Mă hrănesc cu lumină, gust cu poftă din razele fierbinți ce cad pe fața ta
Firele de rouă caldă caută culcuș pe obrazul tău
Zgomotele dimineții aleargă în jurul nostru și se sting în praf
Verdele ierbii ne aruncă zâmbete galeșe și cască pierdut, înecat în rouă.

Stiu că ești a mea, iubito... că prin iubirea ta mă înalț și cresc
Prind aripi îndrăznețe și pot zâmbi nestingherit
Pot mirosi florile, pot simți căldura soarelui, pot vorbi ierbii leneșe
Pot simți lumina ochilor tăi în suflet, pot respira mângâierile tale.

Distanța dintre noi se sparge cu zgomot în mii și mii de cioburi,
Iar covorul trist de sticlă de la picioarele noastre vibrează scurt
Culorile din jur oftează și lăcrimează cu picături de cristale
Sunetele se alintă tandre și se încurcă în roua dimineții târzii.

Pădurea freamată veselă, zburlindu-și crengile agitate și răsfirate
Printre frunzele verzi și grase, pițigoii certăreți se îngână cu poftă
Sunetele verii se strecoară printre copacii adormiți și posaci
Lumina lăptoasă inundă obraznică cărările și desișurile umbroase.

Castelul lunii sclipește, prin turnurile sale stele mici sting făcliile
Ferestrele arcuite pierd luminițele flămânde de căldură
Soarele răsare răscolit și somnoros în umbra castelului singuratic
Păsările tac în umbrele negre, sleite de căldura aprigă a dimineții.