Prietenii? Puteți să înțelegeți orice dar eu am început să îi părăsesc pe foarte mulți dintre ei. Unii au devenit de-a dreptul personaje. Alții eroi. Istorie, pur și simplu. Eu nu dormeam nopțile pentru ei. În timp ce ei mă invidiau și îmi doreau raul. Dezgustator! Și ca să mă învețe minte pentru tot restul vieții, eu am lipsit întotdeauna din prioritățile lor. Iată, finalmente cheia prieteniei: Eu și prietenii mei avem (doar) un singur lucru în comun: creșterea monedei europene. Când este vorba de spiritualitate, nu ne cunoaștem. Numai eu POT să mai recunosc și adeseori să îmi reconsider atitudinea...Sunt elitistă. Unora nu le este ușor deloc să își recunoască minusurile. Altora, dimpotrivă le este extrem de greu, chiar imposibil. În timp ce altei categorii nu îi este deloc greu să inventeze minusuri celorlalți: totul este sau pare să fie o nebunie; indecizii, incertitudini, interese la pătrat. Oamenii? Precum lupii, când sunt sătui, stau ascunși. Când li se face foame ies și sfâșie. Lipsuri Domnule-Doamnă!Mie imi este extrem de ușor sa îmi recunosc lipsurile. Ce calități poate avea o femeie îndrăgostită de (philosophia lui) Nietzsche! Frustrarea este a doua natură. Fac parte din acest popor flămând. Nu iubesc această societate bolșevică din care fac parte fără voia mea. De la moartea mamei mele, în 30 iunie 2005, mă simt extrem de singură. Și chiar sunt. Or, în singurătatea cu care mă înconjur văd lucrurile mai clar. Nu fac nimic pentru mine, pentru că nu mă iubesc deloc. Fac totul pentru alții. Ceilalți au contat întotdeauna pentru mine. Necondiționat. Mult mai mult decât am contat eu pentru mine. Și Dumnezeu. Iubesc deșertul. Și ori de câte ori mă gândesc la pustiu plâng înlăuntrul meu de se sguduie pereții. Mă gândesc la pustiu zi de zi. Văd țărmul Mării Roșii. Văd nisipurile fără sfârșit. Rareori vorbesc despre natura umană. Ador persoanele umane. Din ce în ce mai rare. Vorbesc rar despre ele. Să nu le aduc vreo atingere. La fel cum aș vorbi despre sex, din aceeași pricină că" românii au scapat de ochiul vigilent al organului de partid, care concepea viața sexuală, în cadrul eticii și moralei comuniste, mai mult ca pe o datorie față de țară. Nemaifiind astfel încorsetați, românii și-au redescoperit sexualitatea" și au făcut din aceasta o cauză a vieții lor. Nu este și cauza vieții mele.Ador persoanele de bun gust. Cultiv cu sârg bunul simț. Ca și limajul doct. Se subânțelege că mă exprim trivial când mă înfurie proștii. Si cand doresc sa cultiv umorul. Proștii sunt din ce în ce mai mulți. Umoruleste pecale dedispariție. Simt că trebuie să îi iubeesc cu sadism. Dacă nu ar fi ei nu m-aș simți atât de bogată .
Stau de vorbă oricum oricând oriunde cu oricine. Și dau dreptate oricui îmi cere.Nu îmi înușesc niciodată foloase necuvenite și din oricât de puținul ce îl am, dau tot(ul). Aici se defineste relatia mea cu Dumnezeu. Iubind studiul am avut acces la viață în toate formele sale. Sunt un om istovit. Izolat. M-am dedicat profesiei. Sunt sclava unui profesionalism desăvârșit dar inutil. De ce nu aș fi o neîmplinită profesional! Ca și social. Ca oricare altă valoare umană pe care dacă sistemul social român dacă nu o poate marginaliza atunci de ce nu ar discrimina-o în condițiile unui analfabetism feroce!!!Mama mea, timp de 20 de ani a avut grija mea. Știa că voi muri,așa cum precizaseră medicii acelor vremuri și, se temea.Teama i-a distrus sănătatea fizică. A distrus-o însăși sufocarea sufletului și a minții de durerea că își va pierde unicul copil. Trăind, printr-o minune, nu am încetat să am eu grija sa în următorii 20 de ani. Cu aceeași sufocare a sufletului și a minții de durerea că îmi voi pierde unica ființă care mă iubea. Și că odată cu ea mi se va lua TOTUL. Cum s-a și întâmplat în cele din urmă. Dumnezeu pare săîmi filuat totul. Și ceea ce nu am avut.Și astfel au trecut patruzeci de ani. Timp în care, tatăl meu a fost cel mai critic și distant observator.
Astăzi am ramas doar eu. Singura mea rudă în viață este el, tata. Îl iubesc, la fel cum iubesc toata persoanele umane insă lui îi acord in mod special toată grija mea, adică toate resursele si disponibilitatea de care sunt demnă. Pare că îl urăsc uneori. Atunci când urlă la mine. Când mă acuză că din vina mea plătesc întreținerea la bloc cât salariul meu de doctorand, lună de lună. Așa îmi trebuie dacă am vrut să trăiesc la oraș. Este cel mai ferm tată de pe pământ.Mă scoate din sărite când merg să îl ajut la curățenia casei: eu adun covoarele și lucrurile din încăperi să lespăl iar el, în timp ce ies pe ușă să le duc pe rând la curățat le așează totul laloc în urma mea, fiind astfel un mare mâncător de nervi,mai alescând îndrugă verzi și uscate, la modul că eu aș inventa praful, ca intotdeauna casa este curată pentru că el nu intră niciodată încălțat... Ah,iată,de la el am moștenit doar, cum SÃ NU INTRI ÎNCÃLÞAT și SÃ NU DAI BUZNA ÎN LINIȘTEA, SPAÞIUL și TIMPUL DESTINAT ALTORA.. Părinții sunt îngeri încă.Mama era o sfântă! Mă rog la ea ca la unica mea icoană. Și nu mă pot ierta că nu am știut că era un înger. Am tot crezut că îngerii sunt doar în ceruri. Astăzi îi privesc fotografia de lângă candela aprinsă și nu pot să mă iert. Mă închin îngerului meu plecat și timpul trece.Și începe o nouă zi.Și mă bucur ca proasta. Ori ca oricine altul.Mă bucur fără sens că a trecut ziua cea rea .Să te bucuri de venirea zilei de mâine este același lucru cu a urâ ziua de astăzi că nu mai trece odată.Negura se evaporă din sufletul meu când scriu evaporă din sufletul meu când scriu despre lucruri ca acestea. Și curge precum Nilul. În urcuș. În susul durerii.Și rămâne o lumină indigo cu care eu hrănesc păpușile de pluș.Sunt o ființă imposibilă. Singurul meu punct forte este punctul pe "i".Ori de câte ori sunt nevoită să demonstrez veridicitatea acestei afirmații îmi vin în minte episoade tragi-comice cu “patrupede chinuite” de propria lor nimicnicie. Imagini deplorabile cum ar fi cea ce cred eu că reprezintă cea mai vie imagine a memoriei, una care sper să nu pară cumva recentă.
Îi curgeau mucii în fasole ori decâte ori când mă întâlnea în anticameră. Apoi a devenit director. Cât de mult aprecia femeia-angajat am șiut-o dintotdeauna dar mai ales din ziua în care i s-a lățit fața și i s-au zburlit barba și mustățile când a aflat că vreau să fac schimbări radicaleîn viața mea profesională: Eu puneam punctul pe "i" lui i se lățea barba. Eu puneam punctul pe "i", el punea punctul. Eu puneam punctul pe "i" el punea punct. Eu puneam punctul pe "i", el de fapt punea secretara pe mine... Într-o zi a promovat-o. A venit alta pentru... formare ca și … “anterioara”.Când este lună plină nu este nevoie să stai cu ochii zgâiți pe cer. Pentru că vei ști a doua zi negreșit. Din manifestările secretarei. Sau ale vreunui șef inept cu fața lungă
Sau bietului manager căruia i se lățește fața atunci când parcă ar vrea să strige, șo pă ei,fă!
Ați simțit cum mușcă pretinsele secretare? Ca oricare altă jivină care nu are nici mamă nici tată...
Plouă! Citesc printre rândurile ploii și mă opresc din când în când.
Și mă gândesc ce pacoste e viața. Se apropie cineva. Cu siguranță îmi va deveni prieten. Pentru o vreme. Căci nu există veșnicii.
Despre relatia cu Dumnezeu? Putine cuvinte.Cultură, artă, eh ce vremuri.Mai ales când trăim să fim de folos prietenilor pe care doar noi ni i-am ales. Puteți să înțelegeți ceea ce doriți dar eu am început să îi părăsesc pe foarte mulți dintre ei. Unii sunt de-a dreptul personaje. Alții eroi. Istorie pur și ...

Este chiar un pacat sa nu dormi nopțile pentru ei.