu-mi umed si înroșit de atâta emoție. Nu înțelegeam ce se intampla, dar nici nu voiam asta. Totul era ca un basm – lumină, liniște, pădure, valuri spărgându-se de mal…
De mult imi odihneam capul pe coapsa moale și plină de sevă a felinei. Mă abandonasem ei și ea își odihnea privirea în ochii mei… căutam în zadar în visu-mi un punct de sprijin din lumea de unde mă prăvălisem pentru a mă trezi. Vedeam ca prin ceață margini de care aș fi putut să mă agăț, vraja era prea puternică. Nu m-ar fi trezit toată seva lămâilor lumii…
Era cald… mă simțeam într-un spațiu limitat. Nicicând nu mi-au plăcut limtările spațiale, de data asta însă mă simțeam în largul meu. Ce utopie: să te afli într-un spațiu limitat dar să te simți în largul tău!
Noaptea curgea și mișcările ei ma făceau să uit de timp. Nu mai simțeam cum secundarul mă atinge la fiecare ticăit pe creștet amintindu-mi că traiesc. Acum trăiam!
Si visul continuă…

Am simțit-o prima dată cum mă cucerește pe când mă aflam pe tărâmul nesiguranței. Atât de multă ceață nu mi-am putut închipui nici atunci când visam la scenele cu prinții ce trebuiau să străbată pământurile Gheonoaiei pentru a ajunge la zmeul cel rău – ferecătorul atât de frumoasei zâne…
Alunecam, credeam eu pe-atunci, împreuna pe gheața și așa subțire ce domnea peste lacul întins al sentimentelor de mult ferecate. De mult prea mult stăteau închise și strâns legate în lanțuri trăirile lor – se zvonea că până și paznicul închisorii murise – încât acum, când în sfârșit s-au găsit pe același pământ au rupt toate fiarele și s-au îmbrățișat. Nu știau dacă de bucurie că s-au găsit, fie și pentru o clipă, sau pentru că se protejau unul pe celălalt.
Îmi vine în minte gândindu-mă la acest episod un film fantastic în care doi eroi din aceeași castă nu pot a se bucura de viața împreună… se doresc. Vor să fie parte al aceluiași univers. Legile sunt scrise însă altfel și de fiecare dată după ce tot patosul se consumă totul se sfârșește într-un nor… amândoi dispar luptându-se ca celor din jur să le fie bine pentru ca astfel să se revadă. Un film prost, de duzină, metaforic, adevarat, noi...
Cafeaua pe care aveam să o sorb într-o ipotetică dimineață pe o terasă ascunsă în spatele unui vagon ruginit de tramvai demodat, avea să nu mai vină niciodată. Plecase odată cu ea. Am știut asta de la bun început, dar nu suportam ideea de a părăsi eu locul. Nu din lașitate, voiam doar să-mi umplu memoria vizuală – ce mecanic sună – cu ea. Voiam să simt cum aerul se încălzește în urma ei și aduce acel iz senin. Voiam să rețin cât mai mult in nările-mi hulpave căldura de felină și să-mi bucur ochiul de contururile coapselor ce cu atâta căldura mă primiseră spre odihnă.
Nu puteam renunța la plăcerea nebună de a-mi strânge inima într-un sărut invizibil și infinit pentru ceea ce avea sa devină…

Apoi am plecat! Ne-am plimbat împreună prin savana ce ne-acoperea trupurile. Mergea cu un pas mai în față. Îmi plăcea să privesc siguranța cu care punea fiecare pas pe iarba verde și eram fascinat cum nu se auzea nici un zgomot... liniștea aceea mă scotea din minți. Nu puteam ințelege de ce și cum urletele din-lăuntrul meu se striveau de liniștea pașilor ei.
Vorbeam unul cu altul din când în când și deseori ne opream brusc. Fugeau cuvintele de noi, din noi, cu noi...
Obosisem și ne-am oprit pentru o clipa să ne odihnim. Mă dureau rănile palmelor și încercam să-mi alin durerea. La ce bun? Nimic din ce credeam că văzusem nu mai era. Câteva mișcări greșite pe marginea ochiului de apă și toată vraja s-a spart. Zeci de ochi disprețuitori mă priveau și-mi spuneau: CARÃ-TE!
Am întors capul și uitându-mă peste umăr am văzut-o cum fugea. Am strigat-o, am încercat sa fug... În zadar!
Târziu am început să-i deșlușesc urmele printre frunzele căzute de curând pe poteca pierdută în pădurea umezită de sângele rănilor mele. Tânguielilor răspundeau doar licuricii care-mi luminau calea și păsările colibri care-mi turnau sevă de orhidee pe răni. Mirosul de orhidee nu trezește șerpii îmi șoptise ea cândva la ureche.
Rătăceam așa de ore întregi. Simțeam cum trupul mi se descompune în mii de bucăți și cum fiecare lacrimă ce cade arde frunzele de la picioare-mi. Atunci am auzit din nou glasul ei. M-am înfiorat ca întotdeauna și nu voiam decât să o aud, să o vad, să o strâng în brațe, să simt din nou că trăiesc...
Uitasem că murisem acolo la marginea apei, dar mi-a amintit ea: Du-te! Lasă-mă! În lumina lunii am văzut parcă și ghearele-i scoase... Mă pierdusem în ochii ei, mă hrăneam cu respirația ei și mă simțeam îmbrățișat. M-am trezit și nu mai era acolo. Plângeam cu lacrimi mari care mă făceau să tresar, luna mă mângâia și îmi spunea să mă opresc... m-am ridicat și am pornit mai departe după ea. Încă îi simțeam parfumul și știam că o pot găsi... o iubeam!

Am umblat zile întregi fără să mă opresc. La fiecare pas, la fiecare foșnet credeam că este ea. O simțeam cum mă urmărește și cu toate astea nu o zăream. Cerul a plâns cu mine de câteva ori în tot acest răstimp. Am găsit și câteva artefacte vechi de când lumea care îmi aminteau parcă de poveștile străbunilor care se terminau atât de frumos pentru vârsta aceea cu: au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!
Pășind șovăilenic de acum pe drumul ascuns din pădure îmi părea că mă aflu din nou și din nou în același loc. M-am hotărât să o iau pe altă cale. Zărisem nu cu mult timp în urmă câțiva bolovani ciudat de albi sub o creanga de fag bătrân. Pe acolo nu o apucasem și poate tocmai ăsta era semnul ce-mi lipsea.
M-am dus pe drumul acela spălat de ploaia dimineții. Printre curcubee și lacrimi târzii de palmieri bătrâni ce-mi potoleau setea am căzut. M-am tot dus! De data asta nu mai voiam să mă agăț de nimic. Cât o sa mai lupt pentru a mai rămâne agățat? Și-apoi dacă rămân agățat cum aș putea afla ce se află acolo, jos?
Vă mai amintiți? Așa, printr-o cădere, aveam să aflu și taina felinei... și căderere asta face pate din aceeași căutare: taina felinei vreau să o aflu. Vreau să înțeleg de ce respiră așa ca o adiere de vânt, de ce pășește cu atâta grație cand urmează totuși să ucidă, de ce bea apă încordată fiind și nimeni nu vede asta... Vreau oare să fiu și eu ca ea?...

Pe cand eram gata sa ies din lumea asta am descoperit dincolo de bolovanii pe care i-am amintit adineauri o lume noua! Absolut noua! O caldura placuta smteam cum usor ma cuprinde si incet zaream cu fiecare pas pe care-l faceam ceva siluete dansand parca dincolo de primii nori. Auzul se incordeaza si, de teama sa nu fiu zarit, ma tupilez peste frunzele ce pareau a indica o carare... lipesc urechea de pamant si narile mi se umplu de mirosul de muschi si de viata. Aud! Aud si inteleg: acolo e viata.

Am hotarasc sa merg intr-acolo! In primul strop de roua ma vad si ma bufneste rasul!