poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-02-22 | |
„Să scrii sincer înseamnă să nu poți scrie deloc”
mi-a spus, apoi am vorbit despre cei care nu mai sunt. Pe ea mi-o amintesc din copilărie și de mulți ani mai târziu, la masa bunicilor, când m-a privit în ochi cu ochii ei mici și oblici și-a zis „ce-a trecut timpul!” Iar chipul lui, neschimbat din clasa I, îl văd cu ani în urmă pe-un scaun în fața mea bând vin la 1 leu paharul și spunându-mi, stângaci, că sunt frumoasă. Eram de-o seamă și mă întreb unde i-ar fi dus viața dacă se nășteau sub alte stele. A trecut. Dar eu, eu sunt încă aici sub cerul de februarie și mă schimb odată cu el – mi-l închid în piept, îl las să plângă acolo când e trist și-l port mândră pe frunte când norii-l părăsesc. Zilele trec încet și mă bucur că-mi păstrează tinerețea, iar nopțile mă țin la adăpostul cearșafurilor calde unde-i aud dragostea dormind liniștită și-i simt pielea grefată pe pielea mea – „Tatăl tău a făcut ceva grozav”, mi-a spus, „când te-a făcut pe tine”. E liniște. Orele crepuscule nu-mi mai întrerup somnul iar nodul din piept tace – îi aud durerea surdă o dată pe lună dar nu-l ascult. E atâta bunătate în jurul meu încât nu știu dacă nu a fost luată și din alte vieți sau dacă o merit eu pe toată. Îmi spun adesea, când îmi privesc chipul, că eu m-am născut sub o stea norocoasă. Și-atunci? ai întreba, crezând că nu suntem la fel, dar te-aș contrazice – dacă te uiți prin oglinda ochilor mei o să vezi că și mie-mi vine uneori să mă ard din temelii și-atunci nu e de-ajuns. Știi, am un spirit rău în piept care cere și când nu-l pot ține închis acolo mi se urcă în gât și mă strânge de coarde până îmi schimbă orânduirea cuvintelor, apoi își întinde mâinile până-n creștetul capului și-mi încurcă gândurile iar atunci îi ascult doar gura care minte și viața pare că merge în sens invers sau că nu merg eu cu ea deloc, când mă afund în ziua de ieri de parcă nu am trăit-o niciodată și nu există fund de fântână care să-mi țină oftările nu există suflet pe lume care să mă deschidă nu există vorbă pe lume care să mă împace și pot să-ți spun doar ție, în gând, când privesc cerul pe care trec orele și sper că îl privești înapoi. Atunci adun toate furtunile și le țin ropotul sub pleoape îmi strâng inima în mine ca pe-o pasăre rară îi tai zborul, îi tai cântecul, o fac mică de tot, până aproape nu mai există, îmi întorc spatele la ea și-o las să bată în surdină de parcă ar fi departe de mine, îi spun nu, îi spun nu, până tace. Și-apoi trece. Se potolește. Mă întorc aici, în zilele bune și-mi simt sufletul cum se desprinde de tot ca și cum i s-a uscat lipiciul. Nu mai e nevoie. Zilele sunt din nou liniștite și mi-o amintesc iar cu gura ei mică spunând „ce-a trecut timpul!” Mi-l amintesc iar cu obrajii lui rotunzi, privindu-mă prin aburii vinului ieftin. Iar eu, eu sunt încă aici sub cerul de februarie și mă schimb odată cu el.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate