mama ne zicea: toți oamenii sunt făcuți din același aluat,
într-o zi când punea să frământe am stat lângă ea,
am stat să văd cu ochii mei ce voia să spună,

ca să pună di plămădeț, frații mai mari dădeau jos din pod o pulbere albă,
muiam mâinile, atingeam fața, stătea pi nas,
pi obraz,
surorile ziceau: ni dăm cu pudră,

uneori mama găsea gândăcei prin ea: gângăniile astea îi mâncă puful,
făina fără vlagă oprește aluatul să crească, face pâinea cleioasă și grea,

se necăjea: ți se pare, se-mprăștie pi podea dar aluatul bine dospit îi crescut di puterea pufului, di apă,
apă din fântână bună, nu sălcie, stătută,
nu sărată, călăii
și nu doar di apă îi legată și di foc,
privire-i se-ncălzea, nu orice foc, ci foc di lemne,
chiar di-ți pari uscat, dă puterea sa pâinii,
(mă gândeam, noi, oamenii mâncăm foc, de aia unii umblă cu limba arsă)

de felul ei, dregea aluatul cu-n ou, un strop di lapti, zahăr,
adăuga puțină smântână: aluatul cu ouă, lapti șî smântână e ca omul la o nuntă, chitit și vesel,
frământatul e taina aluatului, să crească împreunat are nevoie di mână harnică,

și nu numai,
ehehe, draga mamii, până vezi fărâmitura pi masă,
taică-tu, săracul, di aia sî trezești di cu zori și di aia vini la miezul nopții cu fruntea neagră,

mă uitam la mama nedumerită cu ochii cât soarele: vrei să zici că suntem făcuți din pământ,
de aia mătușa Aglaia e neagră-n cerul gurii da și la față când ni-alungă di la șireșî,

mama îi mama, se uită lung la mine: puni mâna pi căldărușă, la fuguța, hai
adu o căldari cu apî prospâtî,
...