Așa cum se știe, limba de lemn este o sintagmă care evocă acel tip de exprimare (orală sau scrisă) uzată, tocită, încremenită și inexpresivă, dominată de formule (clișee lingvistice) „obosite” și „prăfuite”. Este un limbaj desemantizat, perfect ilustrativ pentru sucombarea conținutului sub imperiul formelor, o manieră de a spune extrem de puțin prin apelul la cuvinte multe și goale de sens. În acest tip de discurs, vorbitorul este... absent, el fiind devorat de microfon (Pleșu 1996: 324 sq.).
Conceptul și sintagma aferentă au fost utilizate pentru prima dată în anii ‘70 ai secolului trecut, impunându-se în deceniul imediat următor grație lucrărilor în domeniu ale franțuzoaicei Françoise Thom, istoric și sovietolog, mai ales după ce aceasta a publicat volumul La langue de bois (Juillard, 1987), dedicat analizei tipului de discurs comunist. În lucrarea citată, autoarea insistă asupra finalității limbajului de lemn în perioada comunistă, rezumabilă în termenii creării impresiei de comunicare între putere și popor, în realitate urmărindu-se mascarea realităților și aducerea la un numitor comun a subiecților umani, coborâți de la condiția de persoană la aceea de individ. Acest tip de discurs, absolut obscur, eludând cu orice preț transparența, este susceptibil de a deveni instrument redutabil al manipulării. În acest context, omul – redus, cum spuneam, la condiția de individ – se definește ca homo sacer, la filosoful italian Giorgio Agamben , „omul blestemat”, „obiect docil în mâna suveranului”, oricând anihilabil. Și în limba română, limbajul de lemn este o moștenire din perioada comunistă, care în prezent continuă să îmbrace noi forme, sub influența limbajului politicienilor, dar și a mass-mediei, care ‒ fie din lipsă de profesionalism, fie din dorința de manipulare ‒ acordă o atenție mult prea mică formei în care sunt formulate și transmise mesajele (știri, evenimente, reportaje, interviuri etc.). În etapa actuală, aglomerarea nejustificată de anglicisme / barbarisme (cf., de ex., a se focusa, utilizat în loc de a se concentra, a implementa în loc de a executa / a face, a fi determinat în a face ceva în loc de a fi hotărât, job în loc de serviciu, deadline în loc de termen limită, agreement în loc de înțelegere / acceptare ș.a.m.d.) devine adesea sursă a limbii de lemn.
Așa cum se poate înțelege (inclusiv) din precizările de mai sus, limba de lemn nu este apanajul exclusiv al regimurilor totalitare, nici al arealului politic. Astfel, toți specialiștii într-un domeniu – medicii, juriștii, militarii, preoții, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Aici intervine însă o diferență majoră, având în vedere, pe de o parte, că respectivele jargoane specializate înseamnă ceva, cel puțin pentru cei inițiați (în domeniul respectiv), pe de altă parte (și în mod implicit), faptul că aceste limbaje specializate nu sunt dezinformatoare (în consecință, nici manipulatoare) nici pentru cei care le înțeleg, nici pentru cei care nu le înțeleg.
Ne propunem în continuare să discutăm câțiva dintre factorii cei mai incriminați în apariția unei limbi de lemn, încercând o particularizare a acestei abordări la câmpul discursiv religios.

(a) Valorificarea unor construcții bombastice, pur formale, goale de conținut (cu relevanță semnificativă minimă)

Impresia aceasta de „bombastic” (emfatic, pretențios), responsabil în ultimă instanță de „golirea de conținut”, poate fi întreținută inclusiv de valorificarea unor tipare tautologice, în limitele cărora se juxtapun sau (cel mai adesea) se coordonează două și chiar mai multe cuvinte sinonimice. În ceea ce privește textul bisericesc, așa cum am avut de altfel ocazia de a constata și cu alte ocazii (v., de ex., Teleoacă 2017: 71 sqq.), construcțiile tautologice, rezultate din coordonarea sau juxtapunerea a doi / mai mulți termeni echivalenți semantic, își au adesea obârșia în limba originalului care a stat la baza versiunilor bisericești moderne (v., de pildă, Munteanu 2008: 66 sq.). Problema este aprofundată de Gafton–Milică (2012: 156 sqq.) în special cu referire la texte bisericești circumscrise cronologic etapei arhaice a românei, etapă care pune probleme specifice, având în vedere „sărăcia limbii și insuficiența termenilor necesari prin care să se numească noțiuni apropiate și care să servească operării unor distincții fine” (Id., ibid., 159). Acest aspect este responsabil, cel puțin în unele situații discursive, de generarea unor structuri tautologice propriu-zise, fără acoperire în original. Se pare că unele structuri de acest gen chiar au fost preluate ca atare, mai exact fără discernământul necesar, în versiunile moderne ale diferitelor tipuri de texte bisericești (v., în același sens, și Gafton 2005: 192–199). Acestea ar putea reprezenta situații condamnabile din perspectiva cultivării unei limbi firești, aptă să vehiculeze un anume mesaj care să nu sucombe sub imperiul formei, în cazul de față, sub imperiul structurilor puternic redundante. Totuși, o analiză obiectivă a unor astfel de „redundanțe” (v., de ex., în manualul catihetic ortodox, ocupațiile și îndeletnicirile, cinstea și slava, râvna și sârguința, apăsarea și exploatarea ș.a.) nu va putea face abstracție (nici) de dimensiunea stilistică, mai exact de circumscrierea stilistică a textului elaborat sub auspicii religioase / bisericești, un text cu o retoricitate aparte, valorificată adesea (în special, dar deloc exclusiv, într-un text cum este catehismul) în scop didactic (cf. obiectivul docere et persuadere). De altfel, în bibliografia de specialitate, tiparele redundante ocurente în economia unui discurs religios sunt înțelese în relație (inclusiv) cu una dintre particularitățile definitorii ale stilului bisericesc, așa-numita „insistență prin repetare” (Seche 1967: 108 sqq.), din această perspectivă impunându-se o valorizare aparte a acestora, în speță prin raportare la aria discursivă laică. De fapt, acest tip de sintaxă capătă acoperire, cel puțin într-o anumită măsură, în virtutea abolirii „normelor congruenței” și a proclamării „normelor adecvării” (cf. Coșeriu 1994: 36), textul bisericesc fiind posesorul unui arsenal lingvistic propriu, particularizat, în ultimă instanță adecvat (la specificul său comunicativ).

3.2. Valorificarea abundentă a mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativității și a procedeelor de marcare a unui adevăr în mod absolut(ist)

În arie discursivă politică, ar fi vorba, fără îndoială, despre unelte lingvistice emblematice prin excelență pentru un demers manipulator. Astfel de structuri injonctive, prescriptive... sunt valorificate și în economia discursului religios, însă finalitatea este, cel mai adesea, alta. Așa cum arătam (v. Teleoacă 2016b, § 2.3.1.), unele subtipuri discursive religioase sunt definibile drept texte predominant prescriptive și injonctive, funcționalitate întărită, desigur, de statutul comunicării de tip instituționalizat din cadrul Bisericii, mai exact, o comunicare impusă și dirijată de un for dotat cu autoritate și putere de decizie. În textul liturgic, de pildă, prescripția se plasează sub semnul lui trebuie, verb exprimat explicit în text sau doar subînțeles contextual. Indicativul prezent la care sunt conjugate verbele din liturghier (în secvențele care indică modul de desfășurare a slujbei liturgice) are, din punct de vedere pragmatic, valoare imperativ-prescriptivă. Corespondentele nominale ale vb. a trebui sunt substantivele datorie și grijă (adesea, coordonate copulativ, într-un tipar retoric specific textului bisericesc), deosebit de frecvente în manualul de învățătură creștină, alt tip de scriere bisericească în care se actualizează adesea un discurs cu evident caracter normativ-prescriptiv. Enunțurile „absolutiste” (cf., de ex., „Descoperirea dumnezeiască nu greșește și nu înșală niciodată (s.n.), fiind garantată de Dumnezeu Însuși”, ÎCO 1992:10; „[Învățătura creștină e socotită drept cea mai înaltă treaptă (s.n.) a credinței] pentru că învățătura creștină a fost dată de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat”, ibid., 15 ș.a.) au acoperire din perspectivă dogmatică, în acest context un epitet precum absolutist impunându-se a fi reconsiderat. O observație similară este valabilă și cu privire la textul liturgic, în economia căruia tiparele prescriptive și injonctive nu au nimic a face cu demersul manipulator, acestea dovedindu-și relevanța din perspectiva săvârșirii corecte a ritualului liturgic, mai exact în conformitate cu adevărurile stabilite de Biserică, pornind de la revelația divină.
O situație aparte prezintă cuvântările religioase apologetice, care au drept scop inducerea unei atitudini hegemonice față de alte comunități religioase de confesiuni diferite sau necreștine . Hegemonia se manifestă atunci când este accentuată tentația puterii ideologice a unei confesiuni în raport cu celelalte, prin marcarea, de exemplu, a distincției ‘ortodox – eretic / heterodox’, prin acest tip de atitudine discursul religios încetând a mai fi doar un discurs identitar (Neamțu 2008: 21). Așa cum arată Obreja Răducănescu (2011: 329–334), în astfel de cazuri oratorul nu-și mai focalizează atenția propriu-zis pe receptor, ci el vizează în special discreditarea celorlalte culte religioase, în consecință discursul religios hegemonic aducând în scenă un conflict doctrinar în care se urmărește recunoașterea de către receptor a monopolului asupra adevărului teologic. În acest context, discursul respectiv va recurge aproape inevitabil (și) la o serie de formule stereotipe, la clișee etc., aspecte care tind să devină mărci ale unui cod lingvistic „de lemn”.

3.3. Promovarea unei limbi „încremenite”

În cazul textului bisericesc, putem admite, aparent paradoxal, o încremenire... necesară, legitimabilă dogmatic sau/și stilistic. Am putea argumenta acest aspect referindu-ne la o figură stilistică pusă adesea în literatura de specialitate în relație cu procesul de lemnificare a limbii, anume epitetul. Așa cum am avut ocazia de a constata (v. Teleoacă 2016b), epitetul este una dintre figurile stilistice frecvent valorificate în manualul catihetic, acesta definindu-se într-o serie de situații drept epitet tehnic, circumscris terminologic , mai exact o structură figurativă cu funcție gnoseologică în context religios (v., de ex., plan dumnezeisc; har dumnezeiesc; tron dumnezeiesc; păcat strămoșesc; Biserica luptătoare vs. Biserica biruitoare; Biserica apostolească ș.a.). În acest context, impresia de „limbă încremenită” este generată inclusiv de circulația unor astfel de sintagme în general în literatura bisericească, iar nu într-un singur tip de scriere bisericească . Desigur, aspectul se cuvine a fi înțeles în relație cu intertextualitatea pregnantă a spațiului discursiv religios, la rândul său tributară dogmatismului textului religios. În același timp, textul bisericesc elaborat într-o limbă modernă se cuvine musai a fi privit în relație cu un model, în consecință cel dintâi fiind expresia unei literaturi de gradul II; aceasta presupune din start o libertate limitată și, implicit, un previzibil al asocierilor, chiar o... încremenire... necesară. Făcând această observație, avem în vedere nivelul conceptual (al semnificației), dar și ‒ cel puțin într-o anumită măsură ‒ nivelul formal. Un exemplu ilustrativ l-ar putea constitui categoria numeroaselor derivate (adjectivale) negative cu pref. ne-, încă pregnant valorificate în textul rugăciunii creștine, în speță ortodoxe (cf., de ex., derivate negative ca: negreșelnic, neprihănit, neapropiat, neînserat, nestricăcios, nefățarnic ș.a., atestate de noi în două culegeri contemporane de rugăciuni, Rug. 1987 și Rug. 2004). Tiparul a fost preluat ca atare din modelul avut la dispoziție (adesea, un model slavon sau/și grecesc), în situații speciale (v. cazul textului biblic veterostestamentar) acesta evocând tiparul din originalul ebraic. Însă, în situații de acest gen avem a face nu doar cu o continuitate lingvistică, ci inclusiv cu una stilistică, apelul la astfel de derivate negative fiind ilustrativ pentru opțiunea de exprimare mai atenuată (litotică) a anumitor conținuturi, în speță negative, în unele cazuri, de exemplu în cadrul discursiv al rugăciunii creștine, valorificarea acestui procedeu lexical-discursiv fiind pusă în slujba articulării unei strategii a smereniei orantului creștin, în dialogul cu Divinitatea (v. Teleoacă 2016a: 409-420). Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o chestiune pur... lingvistică (lexicală), în ultimă instanță o chestiune formală (= de formare a unui cuvânt prin calchiere a unei structuri cu prefix negativ), perpetuarea acestui tip de derivate până în contemporaneitate făcându-se în baza unor resorturi mult mai profunde, care țin de natura intrinsecă a discursului religios. Așa cum am arătat și cu alte ocazii (v., de ex., Teleoacă 2012b), identificăm aici o concordanță aparte între o particularitate lingvistică și profilul stilistic imanent textului bisericesc; în atari condiții, foarte probabil, particularitatea respectivă va perpetua în discursul religios (versiuni moderne) nu doar în virtutea conservatorismului lingvistic al textului bisericesc, ci inclusiv, poate mai ales având în vedere că aceasta este în deplină consonanță cu profilul stilistic al textului respectiv, susceptibil de a se defini drept profil identitar. Să facem un exercițiu de imaginație și să... înlocuim în pasajele respective derivatele menționate în ne- prin sinonime nonnegative; atunci am avea infailibil pentru negreșelnic, desăvârșit pentru neprihănit, îndepărtat pentru neapropiat, luminos pentru neînserat, etern / veșnic pentru nestricăcios, onest pentru nefățarnic ș.a.m.d. O concluzie obiectivă nu va putea decât să insiste asupra faptului că orice tentativă de împrospătare, de introducere a inovației se va impune a fi realizată cu maxim discernământ.

3.4. Codificarea / cifrarea constantă a conținutului

Codificarea poate constitui, cel puțin uneori, o consecință a supralicitării tropilor , în aceste condiții expresia firească, transparentă (denotativă) nemaigăsindu-și locul. Limbajul astfel rezultat, unul excesiv ornat, va constitui, fără îndoială, un alt exemplu elocvent pentru ceea ce înseamnă sucombarea conținutului sub imperiul formei. Deși literatura bisericească include numeroase scrieri circumscrise codului textual estetic (v., de pildă, psalmii, textul evanghelic, textul de rugăciune creștină ș.a.), precum și unele texte științifice (didactice), cum este catehismul, care valorifică în demersul lor și figuri stilistice , totuși arealul discursiv religios nu poate fi dat ca exemplu pentru valorificarea în exces a tropilor. Ba dimpotrivă am putea spune că figura stilistică semantică reprezintă una dintre modalitățile fundamentale de accesibilizare a unui conținut. Observația este valabilă nu doar pentru scrierile poetice, ci și pentru un text precum catehismul care prin definiție își propune să explice și astfel să popularizeze învățătura creștină, iar nu s-o ermetizeze . Ce-i drept, am admis, pe de altă parte, o ambiguitate semantică particulară care nu corespunde însă în niciun caz unei codificări intenționate, ci se cuvine a fi înțeleasă în relație cu obiectul de cunoaștere specific acestui discurs, anume realitatea transcendentală, dar și cu capacitatea (semnificativă) limitată a instrumentului semiotic tipic uman (cuvântul sau gestul) de a acoperi sfera sacrului .

Surse

Carte de rugăciuni pentru trebuințele și folosul creștinului ortodox, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004 [Rug. 2004].
Carte de rugăciuni (ediția a VII-a), București, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1987 [Rug. 1987].
Învățătură de credință creștină ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992 [ÎCO 1992].

Lucrări de referință

Agamben, Giorgio, Homo sacer. Il potere sovrano e la nuda vita, Einaudi, 1995.
Coșeriu, Eugeniu, 1994, Lingvistica din perspectivă spațială și antropologică. Trei studii (cu o prefață de Silviu Berejan și un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel), Chișinău, Editura Știința
Gafton, Alexandru, 2005, După Luther. Edificarea normei literare românești prin traduceri biblice, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Gafton, Alexandru, Ioan Milică, 2012, „Dubletele sinonimice în discursul religios”, în Analele Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Secțiunea IIIe. Lingvistică, LVIII, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 155–178.
Munteanu, Eugen, 2008, Lexicologie biblică românească, București, Editura Humanitas.
Neamțu, Mihail, 2008, „Antiteze”, în Canonul și vestitorul Ortodoxiei, nr. 6/45, iunie 2008, p. 21.
Obreja Răducănescu, Daniela, 2011, „Discursul religios – discurs specializat”, în Al. Gafton, Sorin Guia și Ioan Milică (ed.), Text și discurs religios, III, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 329–334.
Pleșu, Andrei, 1996, Chipuri și măști ale tranziției, București, Editura Humanitas, 1996.
Seche, Luiza, 1967, „Juxtapunerea sinonimică în limba română”, în Cercetări de lingvistică, Cluj, nr. 1, p. 103–113.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2012b, „Conservatisme et expressivité dans la littérature religieuse. Quelques repères dans la définition d’un style scientifique (didactique) au niveau religieux”, în Biblicum Jassyense, Iași, vol. 3 / 2012, p. 55-80.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2016a, „Valori ale litotei în textul sacru”, în Limba română, LXV, 3 / 2016, p. 409-420.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2016b, Limbajul bisericesc actual între tradiție și modernitate. Literatura didactică și literatura beletristică, București, Editura Universității din București.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2017, Semiotica discursului bisericesc. Probleme de poetică, stilistică și retorică, București, Editura Universității din București.