Gândurile mi s-au întunecat

până când marea, Marea, s-a unit cu pământul într-o singură culoare ternă,
Iar cerul și-a dat ultimul cuvânt întunericului
Suflându-și norii spre depărtările gropilor săpate-n suflete de ger și teamă...

Si așa de trecut va fi fost timpul,

încât zilele își văzură începuturile timide agățate de fereastra clădită de tine în gândul nespus și netrecut prin focul speranței, cum nici orânduirea zilelor nu s-a schimbat pe când alergai desculț în pântecul mamei, coborât dintre îngeri pentru a da lumină și speranță celor ce nu vor mai fi atunci când tu vei striga printre frunzele coapte de soarele toamnei întru speranța renașterii spiritelor albe si neprihănite, cele care vor fi fost trecute deja pe/de firul timpului ce va fi fost să vină...


Atunci când vei îngenunchea într-o rugă șoptită, soră cu munții, soră cu apele curgătoare, soră cu iarba strivită de genunchii tăi, plânsă de lacrimile cerului și mângâiată de razele Soarelui, trecută prin vânt și uscată de dorul dimineților trecute și viitoare....

așa de trecut va fi fost timpul...

Iar după ruga ta, oriunde privirea vieții se va fi îndreptat în timp, acolo spre nord gasit-a doar tăciune, spre sud doar piatră albă, spre vest lut roșiatic, iar spre est nisip pierdut sau adus de valurile mării, ce acum, din nou, se unește, cu marea, într-o culoare ternă, lipsită de început și sfârșit, fără glas și fără privire, fără speranță, fără iubire, căci

așa de trecut va fi fost timpul...