Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
Prea ți-a fost viețuirea ca o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Ce a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.