Civilizațiile nu sunt realitatea în care trăim, ci muzeele pe care le vizităm pentru a înțelege cum au trăit cei dinaintea noastră. Civilizația este o realitate care există doar în trecut. Ca atare, ceea ce trăim noi, este civilizația care încă nu este și care va fi doar atunci când o vor privi alte lumi ca pe exponate. Suntem monumente în devenire.
Această viziune a viitorului este despre libertate. Despre cum trebuie să trăim acum pentru a rămâne în amintirea celor care vin ca ceea ce suntem. Libertatea este, prin urmare, viața care vine și nu cea care trece. Prin urmare, a fi liber, este o enormă responsabilitate care se referă la tine însuți atunci când nu vei mai fi tu însuți, ci tu în acela care a devenit ceea ce ai fost. De aceea, libertatea este fundamentul fericirii, pentru că fericirea, ca și libertatea, este intim legată de modul în care îți împărtășești propriile trăiri. Ca atare, a trăi este un roman scris nu pentru cei care îl citesc, ci pentru ca autorul său să se elibereze sau se bucure de oamenii pe care i-a întâlnit. E un proces subiectiv în care, cei care îl parcurg, se regăsesc în fiecare reflexiune generată de trăirile care au generat imaginația scriitorului și în care, asimilându-le prin exercițiul lecturii, se adâncesc lăsându-se personal purtați de aceste noi orizonturi. Ca atunci când ai învățat toate regulile după care trebuie să joci și, plictisit de ele, te decizi să le încalci în speranța că, prin nerespectarea lor, vei deveni un deschizător de drumuri. Este calea care ne oferă perspectiva nesfârșirii în același fel în care femeia ne invită să o privim după cum își dorește ea. Pentru că ea știe că adevărul izvorăște numai din dragoste și că numai un astfel de adevăr contează. În acest fel, propunându-ne viziunea ei despre iubire, noi îndrăgostiți de ea, călătorind în aflarea adevărului, ne imaginăm lumea ca pe un haos personal de a cărui orânduire suntem responsabili în chip ontologic.
Acesta este motivul pentru care, la început, spuneam că civilizațiile nu sunt reprezentarea vieții pe care o trăim, ci că sunt zona în care, ceea ce rămâne din lumina trecutului, se întâlnește în artefactul expus în vitrine din care ne luăm propria noastră lumină.
Cu toate acestea, astfel de decizii nu se referă la libertate indusă, adică la a fi pentru că dorești din propria ta voință să exiști destructurând tot ceea ce înainte de tine exista instinctual, ca libertinaj orb, hazard și eventual, pentru că moartea este atât de radicală tocmai pentru că nu rămâne o lume distrusă, ci generează o lume care învie. O lume care începe tocmai pentru că se sfârșește. De fapt, moare acela care refuză să lupte, să își asume moartea. Cu alte cuvinte, toate războaiele care nu sunt purtate sunt pierdute. Alea iacta est! Iubirea este desăvârșită când o trăiești cu toată ființa. În mod unic. Nu există un înainte ori un după ceea ce înseamnă iubirea, ci numai o aruncare în afara sinelui ca într-un alt sine, fără a aștepta ceva anume, fără a te gândi ce poți câștiga, ci numai a spera că în acest dincolo care te fascinează, în acest miracol, vei afla o altă direcție în care să rămâi, să devii, să crești alături de ceea ce vei descoperi acolo.
Nemurirea este darul morții. Moartea nu este boala veșniciei, ci tratamentul ei. De aceea, de fiece dată când ne punem problema nemuririi ar trebui, de fapt, nu să ne punem problema modului în care murim, ci cea a modului în care trăim. Sensul vieții este dat de boală și de valoarea morții. Altfel, tot ceea ce suntem este redundant.