poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 402 .



“Țipătul înalt al gâștelor sălbatice” - fragment, vol. 1, partea a doua
personale [ ]
- epica entropica -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2022-04-20  |     | 



„Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”
Nichita Stănescu

„Cine are de spus adevărul, se exprimă simplu.”
Euripide

........................................................

(Anonimul)
Deci, să-ncep?
Să-ncep ce?
Chiar aşa. Despre ce să fie vorba în această alcătuire scrisă?
Ce intenţionez să fac?
Mă distorsionează o derută care-mi amorţeşte gândul şi, în acelaşi timp, îmi irită instinctele. Să zic cum că mă rostesc întru descrierea a ceea ce pare să fi fost, parcă, viaţa mea? A unui ins oarecare, dintr-un habitat oarecare?
Ei, şi?
Aşa fiind, de ce ar fi fost necesar o astfel de prestaţie?
Poate pentru că totul e atât de lipsit de importanţă, încât fie că îl exprimi, fie că ba, rezultatul e acelaşi: zero absolut. Rămâne marcată undeva, în statistica indiferentă a cosmosului, doar fărâma de energie risipită în zadar de către o vietate confesivă către posibilii săi receptori...
În această situaţie, despre ce să vorbesc, totuşi?
Despre non/convergenţa dintre aparenţă şi realitate?
Inutil! Au tot vorbit filozofii şi nu au descâlcit nimic. Au inventat, doar, un spaţiu rarefiat, aneantizat, debusolant, numit metafizică, şi un discurs pe măsură. Greu digerabil. Nu pentru că e relativ inaccesibil minţilor ceva mai puţin antrenate în echilibristică terminologică, ci pentru că se simte, la nivel intuitiv, că seamănă a superficial, a no man's land, a invenţie silită, luxuriantă, dezechilibrată şi chiar grotescă.

Atunci?
Atunci, voi vorbi la voia întâmplării, aşa cum, dealtfel, şi evoluează traiectul vital al fiecărui exemplar din fauna pământească. Fragmentare arbitrară, aleatorie, supusă capriciilor gândului, aşa cum viaţa însăşi este supusă nazurilor sorţii. Un modus vivendi. Un traseu cinic, între necesitatea bio/centrică de a fi şi teoria gratuită, deseori fantezistă, a spiritualităţii omeneşti.
Un fel de balans dintre două lumi.
Situat între acestea două sunt, ca un quark între două stări cuantice.
Ca un derviş rătăcitor între două hotare indefinibile.
Între două iluzii complet lipsite de orizont.
Între două adâncituri abisale, asociate haosului din care venim şi în care ne reintegrăm, după o scurtă derută pan/existenţială.
Iată: percep, procesez, judec, concluzionez, reacţionez.
Încă.
În calitate de mecanism biologic, efemer încarnat şi încarcerat în aleatoriul incognoscibil al totalităţii.

Ei bine, fie că necesar, fie că absolut inutil, eu – această replică obscură a ideii non/conceptibile – voi glăsui, ca un reflex arbitrar a ceea ce se pare că există.

(Confidentul)
Apoi continua aşa, în consideraţii derivate, parcă, din esenţa individualismului modernităţii, stare ce a slobozit vietatea umană în jungla fără de sfârşit a libertăţii debusolate:

(Anonimul)
Să fie atât de importantă viaţa unui om?
În imensitatea oceanului biologic, în care vietăţile, zise cugetătoare, sunt tot atât de dese ca şi iarba câmpului, făcând din lume un imens hăţiş conceptiv – să însemne bătaia de inimă a uneia singure un argument valid pentru a fi luată în seamă?
Să aibă, oare, vreo minimă importanţă anonima „rămurea”, ruptă din devălmăşia vegetală a codrului – mă întreb, cu sceptică meditaţie, parafrazându-l pe poet.
Cui să-i pese că un fir de nisip gânditor este spulberat de colo-colo, prin impasibilitatea omogenă şi monotonă a deşertului? Vreunui zeu supra/existent?
Aiurea!...

O vietate: un om – o simplă întâmplare statistică, încarcerată într-o lege nemiloasă, indescifrabilă, supusă entropiei devoratoare.
Un strigăt haotic, îndreptat către instanţe mute. Toate aspiraţiile lui de mântuire personală şi rezolvare a fatalei rătăciri printre mituri şi elemente, aspiraţii legate de un zeu – acesta ori celălalt, totuna – sau către cine ştie ce altă închipuire transcendentă, să fie doar o clamare în pustiu?
Poate că da, poate că nu.
Ambiguitate şi incertitudine, inevitabile.
Veşnică dubitaţie anodină.

Epica entropica!, putem rezuma, ca o concluzie absolută, ca un subtitlu magnificient al oricărei narațiuni enigmatice a firii.

(Confidentul)
Dar, dacă nu – te-aș întreba, anonimule, aşteptând un răspuns din partea ecoului tău post/factual – la ce să ne mai pierdem timpul ascultându-l, pe el sau pe altul, când fiecare avem propria noastră aventură biologică, propria-ne istorie, propriile noastre variante de răspuns? Evident, false şi derizorii. Dar particularizate în infinite motivaţii personale. Toate justificabile şi toate perfect insignifiante, în acelaşi timp. Căci, iată, în tonul interogaţiilor tale, mă tot rostesc şi eu, semn al conformismului inevitabil.
Să te urmărim, însă, mai departe…

(Anonimul)
Ei bine, de ce să mai zăbovim asupra uneia sau alteia dintre rămurelele trântite la pământ de către un vânt mai puternic? Sau – devoalând alegoria şi acceptându-i aforistica gratuită – de către mâna nemiloasă a destinului?
De ce să-i ascultăm foşnetul pierdut, rostirea îndurerată?
Dar dacă unul din motive poate fi acela că orice atom strigă din lucruri, urmare a unei legi fizice ineluctabile, atunci, strigarea de faţă, care e o sumă atomică de statistici afective, înscrisă în corul agitaţiei universale, poate fi, eventual, legitimată spre rostire.
Cine se va întâmpla să asculte, se cheamă că rezonează, că-și intuiește, fie și vag, limitele existențiale, drama efemerității, vulnerabilitatea alcătuirii pământești.
În contrast, cine refuză premeditat, se cheamă că pierde însuşi dreptul la ascultare…

(Confidentul)
Ascultare?!
Recte empatie, anonimule? Să nu-mi spui că un sceptic înrăit, aşa ca tine, crede în asta! Ia să vedem…

(Anonimul)
O, nu vă faceţi iluzii! Cum nici eu nu mi le-am făcut, chiar dacă, iată, comit aici un gest retoric gratuit: nimeni nu are timp să asculte pe nimeni. Un cor etern al surzilor into-nează Marea Simfonie a Egoismului Universal, în infinite partituri individuale.

Poate se va crede că e vorba de jeluirea narcisică a unui neadaptat? Sau de aspirația neîmplinită către reprezentare, în dorința ipocrită de a juca un rol principal în piesa de teatru universal a comediei umane?
Creadă oricine ce voiește. Știu că, pentru orice stare, există un anume tip de analiză, în măsură a o desființa, a o expedia în ridicol. Ca atare, în intimitatea mea refulată, astfel de dialectici invazive și corozive nu au niciun fel de efect. Sunt imun și complet liber, ca un Socrate imaginar al unei lumi la fel de imaginare.

(Confidentul)
Da. Cum am anticipat – consideraţii juste, chiar dacă un pic cam naive şi pedante. Dar să judecăm, totuşi la rece: la urma urmei, dacă o lege ineluctabilă bântuie vietatea, care-i rostul im-precaţiei şi răzvrătirii? Atitudine asta nu poate corecta nimic din fatum, nu poate aduce individul social pe calea dorită de noi, oricât de multe justificări de natură morală am invoca. Ba chiar are o uşoară nuanţă provocatoare, fie și încercând cu obstinație să îndulcim retorica bunelor noastre intenţii. Istoria a demonstrat-o cu prisosinţă.
Ei da, vorbim de un cor al surzilor, dar muzica nu e scrisă de Măria-Sa, omul, ci de un fatal cod genetic, în care toţi suntem prinşi, ca muştele în plasa paingului. Faci, cumva, excepţie voită de la regula de aur a instinctului ancestral, cel fundamental egocentric?... Dacă da, atunci îţi asumi necondiționat riscul, asociat cu daune personale incomode!...

Insert 4:
............................................................................................................................................................
(Se spune că pentru a-ţi justifica trecerea pe pământ ar trebui să construieşti o casă, să faci un copil şi să sădeşti un pom. Le-am făcut pe toate, dar aş mai adăuga ceva în ceea ce mă priveşte: să întocmesc o dare de seamă, în care să mă expun cu toate gândurile mele, cu toate întâmplările în care am fost prins, cu toate aspiraţiile şi credinţele mele. Cu toate erorile mele. Oricât ar fi de ciudate sau imprevizibile. Oricât de mediocre, de nedemne de a fi luate în seamă. De amendabile. O resimt ca pe o obligaţie, fie ea şi vană. Ar fi, poate, singura urmă vizibilă, cumva, a fiinţei mele, chiar şi rămasă complet necunoscută, în marea agitaţie universală care este lumea aceasta. Voi pleca, dar acum, aici îmi... eternizez anonimia!)
............................................................................................................................................................

(Anonimul)
S-o luăm, însă, încet, apostoleşte...
Să încerc a mă desluşi.
De fapt, să încerc (oare cine să fie individul care face asta?!) a-l radiografia pe cel ce comite gestul mental de a privi în sine. Mai exact, în propria-i confuzie structurală. Cu sentimentul că îşi face necropsia cinică a propriilor trăiri. Complet obscure şi aleatorii.
Îmi dau perfect de bine seama că fix ceea ce gândesc şi spun eu au mai spus-o, înaintea mea, unu sau, poate, doi sau nouăzeci şi doi; ori poate chiar un miliard nouă sute nouăzeci şi doi de indivizi ai planetei. Şi ce-i cu asta? Eu sunt al un miliard nouăsute douăzeci şi treilea, dar o spun în felul meu. Interdicţia impusă mie ar putea foarte bine să fie aplicată şi celor de dinaintea mea. Chiar şi primului dintre ei, în pofida autorităţii lui pre/formulative. Nu diferă, eventual, decât modul în care o spui. Mai mult sau mai puţin calificat, dar direct, sincer, fără tribulaţii inutile, festonate la strungul convenţional al literaturii.

Aşadar…
Nu am fost decât o dată (odată) fericit, şi pentru scurtă vreme. Înţelegând fericirea ca termen comun, rezonabil de accepție. Ca să nu creez distorsiuni de interpretare. Nu mai ştiu exact când s-a întâmplat să fie – hăt, în ancestralitate! – şi nu mai ştiu de ce, dar amintirea asta evazivă mă afectează adânc. Cu atât mai mult, cu cât, din momentul ieşirii din zona integratoare, protectoare a falsei conştienţe, m-am dispersat prin miliardele de celule componente, în percepția infinitezimală a non/eului, unde orice fel de completare instinctivă a totalităţii fiinţei s-a şters definitiv.

De aceea, nu aș mai dori să iau viața de la început. Să mă prăbuşesc iarăşi în neantul non/descriptiv care m-a absorbit, m-a trecut prin dinţii maşinei de tocat destine şi, finalmente, mă va expulza, sub formă de particule cuantice, în infinitudinea unui univers complet rece, non/afectiv și impenetrabil. Nu, nici în ruptul capului nu aş mai opta pentru asta. Ba, dimpotrivă, zic bogdaproste că se va termina odată pentru totdeauna. Voi adormi, şi gata! Nu voi mai fi nevoit să suport perpetua-mi prezenţă, edictul silnic, împovărător al identităţii asumate.
Și asta, zi şi noapte.
Somn şi trezie.
Oh, şi să mă odihnesc, să mă odihnesc, să mă odihnesc!...

Pare morbid şi deprimant ce spun, ştiu. Dar ce importanţă să mai aibă orice tip de calificativ, după?
Îi rog pe optimiştii de pe aici şi de aiurea să nu mă condamne.
Îi rog pe pesimişti să nu mă aclame.
Unicitatea existenţei mele, în sensul trăirii ei exclusive, pe propriu-mi risc, în sfera propriilor mele gânduri şi sentimente, nu priveşte pe nimeni.
Nu angajează pe nimeni.
Nu obligă pe nimeni.
Nu cere nimănui un anume tip de implicare, de asumare, de empatizare.
Unicitatea apariţiei mele inoportune se va transforma în unicitatea insignifiantă a dispariţiei mele inevitabile.

În această privinţă, simt un fel de reviriment, relativ compensatoriu, al existenţei mele. O istorie fără conţinut, un icnet dezabuzat al aceluiaşi neant, din care am fost expulzat şi în care am rătăcit cu paşaport fals. Iacătă-mă-s, privind înainte și înapoi, cu ochi împăienjeniți, cu instinctul derutat al biologiei volitive, cu rezonanțele interioare ale eului complet decalibrate!
Eu... cine?
Eu?!

Căci am trecut prin lume complet confuz. Voi ieşi din ea dezamăgit, scârbit, trist, fără să mai pun la socoteală dezorientarea, arbitrariul, incertitudinea. Adăugând regretul că, prin cine ştie ce capriciu cosmic, s-a întâmplat să mă întrupez. O fi comic şi ridicol să spun asta, dar... ce bine ar fi fost să nu fi fost! Cum nu am fost secole, milenii, eoni înainte. Cam superfluu şi hazliu paradoxul, ştiu, dar, cu toate astea, el exprimă o dorință onestă, fără afectări dramatizante.

Nu, nu încape nici cel mai mic tip de orgoliu lumesc în această atitudine laşă, dezarmantă.
Căci de unde urmă de lumesc, dacă acesta, atât cât a fost, nu m-a marcat în nici un fel, în sensul acceptării sau aderării la vreuna din ipostazele lui? În ideea modelării fiinţei mele de către tribulaţiile aleatorii ale destinului. Sau... cum să îi zic? Căci, în lipsa unui infractor uşor decelabil – în a cărui cârcă să-ţi poţi bascula nemulţumirile, eşecurile, dramele – nu ai încotro şi recurgi la această noţiune, cu un caracter de generalitate imperativă, în care mintea omenească şi-a clasat, în naivitatea-i, toate ipostazele posibile, ca un mod de a se dezincrimina de orice răspundere strict individuală.

Da, am rezonat uneori, dar inconştient, imatur, la nivel pur fiziologic. Voinţa şi cugetul meu nu au avut reacţii participative, sugrumate fiind de către comandamentele pur biologice ale realului. Au vegetat undeva, în adâncurile fiinţei mele enigmatice, pe care nu am reuşit nici eu să o înţeleg.
Altfel spus, sunt Eu – singur, în faţa propriei mele judecăţi.
A unei judecăţi revelate doar pe cale de consecinţă. Amorsată, inconştient, de stările reactive în care am fost implicat. Dar complet superficială, desigur.

Oricum, despre acest crâmpei de conştienţă relativă, în care am respirat o vreme, spun aici, rezumând, următoarele:
Murim pe rând, aproape insesizabil, ca păsările sălbatice. Timp în care lumea, în indiferența ei rituală...
...Mestecă.
Trepidează.
Copulează.
Fecundează.
Jubilează.
Ah, da, şi falimentează perpetuu, în planul abisal al conştiinţei. Poţi, oare, crede că, în aceeaşi piesă, joacă, deopotrivă, şi vitalitatea inconştientă, şi fatalitatea absolut impasibilă? Oare, în acest context, se pot exprima idei filozofice profunde, viabile, beneficiente, prin cuvinte simple-simplissime, m-am întrebat deseori, lovindu-mă, destul de contondent, de orgiastica ideaţională a filozofilor de meserie? De excursurile lor meditative pe tărâmul, adesea inventat, al unei realităţi greu conceptibile şi, pardon, greu validabile? Ba chiar şocant de non/conforme cu ceea ce se petrece în viața cea de toate zilele. Altfel zis, în afara cadrului convenţional al lingvisticii scrobite, al retoricii gonflate, elucubrante, abnorme, legitimată de echilibristica interpretativă a corifeilor prea/laborioasei prestaţii terminologice... în afara acestui cadru, mă întreb: se poate pătrunde în sinuozităţile spirituale ale fiinţei, în submersiunea destinului ei enigmatic? Adică se poate extrage raţionalul (fără a plonja în abis), printr-o retorică potrivită, eruptă dintr-o cugetare limpede? Echivalența lume-limbaj e posibilă?

Zice un filozof zgubilitic:

,,Propoziţia este o funcţie de adevăr a propoziţiilor elementare.’’
„Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.’’

Dar nu ar trebui, mai degrabă, să cam tacă filozofii, precum ar fi trebuit să tacă domnul citat mai sus, cel ce credea că a redactat necrologul gândirii și care, și el, mesteca inutil vocabularul confuz al incognoscibilului? Un fel de… vacuum majestuoso al nimicului decorativ!

Ei bine, întreb: gândirea se reduce DOAR la propoziție? Numele lucrurilor, ca nume – printre care și numele meu, ca persoană identificabilă – capătă sens numai astfel? Eu mă proiectez în lume doar mediat de propoziția relațională cu ea?
Dar, apofatic vorbind, eu sunt… neexistând, zeu gol al unui spațiu și timp indefinibile! Și-atunci de unde relația cuvântătoare dintre mine și mine? Cum de am putut percepe ”strigătul înalt al gâștelor sălbatice”, când eu abia deschisesem ochii la realitate, când nu asimilasem nicio noțiune, când eram un fel de tabula-rasa al saltului cuantic din A NU FI către A FI? Adică lipsit complet de abilitatea de relaționare (apropo)…zițională!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!