poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3227 .



Abrutizarea iepurelui de stepă
personale [ ]
forma finală

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grupex_2007srl ]

2012-09-05  |     | 



Pelinu - ud și plin de mătreață

Satul Pelinu, aparținând comunei Dor Mărunt, nu numără mai mult de 40 de case și vreo 200 de suflete. Se află la circa 5 kilomteri de satul Dâlga și la 7 kilometri de localitatea administrativă. Ca să ajungi acolo, dinspre Lehliu-Gară, trebuie să faci la stânga, pe un drum desfundat și care te duce direct în inima Bărăganului.

A nins ca niciodată și peste acest sat. La intrare, pe șleau, o wollă, venită de la Călărași, își face de lucru. După care satul ni se înfățișează ca un câine ud și plin de mătreață. Pe strada principală, într-o bojdeucă, funcționează o dugheană, aceasta fiind unul din cele două magazine sătești. E chiar în apropiere de strada Belșugului, asta ca o ironie amară. Ne întâmpină patronul, neras,tras la față. Ne spune că satul se caracterizează într-o singură frază: “Amărăciune, frate, amărăciune”. În dugheană, de peste vară, au mai rămas câteva doze de bere “Timișoreana”, dar și una de “Ursus”, fără alcool. P-asta din urmă nici nu mai știe de când o are. “Am avut un bax. S-a mai băut pe căldurile alea mari”. Nici el nu știe de ce-o mai ține. Se caută, de regulă, vinars, iarba-dracului, adică tutun, dacă se poate cât mai ieftin. Pastă de dinți, din care are câteva cutii de “Colgate”, nu mai știe când a vândut ultima oară. Lumea se spală, dimineața, cu țuică, ne spune, ia o gură și-i ca nou. Patronul, care e provenit de la Capitală, ne spune că satul este îmbătrânit și că tot tineretul a fugit unde a văzut cu ochii. Vinde, la zi, cât să nu moară de foame. El spune că face vânzare de 1 milion, dar nu-l credem. “E vai de mama noastră, vând 20 de pâini”. La Dor Mărunt, lumea care are treabă este dusă de cei care au autoturisme, contra-cost. Care nu are bani să plătească, să zică mersi dacă are cizme. Altfel, stă până dă colțul ierbii.

Satul nu are biserică. A avut, dar e toată degradată, căzută, mușcată de crivăț și de ploile de peste ani. E undeva în dreapta, dincolo de strada Speranței, semn că ăia care au dat o astfel de denumire a șleaului a avut un umor de-a dreptul bolnav. Nu e preot în sat. Dacă se întâmplă vreun necaz, vine popa de la Dâlga, dar și ăla când poate, căci e bucureștean, deci e popă-navetist. La nenorocire, omul nu este dus la altar. Vine popa și face, de ochii lui Dumnezeu, o slujbă în casă. Se înmormântează simplu aici: “Ușurel la cimitir și gata!” În sat, nu e rețea de alimentare cu apă. Ion Nițulică, primarul de la Dor Mărunt, spune că va ajunge cu conducta și pe-aici. Când a preluat el primăria, nici nu se vorbea de așa ceva. Acum, se laudă acesta, sunt 5 kilometri de conducte de apă potabilă. Despre primar, patronul de dugheană spune că e băiat valabil. “Mai vine pe-aici,e băiat săritor. Are treaba lui, acolo, la primărie”. În zăpezi, oamenii au dus-o extrem de rău. Se prezintă și afaceristul: Iordache Florea, cunoscut în sat drept Marian Comerț. Nu are ce să ne mai spună. În magherniță, îi picură apa-n cap. Pe rafturi, alături de prafuri pentru mâncăruri ca la oraș, adică niște pungi cu “Delikat”, mai are și niște rotițe de cașcaval, spune el, dar noi le recunoaștem drept specialități din spumă de brânză. Nici din astea nu-și mai aduce aminte când a vândut. Îi spunem că sunt bune la pizza, iar acesta râde cu poftă. “Da, pizza, la Pelinu, așa e! Nici nu știe lumea cum se face pizza!” Îl știe și pe Ion Iacomi, un sătean fugit de la un partid la altul, cât să aibă și el șansa de a deveni primar. “E-te pârț, ce să facă Ion?”

Se caută, de regulă, pâine, zahăr, bulion. Dar și câte-o tărie. Afară, un tătăic se laudă că a băut un coniac. Ar mai bea unul, dar numai dacă-i facem noi cinste. E cam are de urechi, dar ne înțelegem până la urmă. N-a fost niciodată plecat din sat. I se spune Trandafir Toader, dar lumea-l știe drept Geabă. Are 78 de ani, iar baba e acasă, cu bătrânețea. De mâncare, azi, face un produs extraordinar: “E, ce-avem!” Nu vrea să ne spuneă ce anume are. Insistăm, așa că omul e nevoit să ne spună până la urmă: “Mămăliguță, nene, mămăliguță”. Apoi ne mărturisește că are baba adventistă de ziua a șaptea, așa că la ei nu se mănâncă preparate din porc. El nu s-a dat după religia femeii, chiar dacă a iubit-o. “I-am iubit ființa, adică pe ea”. Mândra, Trandafir Alexandrina, zisă Sanda, e trecută și ea prin viață. Primarul e băiat bun, zice acesta, după ce soarbe o gură de vinars, numai dacă s-ar implica mai mult și pentru satul lor. “Io, vă spun drept, e băiat valabil. Îl mănâncă unii și alții de cur”. Ne spune și cine: Ion Iacomi. Despre asta, știe el, ne face semn că are pâlnie în loc de gât. “E o jigodie. Dacă spun jigodie, atunci jigodie e!” E mulțumit că e apă în sat, dar numai de la Dumnezeu, iar cu zăpezile din februarie, mai că s-au săturat. “Ei, ce ne-a dat Dumnezeu!” Geabă știe că tineretul din sat e plecat de foame. Nu mai e tineret. La biserică, nu are unde să se ducă. “N-am unde să mă duc”. De 4-5 ani de zile, morții nu sunt duși la biserică. Doar sunt purtați pe năsălie, cât să fie de mândrețea satului. “Vă spun din suflet, din ce știu eu: satul ăsta a fost unul de binefacere la toți. Toți primarii s-au făcut oameni de pe urma lui”. De meserie e, normal, tractorist. Îi știe pe toți inginerii din zonă: pe Magla, pe Roibu, pe frații Popa. Coniacul n-a fost pe burta goală. A fost după ce a balotat o conservă de carne, adusă de Crucea Roșie, de la ajutoare.

Satul a stat înzăpezit aproape două săptămâni. A fost jale. S-a mâncat, ni se spune, ce a dat și ce-a avut omul prin casă. Stăm de vorbă cu Spiridon Romulus. Acesta începe să enumere produsele: “Niște șuncă”. După asta, omul se mai gândește, dar nu-și mai aduce aminte să fi fost și altceva. Nu înțelegem prea clar, dar ne spune că i se zice Vieru a lui Spiridon Radu. Se duce să ia un pachet de țigări, dar nu pentru el, ci pentru altcineva. De primar știe că e băiat cumsecade. “Așa e pentru mine”. Își aduce aminte că, de când cu zăpezile, primarul le-a bătut la ușă, cu pachete. Au fost nemaipomenite, pe sărăcia și pe iarna asta. Spiridon se uită atent la noi: “Zici că vrei să-ți faci o gagică aici?! N-ai, nene, de unde, sunt numai babe”. Ne dă și rețeta: “Trebuie să căutați prin altă parte. Sunt numai bătrâne, vai de mama lor”. Lumea trăiește din pensie, cu o medie de 350 de lei. Dacă e vreo problemă, ca lumea să ia o adeverință de la primărie, drumul e făcut pe jos. “Ne țin pantofii, numai cizme să avem!” Spiridon așteaptă, cu speranță, primăvara, mai o ștevie, o lobodă, iar viața capătă o cu totul altă culoare. Tot pe drumul principal, un alt fiu al satului, Băncilă Gheorghe, ajuns la bătrânețe să-și mănânce sufletul prin pustietăți, după ce-a lucrat ani buni, ca electromecanic, la București, merge agale, spre inima așezării, care e magazinul sătesc. A plecat să cumpere cafea, neapărat Fortuna verde. Știe ce se întâmplă cu lumea din sat: “A furat-o somnul”. Îl știe pe primar și-l caracterizează rapid: “E băiat bun, dar e înghesuit de consilieri”. Lumea trăiește din pensie și din creșterea animalelor. La primăvară, pericolul spune că va veni din pământ. Apa va începe să băltească. E și el de acord că strada Belșugului are o denumire cât se poate de amuzantă: “Da, e belșug până peste cap. Nici nu mai știm cum să ieșim afară de atâta belșug!”. Despre strada Speranței are altă zicală, de mahala: “Da, strada Speranței, așa e. Trăindo sperando, murindo căcando!” E și strada Lalelelor în zonă, dar nimeni n-a văzut astfel de flori pe ea.

La Băncilă acasă, ne întâmpină Alma. Latră, nici ea nu știe de ce. Soția lui Băncilă ne spune că e cardiacă. Are toată bătătura năpădită de zăpadă. Și-a croit drum până la fântână și până la magazia cu lemne. La căcăstoare n-a mai avut putere să facă drum, așa că se suie pe-un morman de nea, cât în dreptul acoperișului cotețelor de porci, și se-apucă să plângă. “A zis primarul că vine mâine, să ne ajute. Soțul a căzut pe gheață și și-a rupt coastele, aici, în stânga”. În sat se trăiește așa: “Vai de viața noastră cum trăim în satul ăsta amărât!” Magazinele sunt aprovizionate, spune ea, cu niște trăznăi, acolo. Plânge subțire, nu mai poate, când știe că are porcii acoperiți de zăpadă. Apoi își blesteamă soțul, că s-a luat după mintea lui. “Am venit după el. Și-am venit… Îl înjur, Doamne-Dumnezeule, că-mi blestem și sufletul din mine”. Nu are speranță decât în primar. Ne spune că mai sunt și alții care vor această funcție. Îl știe pe Iacomi, bărbosul, dar dă din mână a lehamite. “Ce să facă ăla?! Poate să bea o sticlă de vin!” Apoi ne spune să ne ducem la casa de peste morman, cale de câțiva pași, unde stă o babă și care-i vai de capul ei. Și-acolo ne latră doi câini pricăjiți. Bunicuța, stând între niște bulendre, mângăie doi pisoi. Cu ea, stă o strănepoată. Nu aude și abia vorbește. Înțelegem că are peste 90 de ani, dar și că a uitat-o Dumnezeu. “Eu mă duc, mamă, mă duc”, repetă. Sărăcia se ghicește în fiecare ungher. Doar focul, într-o sobă de lut, arde vesel, topind zăpada pusă în oale. Strănepoata, venită din Ploiești, nu se duce la școală. Mămăița știe una și bună: “Mi-e rău. Când vine Dumnezeu?” Azi, mămăița a băut, de dimineață, un ceai. În sat, lumea o știe de Șchioapa. În odaie, singura locuită, nu e curent electric. Pe perete, stă atârnată o lampă cu gaz. Icoana e pusă pe peretele dinspre apus. Nepoata spune că trăiesc bine. Trăiesc atât de bine încât se bucură când îi dăm să-și cumpere un pachet de biscuiți. Doar mămăița o știe pe-a ei: “Mă duc! Mă duc!” Vocea ei, din ce în ce mai stinsă, rămâne s-o luăm cu noi la oraș, câtă vreme ne-a rămas pe tălpi.

Istorioare despre depresii și plopi impari

49 de persoane au beneficiat, în cursul anului trecut, de serviciile Centrului de Asistență Medico-Socială, din subordinea Consiliului Județean Călărași. S-au totalizat 5.315 zile de îngrijiri medicale, cu o medie de 108 zile pentru fiecare asistat. Printre altele, Centrul de Asistență Medico-Socială Călărași, condus de Leontin Constantinescu, a achiziționat, pentru anul 2011, cantitatea de 2.400 de role de hârtie igienică, la un preț unitar de 0,349 lei, ceea ce înseamnă că fiecare beneficiar de servicii a folosit o jumătate de rolă pe zi. Unitatea beneficiază de 27 de angajați, funcționând în sistem de permanență.

Nu se face mâncare la Centru de Asistență Medico-Socială. Se lucrează în sistem de catering, însă există o sală de mese, unde funcționează un televizor color, dat pe Favorit Tv. Ni se explică faptul că unul dintre asistați a vrut s-o asculte pe Veta Biriș. E veselie în sala de mese. E și cald. Directorul știe că asistații care au pensii le mai trimit pe asistente să le cumpere una-alta. Dar nu alcool și nu țigări. "Am avut un astfel de caz, de ce să vă mint? Spunea că gata, domnule, plec. Ce, sunt aicea ca la pușcărie? Nu-mi dai și mie voie să beau o țuică?!" Omul era pe antibiotice, ne spune directorul. Până la urmă, a găsit o altă soluție. Cerea asistentelor spirt. În fiecare zi cerea, dar până s-au prins cei din personal că omul nu-l folosea la frecții repetate, ci făcea gargară cu el. E muzică și veselie, numai baterii la telecomandă nu sunt. Jovial, stând rezemat de spătarul scaunului, Aurel Negrilă ne spune că este aici din 2007. E drept, cu întrerupere. La întreruperi, acesta le spune concedii. "Am mai fost și în concedii. Mi-a mai dat domnul director câte unul". Asistenta șefă, Nicoleta Chiran, ne spune că e prea tânăr ca să beneficieze de pensie, însă și-a întocmit deja dosarul. Are 30 de ani de muncă vechime veselul, dar și 62 de ani bătuți pe muchie. Diagnosticul acestuia e ca al tuturor celorlalți oameni care trăiesc în România: are depresie! În plus, are o amputație bilaterală de degete, la picioare. De fel, e din Cărămidari. A fost găsit degerat în casă. Ni se laudă că are și o pensie de handicap, mai exact 33 de lei lunar. E numit drept veteranul centrului. "Cu țuica o bem doar în gând, când stăm la televizor. Domnul director e cu ochii pe alcooliști. E jale, nene, e jale!"

Aurel Negrilă are experiență cu presa. A mai dat o dată declarații presei, așa că nu i se pare un lucru extraordinar că-l întrebăm de una-alta. Personalul e de treabă. O laudă pe asistenta șefă: "Cel mai mult îmi place de ea. E înaltă, e brunetă... d-aia-mi place. E stilul meu!" Iar asistenta-șefă face ochii mari. Cu o zi în urmă, s-au servit ostropel și ciorbiță, ultima caracterizată drept bună. Negrilă a lucrat la Drumuri județene, apoi a fost dat în șomaj, asta prin 1996. "După aceea am decăzut". Știe că i se întâmplă ceva rău. Părinții acestuia, în mod cu totul ieșit din comun, sunt morți, așa explicându-și acesta de ce a ajuns pe drumuri. "Aicea am avut noroc". Când îl întrebăm dacă pensia-i ajunge de țigări, râde cu poftă. 40 la sută din venituri îi sunt reținute de Centrul de Asistență Medico-Socială. "Fumez. Mai apelez la șeful, la șefa. Șeful e foarte umanist, mai dă țigări așa". A găsit și o altă metodă de a se descurca: cere țigări celorlalți internați, în schimbul unor mici servicii. "Îi mai menajez, îi mai bărbieresc, le citesc presa, le mai dau noțiuni de cultură, hei, ce știți?!". E cert, nevoia te învață. Lângă el, Marin Constantin, cel care s-a trezit de dimineață cu gândul s-o audă cântând pe Veta Biriș, e din Sărulești. A ajuns aici prin intermediul primăriei. N-are copii. Moșului îi pare rău că nu prea sunt fete internate în centru, ci numai babe, de la 70 de ani în sus. "Cum să vă spun?! Sunt ca mamele noastre!" Intervine și Negrilă și recunoaște că-i fug ochii mai mult după asistente. Ceea ce e cert e că, la ziua pensiei, cu aprobare, cei internați mai fug până la colț, cale de două țuici. "Nene, bem, dar numai cu aprobare!" Îi merge gura așa fiindcă a fost secretar de U.T.C., dar nu vrea să ne spună unde, știe el unde și e suficient.

Mai e și nea Gheorghe Paraschiv, de fel din Perișoru. Ne povestește că a avut un accident, pe vremea când lucra pe câmp. A vrut să agațe remorca la un tractorist și nu știe ce i-a făcut la ambreiaj, remorca trecând peste el. S-a lovit la bazin, la picioare, accidentul petrecându-se prin 2008. Este de un an în centru. Starea de sănătate nu-i permite să se descurce cu 300 de lei pensie. E văduv, n-are copii, iar de la ziua de mâine nu mai știe ce să mai aștepte. "Nu se mai poate. Am ieșit la pensie la etate și nu se mai poate să mă sui pe tractor". Vara, de regulă, mai face câte o pauză și se duce la loc, prin sat, mai repară un motor și ce-i mai cade prin mână, cât să facă și el un ban cinstit. Nu recunoaște că are o mândră la Perișoru, pe care o vizitează numai când e cald. "Pe tractor, nu mă urc, că nu mai pot. Mi-ar plăcea să mai fac asta, dar nu mai pot". Îl știe pe Tudorel Damian, primarul din comuna de unde e de fel, dar dă din mână a lehamite, făcând semnul că e zurliu. "Văd că știți corect ce e cu el. Caută să atragă oamenii, să-i muncească zi-lumină, fără nici un ban, c-o mâncare de zarzavat și-o ciorbă lungă. Ãsta e adevărul". Aici, mâncarea e suficientă. Dacă are poftă de vreun măr, se duce la colț.

La "fete", mamaia Șerban e din Cuza Vodă și e venită doar de câteva zile. E trecută prin secția de geriatrie și stă la Centrul Medico-Social pe perioada de iarnă. Nu-l știe pe primarul Aurel Stan, dar a auzit că-i băiat de toată isprava. Cu fostul primar, Gheorghe Toma, are însă de făcut o socoteală. Spune c-a fost plimbată și ea la oraș, ca să semneze pe la notari că-i vinde lui pământul. "Am avut pământ, dar l-am vândut lui Toma, acum vreo 6-7 ani". A fost suită la mașină și dusă la oraș, câtă vreme interesul era al lui Toma. O altă mamaie, Bobeică, e din Călărași, stă la J-uri, fără lumină, fără căldură. A avut casă, dar i-au mătrășit-o copiii care-s plecați, acum, pe-afară. Nu-i place aici, spune că mâncarea nu-i bună, fiindcă nu e sărată după cum ar vrea ea. Asistenta Chiran îi explică faptul că e cardiacă și că n-are voie, dar nu are cu cine să se-nțeleagă. E cald în saloane. E și curat-lună, iar directorul e mândru de asta. Nu există program zilnic. E program de voie. Singurele reguli sunt cele legate de programul de masă și cel de tratament. Fiecare cameră e dotatată cu televizor color. Mamaia Șerban spune că are și ea unul acasă, dar nu e ca ăsta care are telecomandă. Nu știe s-o folosească, e învățată cu televizoarele cu tranzistori. Singura nemulțumită e cea care vrea mâncare mai sărată, vrea să plece, nu de alta, dar mâine îi vine pensia. Îi spunem că e posibil să-i vină pensia, dar nu știm dacă va ajunge poștașul, că de diseară e cod portocaliu și-o să ningă până la genunchi. O știe pe-a ei: "Mai rămân dacă-mi dați un piculeț de sare..."

Pe hol, e mândrețea unității, o bătrânică în vârstă de 91 de ani. O să fie ziua ei numai peste câteva zile, așa că dierctorul va fi băgat la cheltuială, căci trebuie să cumpere tot atâtea lumănări, la petrecere. "Și ce să-i fac eu?! Cine l-a pus să fie director?" Își aduce aminte cum s-a cunoscut cu fostul soț, decedat, a fost medic veterinar de garnizoană și purtată prin toată țara, din unitate-n unitate. Cu colegele de cameră se împacă extraordinar: "Cum să mă împac?! Foare bine! Păi cine discută cu ele?!" O provocăm și-i cerem să ne spună ceva de Eminescu, poetul care, spune ea, "a fost și nu mai este", așa că bătrâna ne recită două versuri, pac: Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut! Reține în amănunt scena primei iubiri. El, adică soțul, era student și l-a cunoscut în Gara de Nord. "M-am împiedicat, nu știu cum am făcut, iar el m-a sprijinit. Mi-am rupt ciorapii atunci". Nu s-au mai întâlnit luni de zile, după care l-a revăzut, tot în București, când s-a dus la un film, la cinematograful "Capitol", iar el era acolo. Așa s-a născut o mare poveste de dragoste! "Și s-au văzut urmările". iar "urmările" înseamnă mulți ani de căsnicie și o fată de toată mândrețea. "Puteam să mai fac vreo doi, că uite câți fac câte unii. Și-aveam și eu mai mult sprijin". La Călărași a ajuns după ce, în prealabil, a stat la Timișoara, în garnizoană. "A fost trimis de Bodnăraș, că mureau toate animalele de morvă. Că mai stăm o lună, încă una. Apoi iar a venit ministrul Bodnăraș aicea și, în loc să-l trimită înapoi, l-a avansat aici la gradul de căpitan. Și-așa am rămas aici".

Ca obiect de activitate, C.A.M.S. Călărași este un centru de asistență medicală pentru persoane bolnave care au probleme sociale, indiferent dacă sunt asigurate medical sau nu. Se oferă asistență medicală concomitent cu asistență socială. "Pentru a se interna, beneficiarii trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele două condiții: să fie un caz social, și să fie bolnav", ne spune directorul. De regulă, aici, oamenii nu vin direct din stradă, ci sunt direcționați de către spitale, în urma unei fișe de evaluare medico-sociale. La această dată, centrul funcționează la capacitate maximă, fiind aduși oameni de pe raza întregului județ.


Traiul pe datorie și, de restul, gumă de mestecat

În mediul rural, vânzarea produselor pe datorie reprezintă un fenomen obișnuit. Codul Fiscal, însă, interzice o astfel de practică, atâta timp cât comercializarea de produse nu se face și prin emiterea de bonuri fiscale, considerându-se că un astfel de comerț reprezintă o formă de evaziune fiscală.

La Independența, unul dintre magazinele de la marginea satului, spre vechea Cooperativă Agricolă de Producție, este cunoscut de săteni drept “La Lică”. Funcționează din 2007 și nu are o specializare anume. Aici găsești aproape orice: Doncafe, deci cafea aromată sau de alte tipuri, ornamente pentru tort, ciuturi pentru fântâni americane, gumă de mestecat, vopsea de păr, ulei, vopsea normală, “Curcubeu”, superglue, săpunuri, ceapă, cartofi, pastă de dinți, sucuri, bere la PET, ojă, vin, acetonă, pâine, dero și la saci de 14 kilograme, mezeluri de la “Matache Măcelarul”, parizer și cuie, roșii și piersici, distribuite într-o așezare cunoscută numai de vânzătoare. La țară, se cumpără în special mâncare, adică mezeluri, produse congelate, însemnând tacâmuri de pui, pui, porc și pește, dar și bere la doze de 2 litri. Mirela Voicu, și patroană, dar și vânzătoare, ne spune, șmecherește, că nu dă marfă pe datorie, așa că nu vrea să ne arate “caietul”, însă afirmă că acesta este subțire. “Nu e așa voluminos, avem câțiva pensionari cărora le dăm pe datorie”. “La Lică” e un magazin specific rural, iar avalanșa de mărfuri de toate soiurile și genurile ne este explicată de Lică Voicu, șeful: “Dacă n-ai odată, omul nu mai vine la tine. Și chiar dacă n-am un anumit produs, îi spun că abia l-am terminat și-i cer să vină a doua zi”. E concurență mare între magazinele din Independența mai ales că, la intrarea în comună, dinspre Călărași, s-a deschis, de ceva timp, un supermarket, iar portița de scăpare a celorlalte e dată de faptul că acesta nu vinde marfă pe credit. Magazinul lui Lică are un rulaj de 6-7 milioane de lei zilnic, iar acesta, într-un final, recunoaște că dă și marfă cu plata la ridicarea pensiei, a salariului, a ajutorului social sau pe cel de șomaj: “Nici nu putem să lăsăm oamenii cu ochii-n soare”. Pe Lică l-a înșelat Dode Tache cu 2 milioane jumate, iar un nepot l-a tot dus cu vorba că-i plătește când ia leafa, până când l-a văzut că “s-a mutat” la alt magazin.

Primarul Constantin Anghel nu știe de astfel de practici, însă e de acord că vânzarea pe caiet e o formă de supraviețuire a magazinelor sătești, dar și un act de comerț practicat în mod uzual. “Datul pe caiet înseamnă și țepe, căci sunt destui care acumulează datorii la un magazin, după care se duc la altul”. Vânzarea pe caiet se întâlnește atât în cazul pensionarilor sau cei trecuți într-o formă sau alta de ajutoare se stat, de tip social sau de șomaj, dar și în cazul salariaților. “Se vindea și înainte de criză pe caiet, dar acuma… Se întâmplă să fii salariat, iar patronul să nu te plătească la timp o săptămână, două sau o lună, două, trei. E normal ca un astfel de om să se bucure de creditul patronului de magazin și să-i dea marfă pe datorie”.

La Alexandru Odobescu, în centrul localității, magazinul cel mai bine aprovizionat este cel al Margaretei Eremia. Funcționează din 2005 și este tip “universal”, adică omul intră și găsește cam tot ce are nevoie, de la chiloți, sticksuri, ketkup, sucuri, cremă de ghete, pastile pentru țânțari, becuri și cârnați, țigări și gumă de mestecat care se vinde mai mult ca rest, că nu prea există monede divizionare. Caietul e sub tejghea și, din sat, vânzătoarea are de recuperat suma de 100 de milioane. Numai ai lui Benga au de dat suma de 4,457 milioane d elei vechi. Primarul Nicu Eremia știe de ce se întâmplă asta: “Se dau bunuri pe caiet pentru că lumea n-are bani. Se vinde pe încredere, dar mai sunt care vin și-ți plătesc la anul, alții nu mai vin deloc, iar dacă te duci să-i bați la poartă, să-ți dea datoria, ești luat de dușman”. Nașa Aura, zisă a lui Zaverea, a strâns și ea, pe caiet, datorii de 1 milion, în vreme ce un alt datornic vechi și rău-platnic, la magazin, e chiar părintele Silvestru, de la biserica din Nicolae Bălcescu. N-are să dea o sumă cine știe ce, însă s-a făcut anul de când a cumpărat, pe credit, niște bere la cutie și n-a mai plătit-o. Vânzătoarea, tanti Lenuța, râde și ne face atenți că n-a cumpărat lumânări și tămâie. “Nu, în nici un caz d-astea”. Cel mai fidel cumpărător al magazinului, pe credit, însă, e Ioana Þiganca, care are de plată peste 11 milioane, dar și 5 copii în întreținere.

Nevasta șefului de post, doamna Mirela, așa e trecută pe caiet, “Mirela Poliție”, are de dat suma de 8,868 milioane de lei vechi pe care se chinuie, de mai bine de un an, s-o acopere. Peste drum, la Postul de Poliție comunal, Alexandru Grigore, agent șef, oftează când îi expunem această situație. În sistem, e de peste 17 ani, iar în comună s-a așezat de 6 ani. Acum, după diminuările repetate de salariu, ne spune c-a ajuns să câștige 700 de lei noi, în condițiile în care are rate la banci exact de 700 de lei noi. Se înroșește tot când îl întrebăm cum se descurcă cu traiul de zi cu zi. Ridică din umeri. Are un copil, dar nu știe ce va face cu el peste 4 ani, când va trebui să-l dea la liceu, la școlile de la oraș. “Nu știu, e foarte neplăcut”. Încă nu s-a gândit să plece din poliție, ne spune că speră că vor veni și vremuri mai bune. De la Călărași, șeful direct al polițistului Alexandru Grigore, comisarul șef Vasile Luchian, n-a vrut să comenteze situația acestuia. “O să mă interesez, însă nu cred că are numai 700 de lei salariu. Poate 1.100″. În tot acest timp, iată, comandantul Poliției județene își face vilă nouă, că s-a tot săturat să stea în apartamentele pe care le deține. Insp. Ramona Tudor, șefa Biroului de presă a IPJ Călărași, ne precizează că știm foarte bine că diminuările repetate de salarii ale cadrelor din Ministerul Administrației și Internelor nu au fost decise sau făcute de conducerea Inspectoratului Județean de Poliție Călărași. “O să verific dacă situația este reală și dacă agentul șef respectiv a raportat că are astfel de probleme financiare”, ne-a comunicat aceasta. În schimb, polițistul Alexandru Grigore, din Nicolae Bălcescu de Odobescu, rămâne să se uite, pe mai departe, poate puțin siderat, la afișul de la intrarea în postul de poliție: “Corupția ne privește pe toți”. Nu-i este adresat lui, însă nu știe dacă având astfel de probleme, îl vede cu ochi la fel de buni.

La Modelu, pe o stradă spre Borcea, asfaltată, se află magazinul rămas în memoria localnicilor drept “La Baracă”. Vânzătoare e Georgiana Cană, iar caietul acesteia este făcut ca un repertoar, pe literele alfabetice. Dă marfă “pe caiet”, dar niciodată nu vinde, pe datorie, băuturi și țigări. Ne spune că preotul din zonă n-are cum să aibă datorii la ea, câtă vreme are propriul lui magazin. Datornicii sunt trecuți caligrafic. Ioan Pocăitu are să dea peste 900 de mii, Gogonica a ajuns la aproape două milioane, nea Nicu Pompieru are să dea și el un milion, la care se adaugă 4 lei, căci, după ce a luat una-alta, mai mult de-ale gurii, a avut omul poftă să bea și-o halbă cu vin. “I-am dat, lui i-am dat, că e om serios”, ne spune vânzătoarea Georgiana, justificându-și gestul de a nu rămâne fidelă principiilor de a nu da băutură și țigări pe datorie. “Caietul” nu e cine știe ce completat, mai sunt și alți datornici, printre care Oache, Mamagicu sau Mariana Þamdură. E tot tipul de magazin-mixt, unde găsești de toate căci, la țară, nimeni nu colindă din magazin în magazin, să cumpere, de la unul, mezeluri, iar de la altul să-și cumpere pîine și pastă de ras.

Primarul Gheorghe Dobre e familiarizat cu acest aspect. “E normal ca lumea să cumpere pe datorie, căci nu se ajunge cu banii. De regulă, cei care cumpără pe caiet sunt oameni serioși, adică au venituri sigure. Mai mult, vă spun eu, sunt pensionarii”. Astfel, aceștia, cum vin pensiile, nici nu ajung cu banii acasă câtă vreme primul drum pe care-l fac e la magazinul din sat, să se achite de datorii. “Pensiile durează maxim o săptămână, apoi sistemul reintră în normal”. Atât, iată, durează pensiile, după care oamenii vin și cumpără, pe caiet, tacâmuri de pui, ceapă și cartofi, roșii și pâine. Vânzătoarea Georgiana ne spune că nici datoriile pe caiet nu se mai fac cum se făceau odată: “Înainte, lumea venea și cumpăra, pe datorie, cartofi cu sacii, câte 5 kile, câte 10 kile. Acuma sunt foarte atenți: trei cartofi, un ardei gras, doi morcovi, două cepe, un tacâm de pui și gata ciorba”. Însă și-aici sunt “țepari”, în sensul că Doina a lui Ciolea, deși a luat marfă de peste 3 milioane, n-a mai dat pe la magazin cu lunile. “E una, la confecția, iar el e poștaș și au datorii de peste două milioane. Nu mai dau pe la magazin, s-au dus la altul”.

În vremea asta, în România, deși e criză economică prelungită, sunt unii oameni care prosperă în draci. Nu sunt patronii magazinelor sătești, dar nici cei care, din cauza veniturilor extrem de mici, sunt obligați să-și ducă zilele, de la o lună la alta, “pe caiet”. Vânzarea pe datorie e o modalitate obișnuită de trai, nu numai în mediul rural, în ciuda faptului că legislația românească e aspră cu o astfel de modalitate de a face comerț.


Câte păcate, nenorocirea și praful după ei!

Satul Mihai Viteazu, din județul Călărași, trece, în aceste zile, printr-o adevărată psihoză colectivă. În cursul după-amiezii de marți, 20 iunie, o tânără de numai 19 ani, din această localitate, a fost internată la Spitalul județean Călărași. Tânăra, Georgiana Constanța Oprea, aflată în ultima lună de sarcină, s-a prezentat în două rânduri la spital, acuzând o stare generală rea. A fost internată, apoi i s-a făcut bilet de ieșire din spital, după care fata a revenit în cursul zilei fatidice, după care, la câteva ore, a murit.

Satul e cernit de la un capăt la altul, adică pe linia principală a drumului Călărași – Lehliu, iar tușa Sanda, la 73 de ani, s-a așezat la o canapea, după ce a fost prin sat, să cumpere cele necesare pentru oamenii pe care-i are la câmp. “Lumea vorbește că n-au salvat-o doctorii”, se apucă femeia să se descarce. Ne spune că e mare păcat, câtă vreme are copiii mari, la casele lor, iar Georgiana abia dacă are vârsta nepoților ei. “Am și plâns cum am auzit. E o jale, o nenorocire”. Apoi ne spune, în două cuvinte, povestea familiei Oprea, care e familie bună, cu tată cumsecade care și-a luat nevastă de la Ulmu. “Vorbește lumea că doctorii au cerut 40 de milioane. De unde, maică, 40 de milioane, la țară? Aleargă praful de ei! Tot așa, să ceară bani!…” Ceea ce-o nedumerește pe tușa Sanda e faptul că Georgiana, de la Călărași, s-a întors fără burtă. “Aia nu e burtă de femeie în 9 luni. Ãștia i-au luat copilul!” Gheorghe Coman, care-și face de lucru prin poarta bisericii, e mai informat: “Vorbește lumea că a fost bolnavă de plămâni”.

Tanti Orica, adusă la 85 de ani, stă, tot la strada mare, alături de Bârcă cel bătrân. E și ea foc și pară: “S-a încercat, nu s-a încercat, iată că nici doctorii n-au fost în stare s-o scape. Păcate, maică, astea sunt păcate”. Ne spune că dacă murea ea, nu era nici un fel de părere de rău. Nea Bârcă, și el bănuitor, nu știe, ca toată suflarea satului, ce s-a întâmplat cu copilul nenăscut: “Dacă a murit, de ce nu-i dai copilul să-l pună la căpătâi?” Cei doi ne spun de Mitică Păun, iubitul fetei, că e și el cumsecade și că a terminat “veterinara asta”. E din familie înstărită, are pământ la Pogoanele, iar viitorul socru i-a umplut curtea fetei cu coroane. “Nu știu dacă doctorii au cerut bani, dar așa e în mintea mea, nu dai, nu stai în față!”, oftează Bârcă, iar tanti Orica îl completează: “Puteau să zică! Vindeau un hectar de pământ și scăpa fata”. Tanti Orica o știe de mică pe Georgiana, că a crescut sub ochii ei. Trecea dimineața, de mână cu sora cea mică, Aura Elena, spre școală, dar asta mai demult.

Acum, Georgiana Constanța Oprea era studentă, la Agronomie, iar când avea timp vindea la magazinul din sat.Mihai Stoian și tanti Gina știu de ce a murit Georgiana, alături de copilul nenăscut, care era fetiță: “Din neglijența doctorilor! Or avea ei școli, diplome, de toate, dar e neglijența lor!” Concluzia vine ca un tăvălug: “Dacă dai banul, se rezolvă”. Mihai Stoian e și el pățit și știe cum acționează medicii. E de părere că omul, oricât ar fi de amărât, tot vine și el cu un “stimulent”, așa numește nea Mihai mita, “stimulent”, că și omul bolnav are tot interesul să se facă bine și vrea ca și doctorul să fie mai atent cu el. “Dar unde e copilul? Unde e copilul?!”, se lamentează tanti Gina, care știe că Georgiana a fost dată acasă, după ce i s-a făcut necropsia, fără copil. “Nu se găsește copilul. Dacă tu i-ai făcut autopsia, atunci spune unde e copilul!” Lângă ei, tanti Sofia, la 82 de ani spune că e beteagă. “Au vrut copiii să mă ducă la spital și-am refuzat. Uite ce se întâmplă! Câte păcate! Le-am zis că mai bine mor pe perna mea”.

E jale mare în familia fetei. Tatăl, Constantin Oprea, abia poate să vorbească. Chipul i se înseninează cu o părere când ne vede. “Uite, au venit oamenii, de la Călărași, să se intereseze de fata mea”. Georgiana e așezată în camera de la intrare, care e toată văruită în alb. Așa e și Georgiana, e îmbrăcată mireasă și are, în picioare, botine. O icoană cu Fecioara și Pruncul o veghează pe piept. Sora acesteia nu este acasă, dă examenul de capacitate, dar nu știm cât poate să fie aceasta de concentrată pentru un asemenea test, asta după ce peste familia ei s-a așternut atâta mâhnire. Carmen Oprea, mama fetei, nu se oprește din plâns: “Mi-au omorât fata!”, repetă continuu. Tatăl se îneacă și el de plâns. “Mi-au omorât-o, nenorociții”. Dar toți cei de la priveghi sunt cuprinși de revoltă de faptul că Georgiana, care a plecat de-acasă ca o femeie gravidă în ultima lună de sarcină, arată acuma altfel: Nu mai are burtă! “Nu știm unde e fetița! Unde e fetița?”, se lamentează toți, arătînd spre abdomenul supt al Georgianei. În coșciug, lângă ea, bunică-sa îi așează trusa de machiaj: “Îi plăcea să-și facă unghiile. S-o aibă cu ea pe lumea cealaltă!”

Peste drum, tanti Fira și moș Gheorghe abia își țin lacrimile. “Așa știe tot satul, că n-au salvat-o că n-au venit cu banii”. Cei doi nu au habar de unde ar fi putut veni familia Oprea cu bani pentru medici câtă vreme singurul venit este reprezentat de pensia de 4 milioane a bunicii. “Ce-au făcut medicii, Dumnezeu știe”. Femeile care au primenit-o, după ce i s-a făcut autopsia, spun că i-au pus Georgianei, în jurul tăieturilor făcute de doctori, foarte multă vată, iar pe dedesupt i-au pus un pampers. “Și cu atâta amar de îmbrăcăminte, tot are burta suptă. Viu, neviu, trebuia să-i dea copilul. Așa e datina: copilul se pune lângă ea!” Georgiana, însă, stă imobilă, cu coroniță albă pe cap, iar dincolo de ușa iatacului, satul parcă se scutură. Deja se spune că Georgianei i se va face o nouă autopsie, să se verifice dacă fătul, care ar fi trebuit să se nască, e sau nu la locul lui, în pântecul supt al Georgianei care urmează să se prezinte mireasă la Judecata de Apoi.

Parc pe burta goală și topoganul din cimitir

Un parc de 11,5 miliarde de lei vechi va fi amenajat la Roseți, singura comună care este împărțită în sectoare. Parcul va avea o suprafață totală de două hectare și va cuprinde, printre altele, spații verzi, mobilier stradal și spații de joacă pentru copii și de odihnă pentru bătrâni. Banii provin din fonduri europene, derulate prin Ministerul Mediului.

Nicolae Râjnoveanu, edilul comunei Roseți, care e și proaspăt licențiat al Universității "Spiru Haret" Brașov, se laudă cu această inițiativă. Spune că are două locații de parcuri, una în partea de est și una în vestul localității, prin planul urbanistic general definitivat. La Roseți, acum, mai trăiesc 5.900 de suflete, despărțite de o barieră nevăzută, sectorul I fiind cel locuit de români, țiganii trăind în sectorul II. Nicolae Râjnoveanu spune că parcul este un obiectiv promovat de el, în campania electorală. Parcul se va numi al "Prieteniei", fiind amplasat într-o zonă unde este o troiță. "Când nu cădeau precipitații, se spune, aici se adunau oamenii, să facă sfeștanie, să vină ploaia". Primarul nu-și explică de ce există atâta reticență din partea presei, când este vorba de amenajarea de parcuri, la țară: "Așa am auzit și pe unul din posturi, pe domnul Tatulici. Domnule, eu nu știu, eu cred că s-a investit foarte mult în localitățile urbane, iar în localitățile astea rurale nu s-a făcut absolut nimic".

La Roseți, însă, localnicii își câștigă existența din creșterea animalelor și comercializarea cărămizilor, pe care le prepară pe baza rețetelor cunoscute doar de ei. "Din moși, câteva familii au învățat această îndeletnicire. Își mai scot și ei un ban". Primarul crede că aceștia, după ce termină de prelucrat lutul, își găsesc timp să se ducă să se odihnească pe băncile din viitorul parc al "Prieteniei". Comuna Roseți e un exemplu că fondurile guvernamentale nu sunt dirijate pe criterii politice. Nicolae Râjnoveanu, edilul, s-a ferit să-i spună, prin intermediul nostru, președintelui PSD Victor Ponta că minte. "De ce să nu se investească în parcuri?", se întreabă primarul. Nicolae Râjnoveanu explică, în termeni simpli, cum va arăta viitorul parc, căci nu ne poate da denumirea științifică a arbuștilor ornamentali care vor fi sădiți. Deși are pe birou planurile viitorului parc, nu știe nici care vor fi aleile special amenajate și pe care sătenii, după ce vor aduce vacile de pe islaz, se vor apuca să facă jogging. "Hai să nu discutăm cu ironii, că n-are nici un rost", a fost replica primarului, acesta arătându-se contrariat că sătenii din Roseți ar putea avea astfel de apucături. "N-am vrut să fim ironici. N-am spus că se vor apuca de alergat după ce termină cu navigatul pe net, ci după ce vin de la prașilă". Parcul va avea și gard, din simplul raționament că există posibilitatea să pătrundă pe el vacile.

În centrul satului, lângă o piațetă pustie, o bătrână, cu-n mănunchi de măturici în mână, pe care le vinde pentru 3 lei, ne privește neîncrezătoare când îi spunem că, foarte curând, se va putea odihni pe canapelele din noul parc comunal. Nu știe dacă-l va folosi sau dacă se va da în leagăne. "Nu, nu-mi trebuie. Nu mă duc eu. Ce să fac acolo?" Un alt bătrân spune că aștepta de foarte multă vreme, înființarea parcului. Spune că va merge acolo după ce se va certa cu baba lui, în ogradă. De noi se apropie și un grup de cetățeni din sectorul II. "Ne bucurăm că face parc, dar murim de foame. Mie-mi arde să stau pe bancă, în parc, pe burta goală? Să ne dea servici! La copii, nu nouă, că noi ne ducem la 3 metri de pământ". O altă bătrână nu așteaptă nici ea cu sufletul la gură să se dea în toboganele din pacul "Prieteniei". "Ce să mă mai dau eu? La cimitir cu mine! Mă dau în cimitir, mamă. Cu popa și cu dascălu'. Servicii să dea, la copii, că moare tineretul de foame." Altcineva e de părere că e frumos să se facă parc. "Da, că aveam de toate, numai parc ne mai lipsea". Mișcarea spune c-o face pe bicicletă, când se duce la cârciumă. "Ajunge atâta mișcare, mie îmi este suficientă". Mai încolo, un alt grup de bătrâne spun că vor pensii, nu parc. ""Pe lume-ailaltă o să ne mai ducem noi în parc. Pensii să dea!"

În sectorul II, ajungem în locul unde este ascunsă Elodia. E albă și e legată cu lanțul, de coteț. Lângă ea e și Magda Ciumac, mai puțin fioroasă. Suntem acasă la familia Valerică Nuță. Copiii, doi la număr, abia săltați de pe oliță, stau pe canapea, la strada mare. Valerică spune că e foarte bine că se face parc, asta ca și copiii lui să mai poată vedea și altceva decât stivele de cărămizi. O cărămidă este vândută cu 3-4 mii de lei vechi. Acestea se fac din pământ galben, pe care-l scoate din curte sau îl cumpără. "Care are în curte, scoate de-acolo". Valerică are, în spatele curții, o groapă de 4 metri adâncime, de unde scoate, de ceva vreme, pământul necesar pentru prepararea cărămizilor. Cu asta se ocupă toată familia lui, adică femeia și cei doi copii abia ridicați. "Da, mă ajută și ei. Fac și ei ce pot". Valerică are o casă așezată, după criteriile celor din Roseți, atâta timp cât la vecinul de peste drum stă să-i cadă gardul. Și el mai are multe de făcut, în primul rând să pună un acoperiș la căcăstoare. Curtea este plină de "marfă". Cărămizile le arde într-un cuptor amenajat în curte. Într-o lună bună, câștigă 3-4 milioane de lei vechi, așa spune Valerică. În schimb, are geamuri din tâmplărie PVC la casă, dar nici asta nu e terminată. Pe-afară e făcută din cărămidă, iar interiorul este compartimentat cu chirpici. El folosește numai una din camere, deși casa are trei, însă una e goală, iar cealaltă este ocupată de 4 găini. O veselie, nu alta! După ce termină cu groapa de unde-și scoate lutul pentru cărămizi, spune c-ar putea să-și facă piscină, asta daca dă pe la el Gigi Becali. Cărămidăria nu e o meserie sezonieră, dar depinde mult de meseriașii de sobe.

Peste drum, lângă casa violatului, asta fiind o altă poveste din comuna Roseți, stă tanti Marinela, cum o știe satul. E supărată că i s-a furat scuterul, că altfel ar fi mers cu el prin parcul pe care urmează să-l construiască primarul. Marinela își face cruci mari când aude de parc. "Nu știu eu. Lumea e amărâtă, e destul de chinuită, n-are servici, moare de foame". Spune că primarul este de vină, că numai el putea să aibă astfel de idei. "Când te duci la el, te dă și-afară!" E de părere că mai bine-i făcea unuia o casă sau să dea terenuri de casă la cei tineri. "Se stă câte trei-patru familii în casa asta! Și mureau de foame acasă. E plecați! Zău lui Dumnezeu care vă minte!" Nu vrea să umble cu scuterul prin parc, spune ea, că nu mai are timp: "Ce să fac eu, maică? Eu, de-acuma, sapa și lopata!" Are apă și lumină, dar Marinela e fermă în convingerea ei că parcul nu e bun: "La orașuri, maică, trebuie parc"!

De trailes bahtalo, în varianta Oborul Nou

Cartierul Oborul Nou, de la marginea Călărașilor, la jumătatea lunii septembrie, miroase ca-n restul anului, adică a praf, a sudoare și foame. Până și câinii sunt costelivi, deși multe dintre cele 750 de suflete care supraviețuiesc aici se află, parcă, într-o simbioză perfectă cu aceștia.Câinii nu ne latră, iar puradeii, toți goi, nu se miră când ne văd. Nota discordantă este dată de Georgel Mușat, primvicepreședinte al Organizației județene a Partidului Democrat Liberal, venit, la costum și cravată, să împartă câteva zeci de pungi, cu rechizite.

Centrul Comunitar “Oborul Nou” e plin de copii, dar și de câțiva părinți curiosi. E singura clădire răsărită din zonă. A costat 157.769 de euro, bani veniți prin Fondul de Dezvoltare Socială, din care contribuția comunității a fost de numai 1.000 de euro. În mod normal, centrul, ne spune Arsene Nicolae, unul dintre îndrumători, ar trebui să funcționeze cu 30 de copii. La acest moment, sunt încă pe-atâția, având program tip after-scool, copiii participând la diferite programe de instruire. În una din clase, pe tablă, e scrisă corect denumirea Imnului Național – “Deșteaptă-te române”. Comunitatea e formată în special de țigani turci, denumirea exactă fiind cea de etnie orahai. Printre aceștia, sunt și copii care au alte origini, asta se vede cu ochiul liber, semn că sărăcia nu stă să facă ură de rasă. Magda are numai 8 ani și duce-n mâini un pachet consistent cu rechizite. E îmbrăcată ca pentru serbare, în rochiță roșie, cu volănașe.E mândră de pachetul primit. Ne arată caiete, vreo 10, pix, gumă, ghiozdan. Știe excat ce face ea aici: “Învăț, desenez, scriu”. Nu crede că-n Italia ar fi făcut același lucru. Arsene Daniel Gabriel, tăcut, stă pe hol, însoțit de mamă. Nu vorbește și a făcut pe el. Ne lămurește însoțitoarea: are 7 ani. Are și sindromul Down, adică un cromozom în plus la nivelul tuturor liniilor celulare. “Învața să facă liniuțe, bastonașe. Vă spun eu, o să învețe să scrie”.

Damian Stancu, expert local în cadrul Primăriei Călărași, pe probleme de rromi, și el prezent, îi cunoaște pe fiecare după nume. Ne spune că nu se întâmplă nimic spectaculos și că nu e o acțiune politică, ci doar una umanitară. “Ce să se întâmple?! A venit un om și a adus rechizite copiilor săraci. Ar fi bine să existe gesturi d-astea mult mai des”. Clasa freamătă și s-a colorat în verde, de la pungile donate de primvicepreședintele PDL Georgel Mușat. Iezmin Karani, mucios, a venit în pielea goală la școală. Îl încurajează Marian Dinu Eugen, colegul lui. “Bă, uite, îți face poză!” Ne înțelegem greu cu Georgel Mușat: “Singurul lucru care face diferența dintre noi este școala. Chiar dacă-n viitor vor ajunge să plece în altă parte, tot școala îi va ajuta să învețe o limbă străină. Deci au nevoie de școală în orice condiții”. Mușat ne spune că nu este o acțiune politică și că a făcut acest gest doar pentru că așa a simțit. A împărțit rechizitele în pungi verzi fiindcă d-astea a găsit. “Nu mi se pare un act politic și un singur lucru aș vrea: să văd de mâine pungi de culoare roșie, galbenă, albastră, de ce culoare vor ei”.

Dincolo de Centrul Comunitar stă Mariana. E tânără și are mâinile murdare de lut proaspăt. Lipește prin spatele casei, pe unde a mai căzut peretele. Are 7 copii care se plimbă prin curte nestingheriți, printre bălării, boarfe, câini și cai. Mai are un copil pe drum, e gravidă în 6 luni. Din cei șapte, cinci copii merg la școală, dar nu știe dacă asta se va întâmpla prea des. “Îi duc în zdrențe, iar școala mi i-a dat înapoi, că n-au cu ce se-mbrăca, că n-au costum, pantofi, că astea costă bani”. Trăiește din alocații, din ajutoarele de la primărie și din ce se mai descurcă soțul, care lucrează cu ziua, la Gogu, la fiare. E numulțumită de mâncarea pe care o primește de la Cantina socială, spune că deseori e stricată. Pentru azi, a primit piure de cartofi, are o oală plină, dar nu știe dacă-i ajunge, la câte guri are de hrănit. Lângă ea, de fuste, despuiat, unul dintre țânci înfulecă dintr-un codru de pâine. În casă, unde ne invită, stăm preț de câteva clipe. Are un hol și-o masă, unde e bucătăria. Se vede și o cameră, dormitorul, cu două dormeze puse una lângă alta și nimic altceva, arătând ca luate de la gunoi. E camera copiilor. Mariana nu știe ce-i va aduce ziua de mâine, dar o facem atentă că în mod cert va mai avea o gură în plus de hrănit, însă nici acest fapt, aici, nu e ceva ieșit din comun.

E o întreagă liotă pe strada care are borduri noi și iluminat public, dar care nu are apă curentă și canalizare. Încercăm, cu ajutorul rechizitelor primite de la Georgel Mușat, să identificăm pe cineva, dar care să nu fie îndrumătorul de la Centrul Social, gardianul sau expertul pentru probleme pentru rromi, care să știe să scrie și să citească. Nu se încumetă cineva. Damian Stancu ne spune că sunt 9 asistenți sanitari care răspund de cartiere. “Doi pe Mircea Vodă, doi aici… Dacă îi aduc în Oborul Nou… Le-am spus: băi băieți, veniți încoace, că asta e meseria voastră, să mergeți din casă în casă, să luați o tensiune, stați de vorbă cu un amărât, îl învățați p-ăla să se înscrie la un medic de familie, faceți și voi puțină treabă, că asta trebuie să faceți ca asistenți sanitari. Sunt plătiți de la primărie, vin și semnează condica, apoi mai vin la ora 4, să semneze din nou. Dacă-l aduc aicea, nu-l cunoaște nimeni. Asta ar trebui să fie munca lor!” Concluzia e una singură: “Fuge toată lumea de cartierul ăsta, că e ciumat”! În zonă, nici de furat nu mai e cine știe ce… Doar antenele parabolice, de pe coșmelii, fac notă discordantă între sărăcia orahailor și cum i-a conectat tehnologia direct cu sateliții.

Minune la Tăriceni: Maica-stareță a născut gemeni!

Minune dumnezeiască la Mănăstirea Tăriceni, din comuna Frăsinet, județul Călărași. Așezământul monahal este condus de Elena Gâtlan, cum se numește în buletin, însă este strigată de enoriași dept măicuța-stareță Sebastiana. Aceasta a născut, zilele trecute, la spitalul Sfântul Pantelimon, din București, două fete gemene.

Mănăstirea Tăriceni se află între satele Coconi și Luptători, într-o locație greu-accesibilă, pe un dâmb străjuit de lacul Mostiștea. Nu este împrejmuită, drept pentru care beneficiază de serviciile unui paznic spătos, care ne ia în primire de cum urcăm dealul. "Nu aveți voie să filmați decât cu aprobarea Sfintei Episcopii". Nu ne crede pe cuvânt când îi spunem că avem aprobarea în buzunarul drept. Îl informăm că am venit să ne închinăm la un asemenea așezământ sfânt, unde maica-stareță a rămas însărcinată și, ulterior, a adus pe lume doi copii sănătoși-tun. Paznicul este însoțit de o măicuță, care gesticulează frenetic. Spune ceva inteligibil, însă reușim să înțelegem, din semnele disperate ale femeii, că n-avem voie pe teritoriul mănăstirii. Cu această ocazie, aflăm că paznicul este angajat cu carte de muncă. Nu ne poate interzice să mergem să ne rugăm. Cum paznicul a devenit tot mai insistent, i-am sugerat să cheme polițiștii. Călugărița retardată bâiguie și ea ceva legat de faptul că nu avem aprobare. Nu vrea să-i ureze nimic maicii-starețe, care a devenit, iar, mamă.

Din datele noastre, măicuța-stareță Sebastiana nu se află la prima ispravă de acest gen. A mai adus pe lume un copil, tot din flori, și tot în cadrul unui așezământ monahal, situat pe raza localității Amara, județul Ialomița. Despre copil nu se știe absolut nimic, însă ni se sugerează că ar fi dat la orfelinat. Părintele slujitot al bisericii din cadrul mănăstirii nu vrea să se prezinte. Este mult mai volubil. "Eu, vă spun sincer, nu știu de problema asta pe care mi-ați spus-o. Când a plecat la spital, a spus că este plecată c-o doare mijlocul, și spatele, și toate astea. Și eu d-așa ceva nu știu. Vă spun sincer". Se declară foarte surprins și nu știe ce canon trebuie să suporte măicuța-stareță Sebastiana pentru a i se ierta păcatul că a rămas gravidă. "Nu știu, vorbiți cu Preasfințitul. Eu nu vă pot spune nimic". Nu i s-a părut nimic suspect legat de faptul că maica-stareță devenea, din zi în zi, tot mai rotunjoară. "N-am putut vedea așa ceva. Ca să merg să văd, să suspectez, nici nu m-am gândit". Concluzia e unanimă: e o minune dumnezeiască! O altă călugăriță, din cele două câte slujesc la mănăstirea Tăriceni, nu știe nici ea cum a putut avea loc un asemenea miracol. Nu știe dacă maica stareță a fost atinsă de Duhul Sfânt. Face pe naiva și nu ne răspunde dacă numai prin post și rugăciune poate rămâne o femeie însărcinată. Nu cunoaște nici cine este tatăl, prilej cu care intră din nou în vorbă preotul slujitor: "Puteți să mergeți să-l întrebați pe Preasfințitul". Apoi ne lămurește că nici Preasfințitul nu știe cine e tatăl și cu atât mai puțin că ar putea fi tocmai acesta. "Nu, nu el este tatăl! Ca să-l întrebați de problema asta!"

Preotul-slujitor spune că-l cunoaște pe părintele Antonie, de la Amara. Din datele noastre, acesta ar fi tatăl celor două gemene, dar și al băiatului, născut tot de măicuța-stareță Sebastiana, și dat spre creștere și educare la orfelinat. Înțelegem că nici preotul-slujitor nu vrea să ne facă mai multe confidențe. Nu vrea să ne spună nici ce penitență trebuie să facă măicuța Sebastiana, ca să fie iertată de Dumnezeu, după o asemenea minune. "Trebuie să meargă la un episcop să se spovedească și episcopul o să decidă". Elena Gâtlan, botezată măicuța Sebastiana, a mai fost pedepsită și-n trecut, după nașterea primului copil, fiind exilată departe de protul care-o păstorea, să viețuiască, de la Amara, la mănăstirea Tăriceni. "Să-l întrebați pe Preasfințitul, vă rog frumos!" Cealaltă măicuță, tânără, ridică din umeri când îi spunem că s-a rugat împreună cu maica-stareță Sebastiana, iar aceasta a rămas însărcinată, pe când ea nu a rămas. "NU-mi explic". În acest moment intervine și măicuța parțial retardată. Reușim să înțelegem că nu avem aprobare să adresăm astfel de întrebări. Intră în discuție și o bătrânică, lăsată în grija măicuțelor. Ni se plânge că retardata o bate în mod frecvent. "Vă rog să interveniți că, într-o zi, o să-mi taie și capul". Vrea să-și sune nepoții, să vină s-o ia. "Să vină nepoții, să vină să mă ieie, că o să-mi taie capul". Știe numărul de telefon mobil fără nici un fel de ajutor. Preotul-slujitor ne spune că bătrâna este suferindă de demență și s-o lăsăm în pace. Are 83 de ani și este ținută din milă, fiindcă nepoții nu vor s-o primească. O chestionăm din nou pe călugărița tânără și care face pe naiva. NU știe să ne spună de ce ea nu are burtă și maica-stareță a avut. Ne zâmbește galeș când îi propunem s-o luăm la oraș, să păcătuiască și să facem din ea o doamnă.

Preotul-slujitor nu știe dacă maica-stareță a rămas gravidă fiindcă s-a aplecat prea tare, la rugăciune. Rămâne să ne facă o schiță! Râde când se sugerează că șeful de post ar putea fi tatăl. Sau chiar primarul, despre care se spune nu numai că preacurvește, dar ia și mită, motiv pentru care a fost săltat de Direcția Națională Anticorupție. La ieșire, sprijinită într-un băț, o altă bătrână, care a avut casa alături de mănăstire, e toată murdară de catran pe la ochi și ne zâmbește știrb. "Na, am fost după câinele ăla, c-am zis că-mi ia găina". Despre întâmplarea de la mănăstire știe și ea câte ceva. "Mi-a zis părintele să tac din gură". Știe și că părintele-slujitor n-a avut nici un amestec în minunea de la mănăstirea Tăriceni: "Nu, că-i bătrân". Nu știe cu cine a rămas gravidă maica Sebastiana, dar e ferm convinsă că cu un bărbat și nu cu Sfântul Duh. Ea știe și de primul copil al măicuței. "L-a dat, l-a dat", ne șoptește. Despre mănăstire spune că e vai de ea, c-a rămas să fie slujită de două șchioape amărâte. "Lasă, mamă, lasă, că eu mă duc numai duminica". Tot duminica vin și enoriașii să se închie, mai ales când o văd pe stareță gravidă."A greșit și ea. Ce, dumneavoastră nu greșiți?" Le urează celor două fete gemene nou-născute, multă sănătate. Maica-stareță, în viziunea ei, c-a s-o ierte Dumnezeu, trebuie să pună în continuare mâna pe ciocan. "Când eram io tânără și se mărita una care nu era fată, ce mai râdea lumea... Dar acuma!"

În satul Luptători, cu canalizare proaspătă pe stânga și pe dreapta, șeful de post e siderat. Râde când aude că maica-stareță e lehuză. Îi urează să fie sănătoasă. "Să-i trăiască copiii, ce să-i urez". Nu știe cine e tatăl copiilor, dar dă impresia c-ar avea o vagă bănuială. "Puneți întrebări care n-au legătură cu activitatea mea. Nu știu cine e tatăl copiilor. Sunt polițist și nu pot să vă răspund". O cunoaște pe maica Sebastiana. Nu știe cum a rămas însărcinată. Râde când sugerăm că e posibil s-avem de-a face cu o nouă minune: cea de la Tăriceni! "Nu pot să răspund eu la așa ceva". Spre mijlocul satul, trei moșnegi ne spun c-au ieșit să stea la soare. Este o după-amiază plăcută de sfârșit de noiembrie. N-au fost ei pe la mănăstire. Le urează sănătate celor două gemene abia născute. Unul dintre ei opinează că măicuța-stareță a rămas însărcinată fiindcă s-a rugat prea mult. După care ne face, discret, un semn cu degetul mijlociu îndoit, mișcându-l înainte și-napoi. Un alt bătrân e mai direct: "S-a fu..t și a rămas însărcinată". Nu știe cu cine, dar spune că asta nu e nici un fel de problemă, pentru că are cu cine. "E-te, zice că-i loc sfânt! Are ea cu cine, nu-i duce tu grija!" Din spusele acestora, înțelegem că maica-stareță nu a fost văzută de Dumnezeu și că s-a băgat în chilie și și-a tras cearceaful pe ochi și gata! Se vehiculează de către cei trei interlocutori că n-ar fi păcătuit numai așa, ci și cu gura, dar și cu mâna.

O bătrânică, venind agale, se miră că-i dăm sărut-mâna și că-i spunem doamnă. Îi urează maicii-starețe să-i trăiască gemenele. Nu-și expliă de ce a rămas aceasta gravidă. "Eu știu?... De la post o fi, de la altceva o fi.." Și bătrâna se roagă, dar n-a pățit ce-a pățit maica-stareță. "O fi vreo minune dumnezeiască, eu știu?!" După care ne spune c-a fost "cu dânsul", dar nu cu șeful de post sau primarul, ci cu popa de la Sultana. Într-o căruță, vin doi zdrahoni, veseli nevoie-mare. Le spunem și lor pățania. "Tot ce se poate-ntâmpla. În România, e posibil orice". Spun că nu le vine să creadă și că la mijloc nu e vorba de vreo minune și nici de vreo intervenție a Sfântului Duh. "Ce vorbiți?! A atins-o un bărbat!" Ne povestesc că la ei în sat nu s-a mai întâmplat așa ceva, explicația fiind că, până acum ceva vreme, n-au avut mănăstire. "Iată că acuma s-a înființat mănăstirea și avem și cazuri d-astea". O altă bătrână nu se miră de necazul stareței. "Păi dacă i-a plăcut..." Știe și ce anume: "Porcăriile din capul lor!" Bătrâna nu mai știe ce trebuie să faci pentru a rămâne gravidă. "Nu știu, maică, că eu nu am făcut. Ce știu, io, maică?" Totuși, crede că i-a pus cineva mâna pe la pupăză. "Care i-a pus mâna, e ai lui!", decretează băbuța. Pe strada Bisericii, care se numește așa fiindcă pe ea este situată biserica, normal, nu e nici țipenie. Și lăcașul sfânt e închis. Așa că, pentru a atrage atenția, tragem clopotele. Ies imediat bătrânele, la drumul mare. "Cine-a mai murit, mamă?" Le spunem întâmplarea de la mănăstire, iar explicația e dată de una: "Ei, ce minune?! S-a iubit!" Nu știe cu cine, dar crede că s-a rugat prea apăsat și d-aia a rămas însărcinată. Nu știe dacă l-a prins pe viitorul tătic în perioada postului. "De unde să știu când l-a prins ea?!" O altă bătrână știe ceva de întâmplarea de la mănăstire, însă nu e convinsă pe deplin cum s-a petrecut: "Păi a avut bărbat?" Își dă seama că nu e voie ca măicuțele să se mărite. "Las-o, să-i trăiască!" Și ele cred că tot popa din satul Sultana ar avea un amestec în această năzdrăvănie. Se duc să dea vestea și celorlalte țațe, care n-au auzit clopotul tras, că-s mai tari de urechi. Doamne-ajută!

Minunata poveste de dragoste dintre Nuți și Gigel, ea – cam toantă, el – tembel

Într-un comunicat de presă emis de către Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, se arată că, în seara zilei de 4 noiembrie 2011, Elena Bănățeanu, de 35 de ani, din Călărași, a sesizat, prin sistemul unic de urgență 112, faptul că, în timp ce se afla pe strada București, soțul său, Gigi Bănățeanu, a agesat-o, trăgândându-i un glonț în cap, cu o armă neletală. La acea data, Elena a fost transportată la Unitatea de Primiri Urgențe, unde a fost diagnosticată cu “traumatism cranio-facial, afirmativ prin împușcare”. În urma cercetărilor, s-a stabilit că Gigi Bănățeanu, soțul acesteia, care lucra ca agent de pază, deținea legal un pistol de autoapărare cu gaze. Acesta nu a recunoscut că și-ar fi împușcat soția. Pistolul a fost ridicat în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de uz de armă neletală, fără drept, și loviri și alte violențe.

Pe Gigi Bănățeanu, Elena l-a cunoscut în anul 1999. În prezent, au doi copii, un băiat și-o fată. Acum sunt despărțiți. Gigi plătește suma de 75 de lei, ca alocație de stat, pentru fiecare dintre cei doi copii. Despărțirea celor doi a survenit ca urmare a deselor crize de gelozie făcute de acesta, ne povestește Elena, dragoste dintre ei, pe parcurs, transformându-se într-un coșmar. “Nu i-am dat nici un motiv să fie gelos. Are o gelosie obsesivă, o gelozie bolnavă”. În ultimul timp, Elena era bătută permanent, ba fiindcă s-ar fi mutat la cine știe ce bărbat, ba că de ce vorbește cu cine știe ce vecină. Acum, deși sunt despărțiți, Gigi îi scrie bilete de amor, prin care-i propune că, indiferent dacă mai sunt sau nu împreună, să întrețină cu el relații sexuale măcar o dată pe săptămână. În trecut, Gigi era un adevărat armăsar, afirmă Elena. “Că aveam sau nu chef, trebuia să stau la cheremul lui, zi de zi, mă lua de la cratiță, hai că fă patul, chiar dacă eu aveam sau nu chef. Dar eu nu aveam chef, că eu nu aveam nici o plăcere”. Despre seara zilei de 4 noiembrie, când a fost împușcată în cap, Elena își aduce aminte că aștepta, la “Orizont”, autobuzul care s-o ducă la muncă, la Fabrica de mezeluri “Aldis”. “A apărut domnul Bănățeanu Gigi, arătându-mi pistolul. Mi-a zis că dacă nu stau de vorbă cu el, știe ce are de făcut. S-a apropiat la doi metri de mine, s-a uitat în ochii mei și a tras cu pistolul”. Glonțul a lovit-o în dreptul gurii. La spital, a stat o zi, fără să i se recomande vreun tratament.

Elena Bănățeanu e dispusă să ne povestească toate întâmplările petrecute alături de soțul său, în cei 11 ani de căsnicie. “Eu am ținut în mine. Mi-a zis că dacă spun cuiva ceea ce trăiesc cu el, mamei mele, prietenelor, altcuiva de la muncă, el mă omoară. Să nu știu prin ce trec decât eu”. Spune că o amenința că-i aruncă în față cu acid de la acumulatorii mașinii, fie că-i va arunca cu apă clocotită pe față, ca să stea acasă numai în concediu medical și să n-o mai placă nici un bărbat în afară de el. “A vrut să mă tatueze cu numele lui deasupra sânilor, aicea, deasupra sânilor, să scrie “Bănățeanu Gigi”. Chiar se hotărâse să mă ducă în ziua aia”. Elena l-a dus cu vorba și a scăpat netatuată cu numele lui Bănățeanu. “Vroia să mă tundă la zero”. Elena ar fi urmat să explice celor care s-ar fi arătat curioși de noul ei look, că a avut mătreață și că asta era singura posibilitate să scape de ea. Dragostea dintre cei doi s-a consumat cu foarte multe năbădăi, iar Gigi, ne spune Elena, se arăta tot timpul dornic să întrețină relații sexuale cu ea. “Dacă nu aveam chef în seara respectivă, spunea că am pe altcineva, că d-aia nu stau”. După care îi dădea cu palma în cap. Cu copiii, Gigi s-a dovedit a fi un părinte bun. Fata, în schimb, e cea care s-a răcit față de el, văzându-i comportamentul. După ce a fost împușcată, când suna Gigi, fata își punea mâinile la urechi și țipa. “Dacă îl vedea pe stradă că mă urmărește, tot așa, începea să țipe”. În ultima vreme, Gigi Bănățeanu își urmărește în permanență soția, de care, acum, e despărțit.

Acum, de gelozie, Gigi o bombardează pe Elena cu bilete fie de dragoste, fie de amenințare. În unul dintre acestea, Gigi scrie: “Elena gîndeștete că acum tu umbli singură pe drum ziua îți dau cu acid pe față… îți dau una de leșini și îți tai nasul urechile și îți scot un ochi că nai martori zic la poliție” etc. Într-o altă epistolă “amoroasă”, Gigi continuă în aceeași “linie”: “Dacă nu te împaci cu mine îți scot un ochi îți tai urechile ca să suferi”. Iar Gigi e categoric: “Îți jur”. Gigi Bănățeanu crede că a fost părăsit de Elena fiindcă a rămas fără serviciu și că nu mai are bani s-o întrețină. ” Elena acum am rămas fără bani săți dau că nam serviciu sa îți dau că la bancă dacă nu mai plătesc tu ești girantul și o să plătești lasăma sa văd cum plătesc la bancă rata mai repejor poate plec în afară”. Oricum, Gigi n-are de gând s-o ierte pe Elena, fiindcă l-a părăsit. I-a spus asta într-un alt bilet înflăcărat. El tot încearcă s-o înduplece să-i fie din nou soție iubitoare: “Elena încerc cu frumosul dacă nu înțelegi nam ce să îți fac să nu ajungă copiii la protecția copii și să nu se mai uite bărbați la tine”. Ca argumente pentru cele spuse, Gigi găseste întotdeauna aceleași mijloace de convingere: “Îți tai nasul scot un ochi îți tai urechile”. Oricum, discuțiile în casa familiei Bănățeanu, cel puțin din punctul de vedere al lui Gigi, sunt din cauza altor bărbați, care-i fac ochi dulci Elenei: “Să te prind cu ăla sau cu altul să te ferească dumnezeu praf te fac te omor direct mai gândeștete eu îți vreau binele”. Iar Nuți face asta pentru că, spune Gigi, o doare-n cur. Tot ceea ce mai cerșete Gigi este încă o șansă din partea Elenei: “Ai să fim prieteni nu dușmani ne fu.em odată pe săptămână mai stăm așa și poate te întorci acasă eu nu îți vreau răul eu îți vreau binele mai aștept și mă iscălesc TE IUBESC”.

Elena, însă, nu vrea să-l înțeleagă pe Gigi, chiar dacă acesta vrea să-i propună să întrețină și amor ca-n filme: “Să te ling în păsărică”. Iar Elena își aduce aminte și ne povestește că Gigi al ei, pe vremea când se iubeau cu foc, a făcut și un astfel de lucru, dar a fost fără voia Elenei: “A făcut chestia asta odată. M-a pus să stau, să încerce și el el, ultima oară, când m-am dus acasă. Și a făcut chestia asta și mă întreba dacă îmi place. Dar mie îmi era silă de el”. Acum, Gigi comunică cu fosta lui soție prin băiat. El este “poștașul” dintre cei doi. Elena nu vrea să-i mai dea nici o șansă, că i-a mai dat una, dar n-a fost în stare de ea. Acum, a trecut la amenințări, zi de zi și noapte de noapte. “Eram traumatizată. Și speriată. Îmi venea să plec de-acasă. Când m-am întors, îmi venea să plec imediat”. Mai mult era maltratată verbal. Fizic, Elena era maltratată cu sârma de rufe și cu cureaua. “Îmi spunea: acum îți dau 10. Dacă țipi, îți mai dau cinci!”. Iar Elena, în acele momente, se gândea că n-are suflet. Dacă nu stătea, credea c-o să fie omorâtă. “Eu cred că e în stare să mă omoare”. Elena mai era lovită cu bățul peste mâini. “Eu stăteam, că n-aveam altă cale”. Altădată, tot din dragoste, Gigi o strângea de gât până leșina, după care acesta îi făcea respirație gură la gură. Pe piele, Elena are și arsuri făcute cu țigarea. “Dacă nu stau, înseamnă că nu-l iubesc. Ãsta e motiv de iubire, să stau să mă ardă cu țigarea, altfel însemna că nu-l iubesc”. Altfel, Gigi Bănățeanu e un om de cuvânt. Când se jură că nu mai face ceva, atunci așa e. Ultima oară, s-a jurat că nu mai dă în băiat, iar de când a făcut asta, nu s-a mai întâmplat să-l bată.

Elena spune că Gigi e o persoană manipulatoare. “În primul rând e foarte mincinos. Folosește tot ce se poate face să iasă el nevinovat”. Gigi gândește bine înainte de a face ceva și e foarte cicălitor. “Repetă de o mie de ori fiecare cuvânt. “Se vede pe fața lui, dar nu recunoaște”. Pe Elena, înainte de a pleca de-acasă, o suna în mod repetat. Iar acum, după ce s-au despărțit, telefonul Elenei sună continuu. A fost nevoită să-și schimbe de două ori numărul de telefon. Ultima întâlnire dintre Elena și Gigi a avut loc aseară, când maltratata se întorcea de la poliție, unde fusese să depună o reclamație că este amenințată în mod repetat de fostul soț. Gigi era pe urmele ei. “A apărut în magazin”. I-a spus că vrea să vorbească cu ea. În acel moment, Gigel a scos un briceag, spunându-i că urmează s-o omoare. În aceste clipe de groază, Elena și-a sunat mama, să vină s-o ia, că a “apărut nebunul”. “Am sunat la 112, am vorbit cu un domn de-acolo de la poliție și am dat detalii, spunându-mi că urmează să vină o mașină”. Amenințările au continuat, Gigi spunând că urmează să-i facă “fața praștie”. Din aceste motive, Elena nu mai vrea să fie cu Gigi, chiar dacă acesta se arată împăciutor și dornic s-o iubească la fel ca-n filme. Singura lui cale a mai rămas să-și exprime sentimentele în lungi bilețele fie de amenințare, fie de dragoste. Însă, din păcate, Elena spune că nu mai este cale de împăcare.

Povești de iarnă, cu satul Rasa trezit fără țuică și cu zăpada până la gât

La strada mare, în satul Rasa, din județul Călărași, o astfel de zăpadă cum a căzut la acest început de februarie a mai fost văzută în '44, când neaua era cât casa.

"Am văzut, maică, pe timpul războiului, când l-am scos pe socră-miu, mort, de l-am scos pe deasupra gardului". Așa ne spune Marin Maria, o bătrânică de 77 de ani. E cunoscută pe uliță drept Maria a lui Godinac. N-a mai ieșit din casă de o săptămână. N-ar fi ieșit nici astăzi, dar are mâine parastas, că a lăsat-o omul, s-a dus la cele veșnice, în urmă cu 14 ani. Ca să ajungem la ea, trecem de-un șleau și ne afundăm în zăpadă până la brâu. Râdem și noi, râde și bătrânica. Maria a lui Godinac nu ne spune ce-a târguit, dar nu mare lucru, mai ales că la magazine nu mai găsești cam tot ce-ți este de trebuință. E supărată că i s-a terminat și porcul, că nu mai e nici țuiculiță pe poliță, dar și că găinile i-au dat ortul-popii, vreo douăzeci, le-a găsit degerate prin hambar și pe dedesubtul lui. Pâine își face în casă. "Eu o fac. Cu timpul ăsta, nimeni nu mai merge să cumpere". Are făină suficientă. Ne spune că are și săpun, dar și dero, că s-a asigurat până să vină viforul, c-a auzit la radio că o să fie iarnă grea. Cum ar veni, are de toate. Numai încălțări nu are Maria a lui Godinac. A ieșit la drum în sosete de lână, făcute în casă, la andrele, peste care și-a tras o pereche de ciorapi negri, bărbătești, înalți cam de o palmă de la pământ. Asta ca să n-alunece, e explicația dată de femeie. Când era fată, își aduce aminte, nu erau nici gumari, cum mai sunt acuma, umbla doar cu opinci sau cu colțuni. Știe că alte câteva bătrâne, în marginea de nord a satului, sunt prinse în casă, cu zăpada trecând de acoperiș. "Să vină primarul să dea zăpada! Că doar n-or veni ăia de la București!" Pe primar, adică pe Alecsandru Boboc, nu l-a mai văzut de multă vreme. Nici nu are timp să mai stea la canapea, să mai schimbe o vorbă, că nu mai e vreme de așa ceva. Nici la biserică n-a mai fost. "De când a dat zăpada asta, n-am mai ieșit. La magazin, mi-au spus că după-amiaza bagă marfă".

Satul are ulițele desfundate de zăpadă. Când și când, printr-o gospodărie fără suflete, omătul s-a luat la întrecere cu gardurile, ajungând până la tocul de sus de la ferestre. Se face și politică la Rasa. La o coșmelie, pe care tronează un panou pe care scrie că acolo își are sediu un partid de stânga, n-a mai venit nimeni să înlăture zăpada. Degeaba strigăm, că nu ne deschide nimeni, semn că politicienii din satul Rasa sunt în urmă cu cotizațiile sau au alte treburi, mult mai importante, de făcut. La capătul celălalt, lacul Gălățui e o feerie de alb. E tot înghețat și e o mare de liniște. Se poate circula în lateral, așa că o luăm la vale, spre partea dinspre albia Dunării. La o casă din tule, fără gard, sunt doar doi câini, în rest nu e nici țipenie. În ferestre, sunt puși saci de rafie, să mai potolească urgia. Din sat, urcând spre noi, vine Șerban Daniel, cunoscut drept Sandu. E trezit de la 7 dimineața. A fost prin sat, la fântână, să aducă o găleată cu apă. Deși are 32 de ani, ne spune că n-a mai văzut o astfel de iarnă de când era copil. Are inima cât un purice, căci se gândește că are doar un metru de lemne, iar iarna, așa știe el, o să țină până în aprilie. Se descurcă greu, trăiește din pensia bătrânei, vreo 300 de lei. Îl întrebăm dacă măcar fiare mai sunt prin zonă, cât să facă și el un ban cinstit, iar acesta se strâmbă. "Fiare?! De unde fiare? Dă-le dracu! Să te duci la pușcărie, pentru doi lei?". Iar omul are dreptate. La mâncare e cam gravă treaba, omul se omenește, ca restul satului, cu pâine de casă. "Și cu ce-o mai da Dumnezeu!"

Costache Vasilica, zisă a lui Nicu Busoi, e ieșită în papucii băiatului. A trecut de uliță, până la casa vecină, să dea la câine o felie de pâine. Tot de casă. "Să-i dau la cățelul ăsta ceva de mâncare, că bătrânii sunt plecați la București și mi l-au lăsat mie în grijă". Ne spune că nu e un câine mofturos, mănâncă și mămăligă și cam tot ce-i dai. N-a mai văzut o așa iarnă de prin anii '50, nu știe să ne spună cu exactitate. "E teroare mare! Și tot spune că, de luni, vine viscolul iar! Nu mai scăpăm de iarna asta, șefule!" De mâncare, mai se găsește: mai un cartof, mai una-alta. Din porc, care a fost gras, au mai rămas decât oasele, pentru o ciorbă. De primar nu știe nimic. "Ei, unde e?! E la dracu'!" Apoi strigă peste gard: "Cățel! Vin la mama!" Ne face atenți: "Uite cum stă"! Se ghicește dincolo de gard un dulău cu blană galbenă, care prinde felia de pâine din zbor. Vasilica a lui Nicu Busoi e deranjată că vrem să-i facem poze. Dacă știa că venim, se mai aranja și ea un pic. E văduvă de 27 de ani și se descurcă greu cu copiii. Unul, de la oraș, a rămas fără nevastă. Aceasta a plecat la muncă, la spanioli, așa a lăsat ea vorbă acasă, și s-a-nhăitat pe-acolo cu un babalâc. A venit în țară cât să bage divorț. "E vai de mama lui. N-are servici, n-are nimica. Săa la apartament, fără lumină, de luni de zile". Și-a găsit de lucru cu noi! Dacă ne-a văzut că suntem ferchezuiți și băieți de oraș, ne roagă să-i punem o vorbă bună pentru Gigu al ei, de la oraș, cât să prindă și el un loc de muncă. "Dă-i și lui un loc, ceva, măcar un paznic, acolo!" Și iar își aduce aminte de curva aia care l-a lăsat pentru moșul din Spania: ""5 de ani a trăit cu ea. Nu e băiat rău. A lucrat la autoservice. Și l-a lăsat cu doi copii, iar copiii nu se mai duc la el, fac naveta la oraș, la licee, direct de la Rasa. Vasilica râde când își aduce aminte că a rămas nu numai cu oasele la porc, dar și fără țuică. Aceasta a fost băută de astă-toamnă. "Acum era bună. Fierbeai o olicică și era ceva!" A găsit și ea păsări moarte, pe sub hambar. Lumină are, n-a fost întreruptă. Are și cablu, așa că stau toți în casă, ea, nora, băiatul și nepoții, la televizor. "Păi ce să fac?! Bătrânețea, maică! Doar am 70 de ani!" La plecare, ne rectifică. Ne spune că lumea nu o știe prea bine drept Vasilica a lui Nicu Busoi, ci a lui Maimon. "Așa. Că așa sunt eu, de la tata!"

Oprim și la uruitor. Voinic, Anghel Ilie, zis și Bibilin, cară un sac de porumb, de 5 duble, în spate. "E pentru păsări". N-a mai văzut o așa iarnă. Ne spune că e bună, cum nu se poate de bună. Știe și el că acuma, pe o astfel de vreme, se fac copiii. "Da, acuma e bine, dar numai dacă iei și o țuică înainte". Nevasta lui e învățată cu un astfel de trai. "În octombrie, noiembrie, gata boracul, vineeee!" E prima dată când iese în sat în ultimele zile. Cică n-a avut de ce să iasă. La uruitor, prețul e de 2,5 lei pe sac. Meșterul zice și el că e bună iarna, cu condiția să nu bată vântul! "Zicem și noi ca țiganul, ce să facem?" Și șeful e de acord că acum se fac copiii. "Păi ce să-i faci la femeie? Stai cu ea în casă, e cald, asta e!" Știe că sunt ușor de făcut, dar se întreabă cu ce-i crești, iar răspunsul vine prompt: "Cu uruială, nene, cu uruială!" Lumea plătește la uruitor. Dacă n-are bani, dă ouă, găini, țuică, vin sau una de 16 ani, dar asta mai greu. Zăpada a dat-o el, cât este de șef. "Păi cine s-o dea? Doar nu venea primarul?!" Dar tot e bine, la uruitor se respectă programul, sâmbăta are program de la 9 până la 12, iar duminica și sărbătorile legale se bagă liber. Se-adună mușterii din sat și ne cer să mergem spre cimitir, unde drumul este înfundat, iar nămeții sunt de doi metri. Pe drum, ne oprește un tătăic, nervos pe oamenii politici. N-a fost la București, la mitingurile din ultimele zile "Cu ce să ne ducem? Dacă aveam cu ce, mă duceam!" E supărat că băieții tineri freacă bulevardul, fără să aibă de muncă. "E cea mai mare babilonie. Mă uit la televizor, ăla că nu vrea p-ăla, ăla că nu vrea p-ăla. Păi o s-ajungem vai de mama noastră!" Nu știe cine să vină la putere. "Să vină, domnule, un guvern ca lumea!", uitând că abia ieri un altul a fost numit ca premier. Nu știe, până la urmă, cine are dreptate, câtă vreme zăpada este tot cât casa. Apoi se prezintă: E vasile Gheorghe, a lui Victoria! După care se corectează: Mi se zice Gică a lui Grisică.

Înaintăm cât putem, pe un drum desfundat. De la porți până la uliță, oamenii și-au făcut drum prin zăpadă, fiecare cum s-a descurcat și cum l-a tras inima. O casă are acoperișul de i se vede tabla, alta e îndoită de nămeți. Cimitirul e tot nins, cât vezi cu ochii, până în dreptul îmbinării crucilor. Toți se întreabă ce fac ei acum, dacă dă un necaz peste cineva, că n-au nici măcar pe unde duce mortul. Tot spre margine, crivățul a adunat tot ce-a putut din marginea Bărăganului, așa că nu mai știi dacă zăpada e sprijinită de garduri sau gardurile sunt ținute în picioare din cauza zăpezii. Pe-aici, ni se strigă în gura mare, n-a trecut nimeni. Și așa e: în susul drumului, prin zăpada bătută, nu se ghicește nici o urmă proaspătă.


The X-Files

33 de persoane figurează drept dispărute, la nivelul Inspectoratului județean de Poliție Călărași, din data de 1 ianuarie 2000 și până în prezent. Pentru 16 dintre acestea, a fost obținut acordul membrilor familiei pentru mediatizarea datelor și a fotografiilor. Cea mai vârstnică persoană dată dispărută și pentru care s-a primit acordul familiei privind mediatizarea datelor, este Maria Gheorghe, din Oltenița, născută în anul 1922 și dată dispărută în ziua de 24.06.2008. În mod normal, aceasta e puțin probabil să se mai afle în viață, dar declararea morții unei persoane date dispărute se face în condiții tipice, în baza Decretului nr. 31, din 30 ianuarie 1954, privitor la persoanele fizice și juridice. Cea mai tânără persoană dispărută, în schimb, este Ana-Maria Ambrosa, din comuna Belciugatele, născută în 1995 și dată dispărută la 3 aprilie 2010.

La Bogata, Ion Neagu, născut în 1953, figurează ca dispărut din 1 iulie 2005. Familia acestuia stă în marginea satului, la ieșirea spre Oltenița. Neagu este cunoscut drept soțul Marianei a lui Șașma, iar în ziua documentării noastre, la domiciliul acestuia nu ne-a răspuns nimeni. Vecinii, însă, și-l amintesc. “A fost cioban și e văr cu Marin Dobre, care a fost viceprimar, la Grădiștea, acum 7 ani”. În sat, a slugărit la oi, însă ori avea pierderi de memorie, ori era hoț, căci avea obiceiul să-și ceară plata și de trei ori la rând, spunându-le proprietarilor că-i trebuie bani și că n-a fost plătit niciodată. Ultima oară, a fost identificat pe la o stână, dincolo de podul de la Oltenița, în poligon, spre Giurgiu, la oile unuia – Adam. Cei care îi mai știu povestea, afirmă că, de la Adam, a intrat oier pe la niște păcurari din Râmnicu-Vâlcea. “A mai fost acasă, prin 2008, știe și șeful de post lucrul ăsta”. Nimeni nu ne poate spune de ce, în condițiile în care acesta a fost zărit, prin sat, în acel an, el este dat dispărut din 2005. Acasă, Ion Neagu a lăsat doi copii. Toți îl știu ca pe un om iute la mânie și căruia-i plăcea să bea peste măsură. “Ãsta e mort, vă spun eu, l-au omorât ăia din Vâlcea”, e de părere un localnic.

Povestea lui Aurel-Paul Georgescu, din Vlad Þepeș, născut în 1946 și declarat dispărut în urmă cu 10 ani, în 1 septembrie 2001, este însă melodramatică. Lucia Dumitru, la 71 de ani, se ține bine și își aduce aminte de Aurel, căci umbla cu injecțiile, pentru vaci. În fapt, acesta a fost tehnician-veterinar și mulți ani a lucrat la cooperativă. “N-avea nimic. A dispărut pur și simplu”. Nicolae Mitran, un alt consătean, și-l amintește ca pe-un băiat domol care nu a fost răpit de vreun OZN. “I-a făcut muierea de petrecanie”. În principiu, era băiat bun, căruia, na, îi cam plăcea băutura. În sat, casa unde a locuit pare bântuită și stă să cadă. Acum, e proprietatea lui State Ciulianu. Un ginere de-al noului proprietar își aduce aminte că a fost deranj mare în sat. “A venit poliția și a căutat peste tot. A răscolit și prin veceu. După ce am luat casa, ne-a spus că, dacă săpăm prin curte și găsim ceva, să-i anunțăm”. După ce-a dispărut într-un mod atât de misterios, fata lui nea Aurel s-a măritat, pe la Văleni, dar nu înainte să vândă tot. Elisabeta Chircu, vecină cu dărăpănătura lui Aurel, are, crede ea, varianta corectă privind tainica dispariție a cetățeanului Aurel-Paul Georgescu, din Vlad Þepeș. Cu numai doi ani înainte, prin 1999, sătul de singurătate, acesta a dat un anunț, într-o publicație de matrimoniale și și-a găsit o belea moldoveancă, de prin Vrancea, Florica. “Nu era chiar de lepădat. L-aș fi luat eu, dar n-am putut, că eram măritată”. Prezent la discuție, Ciulianu cel bătrân îi aruncă, însă, că ar putea să-l ia și pe el, că încă mai poate și că nu i-ar strica doi bărbați. “Dacă miliția o strângea pe nevastă-sa, aia spunea”. Elisabeta Chircu e convinsă că moldoveanca i-a făcut de petrecanie lui Aurel. “În ziua aia, când a fost dat dispărut, hoața a tăiat și porcul, să vadă milițienii urme de sânge și să spună că-i de la porc”. Florica, moldoveanca, a rămas în memoria localnicilor ca o femeie rea de muscă și care nu se dădea în lături de la nimic. “Atunci ne băgasem telefon și a venit la mama acasă și-i mergea gura că ea a făcut orice la viața ei. De-atunci n-am mai primit-o pe bătătură”. Cu Florica, găsită la matrimoniale, nea Aurel s-a cununat imediat, iar naș le-a fost alde Papaiacu. “Eu i-am spus să n-o ia, că și pe primul ei bărbat l-a omorât. Nea Aurel nu e dispărut, e îngropat prin curte, l-a omorât moldoveanca”. Acum, Florica, moldoveanca, și-a luat catrafusele din sat și nimeni nu mai știe nimic despre ea.

Din satul Plevna, Mihai Þețeică, născut în 1954, este dat dispărut din 14 noiembrie 2006. Rudele lui stăteau chiar la curbă, spre Lupșanu, la o casă verde. În localitate, era cunoscut drept “Mișu a lui Dodiță”, iar lumea se obișnuise cu el, să-l vadă, dimineața, trecând, cu vacile, spre islaz. “El a stat la sora lui, în Lupșanu”, știe Marin Victor. Suntem informați că-l căutăm degeaba, și pe el, și pe rudele lui, căci nu mai are decât una, pe la București. Era un mutulică, nu prea vorbea, dar zâmbea tot timpul și saluta pe toată lumea. “Era retardat. Era blând, unde-l puneai, acolo stătea”. Nimeni nu-l crede mort ci, mai degrabă, luat de interlopi și dus, la cerșit, prin Italia sau Spania. “Așa știe lumea, l-au scos grupările astea din țară, să facă bani pe el”. De Mihai Þețeică, până să venim noi, nu mai întrebase nimeni, de ani de zile. Nici polițiștii nu prea s-au omorât să-l caute și nici să facă o verificare, de rutină, la trecerea frontierei, să vadă cine și cu ce pașaport l-a trecut peste graniță.

Satul Gostilele, cum urci dinspre Fundulea, spre Măriuța, pe un drum betonat, curbat și mărginit de lacuri, e localitatea cu cel mai mare număr de dispăruți raportat la numărul de locuitori. Pe Floarea Dimache, născută în 1957, n-a mai văzut-o nimeni din 29 martie 2000. Când întrebăm de ea, pe o fundătură, o vecină se albește la față și începe să tremure. “Aoleo, ați găsit-o moartă, i-ați găsit osicioarele, nu?” Începe să bocească din stradă, au, Ștefan, unde ești, că ți-au găsit femeia. Ștefan, însă, e în casă și bolește, că-i rămas de vineri seara. E neras, e mahmur și primul lucru pe care-l face, când iese în bătătură, înainte să vorbească cu noi, se duce în spatele casei, să se pișe. Povestea dispărutei Flori, din Gostilele, e asemănătoare cu cea a celorlalte femei puse să îndure o căsnicie nefericită și un soț brutal și limitat. E simplu ca bună-ziua! Ștefan, soțul, își aduce aminte că era o zi de vineri și că el abia se întorsese de la nașul fratelui lui, unde s-au cinstit și ei, normal, ca oamenii. “Când ajung acasă, asta făcea balamuc cu aia bătrână. I-am zis că taci, fă, din gură, după care am luat-o la omor”. Þine minte bine Ștefan acele clipe. “Am plecat iar la naș, am mai băut ceva, după care am găsit-o bosumflată și i-am mai dat o porție”. Cu ăsta, Flori are doi copii, acuma mari. O dresase bine gorila, chiar dacă spune că a luat-o din dragoste, în ‘77. De fel, femeia e din Chirnogi și avea școală, făcuse și profesionala, la Oltenița. “Înainte, curva, mi-a lipsit într-o seară, de-acasă. Mi-a băgat textul cum că a fost la fra-su’, la Chirnogi, de unde morții mă-sii e. La câteva zile, m-am dus și eu pe-acolo, pă vrăjeală, că – ăla – a fost și Floarea, în ziua aia, dar că a stat numai un sfert de oră”. Mahmurul Dimache ne ține și o lecție de viață: “Am venit acasă. Mamă, am bătut-o două luni de zile! Că, dacă te-nsori și nu e fată mare, că a greșit cu unu’, o întrebi, fă, cu cine ai greșit, o bați de-o rupi și-ți trece. Dar așa, am bătut-o de-am rupt-o, dar a preferat să nu știu cu cine a fost în noaptea aia, că și-a zis că, dacă știu și la cine a fost, mă omoară ăsta”. Floarea e cunoscută drept o femeie simplă căreia îi plăcea să se ducă la rată, spre piețele din București, mai ales la cea de lângă cinematograful Volga, unde vindea ce avea prin bătătură, de la must și verdețuri, până la țuică și murături. “Se descurca, ștoarfa, că lumea o vedea albă și dădea marfa imediat”. De-acasă, a plecat la 3 zile după ce drăgăstosul de Ștefan a altoit-o în două rânduri, după ce s-a cinstit la naș. Și-a făcut bagajul, de cu seară, spunând că se duce la piață, la Capitală, cu borcane cu bulion și zacuscă, să facă bani. “În dimineața aia, eu nu mai m-am sculat. Am simțit-o cum se mișcă prin casă pe la ușă și i-am zis că dă-te-n gâtu’ mă-tii. Și a plecat. Am auzit că a dus-o unu’, cu tractoru’, până la drum”. Ștefan a crezut-o dusă la piață, însă, mai târziu, băiatul a găsit geanta cu produse, ascunsă printr-o odaie. “A dracu’, își cumpărase geantă la fel cu aia cu care pleca la piață. Că, dacă mă trezeam eu, s-o văd cu geanta de piață și să nu mă prind. A plecat cu rata de 6, de la Fundulea”. Și plecată a fost Flori Dimache. Când a fugit, nu și-a luat nici măcar actul de identitate, a cotrobăit după el și, în loc să-și ia buletinul, de bătută și de chinuită, în groaza aia, a plecat cu livretul militar al lui Ștefan Dimache, dragul ei soțior. “Fir-ar mama ei a dracu’, bine c-a plecat, că o omoram și intram la pușcărie”. De ea, a mai întrebat polițistul de la oraș, în urmă cu doi ani, când a venit în fundătură și i-a arătat băiatului, Nicu, o poză, s-o recunoască. “Dă-o dracu’, a murit, futu-i gâtu’ mă-sii!”

În același sat, câteva ulițe mai sus, stă familia lui Nicu Moise, născut în 1969 și dispărut în 2 martie 2000. E bolnav psihic și-a plecat, aiurea, din Spitalul de psihiatrie Săpunari. Fratele acestuia ne spune că l-a căutat prin toate satele. “Am fost și la Lucian Mândruță, la Pro Tv”. Famila lui Nicu a împânzit localitățile limitrofe cu afișe privitoare la dispariția lui Nicu, însă n-a fost chip să-i dea de urmă. “L-am căutat de la Þăndărei și până unde am putut, dar parcă a intrat în pământ”.

Conform Decretului numărul 31, din 1954, cel care lipsește de la domiciliu poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească. În schimb, poate fi declarat mort, tot prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață, au trecut 4 ani. Declararea morții nu poate fi hotărâtă, însă, mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afișării și publicării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariția. Tot conform acestui decret, în baza articolului 19, cel dispărut este socotit în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă.

Ancuței i-au crescut aripi

La Călărași, de circa doi ani, într-un imobil amenajat cu fonduri ale Uniunii Europene, în parteneriat cu Primăria municipiului Călărași, funcționează Asociația de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic, filiala Călărași. Elena Tulpan, pe care am găsit-o în centrul respectiv, ne spune că această asociația are 80 de membri, în vreme ce, în centru, 20 de copii vin zilnic, în special pentru a socializa.

Copiii din cadrul asociației sunt consiliați și ajutați să nu se simtă marginalizați, prin eforturile unor oameni cu suflet care se implică în astfel de acțiuni. Asociația are și câțiva angajați, printre care un logoped, un psiholog și un psihoterapeut. Cheltuielile acestei asociații sunt acoperite din donații și sponsorizări, iar suma lunară necesară pentru funcționarea acesteia este de circa 3.000 de lei, câtă vreme Primăria Călărași înțelege să acopere costurile cu utilitățile. Mai nou, Asociația de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic, din Călărași, a intrat într-un parteneriat cu o altă asociație, Lions Club Internațional.

Aceasta este cea mai nouă organizație de service prin voluntariat, ne spune Marinela Drăgănescu, membră a acesteia. Lion Club Internațional este reprezentată în peste 200 de țări, având 842 de districte, 45.000 de cluburi și peste 1,3 milioane de activiști. România face parte din districtul 124, care e format din 53 de cluburi, activând cu circa 1.200 de membri. La Călărași, Lions Club Internațional s-a constituit la sfârșitul anului 2009, asociația fiind condusă de dr. Silviu Drăgan. Este constituită din 25 de persoane, de diverse profesii, și are drept scop inițierea și menținerea unui spirit de comuniune între toți oamenii în privința ajutorului umanitar făcut prin intermediul voluntariatului.

La data documentării noastre, la Asociația de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic, gazda noastră Elena Tulpan, ne spune că s-a implicat în acest proiect fiindcă și ea are un copil bolnav, iar școala nu-i poate oferi acestuia ajutorul necesar. “Nu există rampe de acces în școli și nici nu au profesori specializați în astfel de probleme”. În acest centru, pot activa persoane cu vârste cuprinse între 2 și 40 de ani. Cristina Coleașă, beneficiară a serviciilor oferite de această asociație, ne spune că se simte foarte bine aici. “Oamenii sunt extrem de prietenoși și găsim modalități plăcute de petrecere a timpului liber”.

Nu există reguli. Fiecare dintre beneficiari face ceea ce-i place, având acces la calculatoare performante sau făcând diverse lucruri care le oferă satisfacții de ordin moral. Cristina Coleașă, spre exemplu, era ocupată cu crearea de lucruri de artizanat, adică semne de carte, mărțișoare și inimioare bune de dăruit de ziua îndrăgostiților. Aceasta e o modalitate prin care asociația reușește să facă față cheltuielilor, bunurile create de membrii Asociației de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic fiind valorificate, la prețuri modice. Interlocutoarea noastră ne spune că ar vrea, prin intermediul nostru, să transmită actualilor guvernanți că e înfiorător să trăiești cu o pensie de handicap în cuantum de 2,9 milioane de lei vechi. “Sunt cheltuieli extrem de multe, iar cu atâția bani nu poți face față”.

În sediul asociației, am făcut cunoștință și cu Ana Maria Botoi, o tânără de 27 de ani, studentă în cadrul Universității Titu Maiorescu, la facultatea de psihologie, dar care înfruntă o boală care o ține aproape paralizată, tetrapareză spastică piramidală, fiind imobilizată într-un scaun cu rotile. A învățat să-și folosească piciorul stâng și, prin exercițiu, a reușit să învețe să folosească tastatura. În timp, aceasta a scris o carte, extrem de bine structurată, intitulată “Lupta cu viața”. Însoțitoarea acesteia, Mariana Cristea, ne-o descrie ca pe-o persoană extrem de optimistă și de curajoasă, dar care e foarte econoamă, dar nu și atunci când, prin preajmă, se află vreun magazin de tip fast-food.

În carte, într-o frază concisă, dar plină de sensibilitate, Anca Maria Botoi mărturisește, la final, că visul ei este acela de a avea aripi, câtă vreme nici un medic din lume nu-i poate pune în cap celulele care-i lipsesc. “Cât de dureros este să-ți spui că vei rămâne prizoniera unui scaun cu rotile, că nu-ți vor crește aripi în locul picioarelor bolnave… Dar se înșela și de data asta; Ancuța avea aripi, îi crescuseră aripi!… Erau aripile unui suflet care a știut să rămână curat, în ciuda dezamăgirilor și noutăților, în ciuda neputinței și singurătății”. La acest moment, membrii Lions Club Internațional și cei ai Asociației de Sprijin a Copiilor cu Handicap Fizic, fac eforturi pentru a găsi sprijinul material pentru tipărirea acestei cărți scrise de un om cu trupul plăpând, dar cu o minte sclipitoare.

Povești penale din jurul oalei cu sarmale

În baza datelor oferite de IPJ Călărași, în cursul anului 2010 și în prima lună a anului 2011, pe raza localității Dor Mărunt au fost înregistrate 87 de cazuri penale privind comiterea infracțiunii de furt calificat. Comuna are 5 sate componente: Dor Mărunt, Dâlga, Înfrățirea, Ogoru și Pelinu, în vreme ce postul de poliție local numără doar 4 angajați, din care unul este șef.

La Dor Mărunt, apreciază Ion Nițulică, primarul comunei, din 6.900 de locuitori, aproximativ 1.000 sunt țigani, locuind în cartiere separate, cei mai mulți pe raza satului Dâlga. În comparație, localitatea Sărulești, vestită pentru numărul mare de infracțiuni comise de etnicii rromi, înregistrează, pentru aceeași perioadă, 63 de cazuri penale privind comiterea infracțiunii de furt, la o populație de 3.200 de locuitori. În schimb, din datele noastre, o rată extrem de mare a infracționalității s-a înregistrat pe raza localității Budești, unde sunt în lucru 533 de lucrări penale, din care 175 – furt calificat, violare de domiciliu – 19, proxenetism – 1, amenințare – 58, 86 – loviri și alte violențe etc.

Pe raza comunei Dor Mărunt, s-a înregistrat, în ultima parte a anului trecut, și un denunț privind comiterea infracțiunii de incest. Stanca Lepădatu, angajată a primăriei, la compartimentul de asistență socială, cunoaște acest caz. În fapt, o minoră, de 11 ani, a reclamat că tatăl acesteia, Vasile Costea, cunoscut drept al lui Pițuilă, ar fi abuzat sexual de ea. “Nu s-a probat comiterea acestei infracțiuni însă,. din datele obținute de la vecini, am înțeles că fetița era bătută zilnic”. Nu știm de ce nu s-a constituit un dosar de cercetare penală privind comiterea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, câtă vreme această încălcare a legii penale poate fi demonstrată. În sat, se cunoaște faptul că Vasile Costea, aflat la a doua căsătorie, este plecat cu serviciul, prin București, fetița rămânând în grija mamei vitrege, Anișoara Costea. Unul dintre vecinii acesteia ne-a spus că, până să fie internată într-un centru de plasament, fata era abuzată fizic de mama vitregă, alcoolică. “Mai au un copil, dar nimeni n-are grijă de el. Aia e o bețivă, era s-o taie trenul, că bea până cade lată, în șanț”, ne povestește acesta.

Mihai Gheorghe, cunoscut sub porecla de Ianuarie, a fost prădat de hoți, de 3 ori, în câteva săptămâni. Are 65 de ani și, pînă să-și dea seama că era victima constantă a hoților, dormea în camera din fundul casei. Prima dată, pe 4 decembrie, hoții i-au furat o capră. A doua zi, a fost prădat de 120 de litri de motorină și o trusă de scule. “Pe 6 ianuarie, când curentul era întrerupt, seara, mi-au luat 90 de litri de motorină, din care 20 erau în tractor”. Ianuarie ne spune că hoții iș-au făcut prpăd prin curte. I-au tăiat furtunurile de alimentare de la Dacie, de unde au mai luat vreo 20 de litri de benzină, apoi infractorii i-au dat iama în beci. “Mi-au luat 30 de kile de brânză, că le aveam în butoaie de-alea mici, de 10 litri, dar și 45 de borcane cu dulceață”. Două dintre ele, a doua zi, le-a găsit defăcute, pe buza fântânii. “Era unul de gutui și unul de vișine. Le-au probat, să vadă dacă sunt bune”. Mihai Gheorghe a depus plângere, iar polițiștii criminaliști au prelevat borcanele de dulceață, rămase pe capacul fântânii. “Au spus ei că vor să ia amprente, dar toată lumea știe că hoții sunt Georgică a lui Pimpoi, Bucală și Adrian al lui Bică”.

Câteva case mai jos, pe strada principală, Barbu Dumitru, cunoscut drept Titi Barbu, a reclamat și el că a fost călcat de hoți. “Mi-au luat un flex mare, unul mic, o bormașină, un aparat de sudură, o trusă de scule cu chei tubulare, un aprinzător și-un cablu, lung de 20 de metri, ca să-i scoată cuprul”. Hoții l-au călcat de Sfântul Dumitru, pe la 3 dimineața. “Polițiștii m-au întrebat dacă am vreo bănuială”. Barbu Dumitru nici măcar nu s-a mai sinchisit să depună reclamație. “La ce să depun? Ce, polițiștii nu știu cine sunt hoții?! Sunt ăia ai lui Bică, ai lui Fulgerică, îi știe polițiștii pe manglitori”. Familia Popa, ne povestește Valentin, băiatul, când s-au mutat în Dor Mărunt, au rămas fără haine, încălțăminte și două viori. “Au și vomitat în casă, de beți ce erau. Aveam și cărți, dar nu s-au atins de ele”. Un alt sătean, ne confirmă că, în Dor Mărunt, nu poliția face legea, ci gașca lui Lică. “L-au luat pe Lică, e pe arest, la Slobozia, dar au rămas ceilalți”. Din ce aflăm rapid, au mai fost prădați, în ultima vreme, Romică de la bancă, cum îl știe tot satul, dar și tanti Frumoasa, de lângă primărie. La bătrânii Popa, părinții consilierului județean Marian Popa, hoții au venit și i-au prădat de borcanele cu compoturi. “Au desfăcut borcanele în curte și le-au mâncat acolo. Dimineața, ăia bătrânii au găsit în curte numai rahat, că au dat în cufureală, de la atâta compot”.

La Stere Marcu, hoții au venit în noaptea de 2 spre 3 ianuarie, Locuiește “pe bulevard”, de fapt o stradă desfundată, mai largă, de lângă linie. “Avema 3 oi și le așteptam să fete, așa că nu dormeam”. După 3 noaptea, ne spune că a auzit cum “cineva hodorogea prin curte”, dar a luat și seama că avea poarta deschisă. Acasă, Stere Marcu are un centru de schimbat butelii. În final, cât s-a plimbat prin curte, nu a băgat de seamă că e călcat de hoți și a închis și ușa la bucătărioară, fără să-și dea seama că tâlharii erau înăuntru. “Abia pe la 4, am luat lanterna și m-am dus să mai arunc un ochi. Atunci, unul m-a lovit peste mână, cu o jordie, că era să mi-o rupă, am scăpat lanterna, iar ei au fugit pe lângă mine, de mi-au rupt și poarta”. Erau 4 hoți, care s-au dus direct la bucătărie, unde au mâncat piftie, icre și chec. “Mi-au strâns și covorul că au crezut că am beci. Au cotrobăiot și-n pod, să vadă dacă am cazan de țuică. Au vrut să-mi ia și butelia, dar pe aia de la aragaz, că era plină, nu de-alea din curte, căci alea sunt goale”.

Așa e aproape tot timpul în Dor Mărunt. Ion Nițulică, primarul localității, ne spune că hoții s-au aciuat din localitățile limitrofe, dar mulți dintre aceștia vin la furat din Dragalina sau Sărulești. Se caută, în special, cazane de țuică, fiindcă sunt făcute din cupru, iar acest material este plătit bine la centrele de reciclare. Deja, hoții sunt specializați, câtă vreme sunt dotați cu spray-uri cu gaze iritante, cu care pun pe goană câinii de prin curțile oamenilor. “De regulă, operează când este luată lumina. Au și telefoane mobile, așa că unul stă la pândă și-i anunță, prin telefon, pe ceilalți dacă ceva nu este în regulă. Postul de poliție din Dor Mărunt are în dotare un autoturism de serviciu, care are o cotă lunară de 70 de litri de carburant. Între satele componente ale comunei Dor Mărunt, sunt distanțe și de 10 kilometri, iar cu 2 litri de benzină, zilnic, oamenii legii abia se pot deplasa prin localitate. “Îi mai ajut și eu, însă problema reală este că lumea este înfometată. Dacă se fură, să știți că se fură și de foame. Știu că sunt reclamații că au fost furate oale cu sarmale sau cârnați”. Ion Nițulică, primarul localității, crede că ar fi necesar ca numărul polițiștilor din Dor Mărunt să fie suplimentat, dar și asta este doar o soluție de circumstanță, câtă vreme adevărata cauză a furturilor repetate o reprezintă starea de sărăcie aproape generalizată în rândul populației de etnie rromă.

Fața sinistră a social-democrației

Cum cobori pe Șoseaua Viilor, la dreapta, se face bulevardul Pieptănari, care e întretăiat de-o mulțime de străduțe și de alei, cea mai cunoscută dintre acestea fiind strada Zăbrăuțiului. Ne minunăm de “Grădinița lui Guguță” sau de “Cafeneaua politică – PNL”, două stabilimente găzduite de-un imobil coșcovit. Deja suntem într-o altă lume și-ntr-un alt București, fără corespondent, iar faptul că locuitorii zonei sunt preponderent țigani nu este o prejudecată. Bulevardul e traversat de căruțe doldora cu saci imenși, plin de PET-uri reciclabile, iar sărăcia e o stare generalizată. În schimb, străduțele sunt asfaltate recent, iar bordurile noi dau un aer ireal, de demență urbană.

La intersecția Zăbrăuțiului cu strada Sanatoriului, s-a format o groapă de gunoi imensă. E deja dimineață, iar în zonă este un adevărat furnicar. În apropiere, e și un centru de colectare a fierului vechi, așa că o mulțime de oameni își fac veacul printre resturi. Suntem apostrofați imediat de o băbătie, cu o voce tabagică, scoasă din sărite de faptul c-o filmăm. “Băăă, stai cuminte că pun țiganii pe tine”. Se adună tot ceea ce poate fi refolosit sau valorificat. Suntem informați că, într-o singură zi, de-aici se cară câte 10 bascule de resturi menajere. Acestea sunt aduse de pe aleile învecinate, Bobâlna, Baiulescu, Moara Roșie, de pe unde se poate. Tina Lăcătușu e de la prima oră prin zonă, dar cară după ea doi mucoși săriți de 3-4 ani. Ne spune că, în alegeri, Oana Mizil, care e parlamentarul zonei, a mințit-o că-i dă casă. “Mi-a mai spus c-o să mă bage la REBU, să câștig și eu o pâine, așa m-a mințit doamna deputat”. Din gunoaie, adună și ea ce poate. “Mă uit și eu ce aruncă șmecherii”. Acum e mulțumită: a găsit o căciulă. “I-o dau la bărbat, că vine iarna”. Zona e, fără discuție, o pată neagră, iar oamenii trăiesc la limita subzistenței. În 2008, oamenii lui Marian Vanghelie au împărțit bluze și pixuri, deși, pe-aici, lumea nu se prea omoară cu scrisul. Tina ne spune să-i transmitem Oanei Mizil că i-a promis c-o să-i dea ajutor social. “Să-mi dea și mie niște bani, să-mi bag copiii la creșă”.

Îl abordăm pe Petrică Bârzoi. Are 24 de ani și-i mulțumit că, de dimineață, a apucat să mănânce resturile unei tocănițe de cartofi. O știe pe Oana Mizil. “Zicea c-o să vorbească la Poliția Comunitară, să vină ăștia să facă ordine în infecția asta”. E supărat că el doar a lenciurit cartofii ăia, pe când deputata de Zăbrăuți a mâncat ceva cu mult mai bun: “A mâncat friptură și icre negre, mincinoasa!” Ne spune că Oana Mizil a scos ochii lumii cu niște maieri, bune de șters pe jos. “Îi mergea gura, spunea c-o să scoată apa din subsoluri, că reabilitează blocurile”. Din 2008, nimeni dintre cei cu care am vorbit nu a mai văzut-o pe Oana Mizil. “E o mincinoasă, nici n-a mai dat pe-aici”. Bârzoi are și o explicație de ce a fost aleasă: “Au venit barosanii și-au spus s-o votăm pe ea, că-i țigancă de-a noastră”.

Nepoata lui Paul Ștefănescu Mizil, fost torționar comunist, Oana Mizil are 36 de ani și este absolventă a Universității “Spiru Haret”. În 2008, a candidat în colegiul uninominal 20 Zăbrăuți-Ferentari, din București, pe listele Partidului Social Democrat. În alegerile parlamentare, într-adevăr, a promis că va scoate apa din P-uri, celebrele blocuri din zonă, ba chiar s-a oferit să repare țevile, acoperișurile și ferestrele. A fost puternic susținută de primarul sectorului 5, Marian Vanghelie, iar una dintre frazele care a făcut-o celebră în zona Zăbrăuți este cea prin care afirma că a venit să scoată “apa, noroiul și rahatul”. La acel moment, în zonă, ni se spune, oamenii PSD-ului au împărțit bunuri alimentare, îmbrăcăminte, dar și câte 500.000 de lei vechi, contravaloarea unui vot. Bunicul Oanei Mizil, Paul Ștefănescu Mizil, este consemnat în istorie drept ideolog al Partidului Comunist Român, omul care și-a pus semnătura pe actele de represiune îndreptate împotriva minerilor din Valea Jiului sau a revoltei anticomuniste de la Brașov, din 1987. A făcut 3 ani de pușcărie, ca urmare a implicării sale în represiunile criminale asupra manifestanților de la Timișoara și București.

Lucreția Vlădilă, de 61 de ani, ne spune să n-o fotografiem când răscolește prin gunoaie, că-i este rușine. Deja, în jurul nostru se face roată, vin din ce în ce mai mulți oameni. “A venit Oana Mizil?”, se aude din spatele nostru. Apoi altcineva o înjură. Lucreția ne spune că Oana Mizil a venit doar în alegeri, spunându-le c-o să-i ajute. E necăjită rău: “N-am mai văzut-o de-atunci. De ce nu vine acum, să vadă cum trăim?” Un bărbat, care ne spune că se numește Nelu, ne cere să-i transmitem deputatei de Zăbrăuți exact ceea ce ne spune el, adică să-i cerem “țigăncii de Oana Mizil să vină să curețe locul ăsta, așa cum a promis”. Da-da, se aude în jur, cum a știut să vină în alegeri, să vină și acuma! Lucreția Vlădilă, în schimb, începe să blesteme: “O să vină, dracu’, un cutremur și-o să fie vai de capu’ ei, că ăia răii se duc primii”. Spune că și ei i-a promis c-o să-i dea ajutor social și că numai ajutor social a văzut de la Oana Mizil.

La P-uri se trăiește pe sponci. Toată zona e o dărăpănătură și, deși e mijlocul lui noiembrie, mirosurile îți mută nasul din loc. N-avem curajul să intrăm pe scara vreunui bloc. Suntem abordați de un șmecheraș, care vrea să ne ofere “o bilă”. “Ieftin, nene, 500, hai, rapid!”. E dezamăgit când află că nu ăsta e scopul nostru, dar și noi ne minunăm când aflăm prețul drogurilor, exact cât cel al unui vot. Un altul, ne oferă o fată. “Vrei fericire?” Scăpăm de propuneri când le spunem că vrem să știm dacă Oana Mizil a mai fost pe la ei. “Cine, mincinoasa aia?” P4, P1, P5, P3 și P8 au subsolurile pline de dejecții. “Oana spunea că vine cu vidanja, să ne scape de infecție”. Interlocutorii noștri vor ca măcar blocurile enumerate să fie igienizate, căci “restul sunt locuite de țigani, iar ăștia au altă lege”. Nimeni nu vrea să ne spună despre ce lege ar fi vorba. Ion Stan, paralitic de la brâu în jos, e la aer, într-un căruț. “Oana a venit doar în campanie. A spus la toți c-o să-i ajute și suntem sătui de cât ajutor am primit de la ea!” Se trăiește aspru. Toți visează ajutoare sociale, curățenie, locuri de muncă și politicieni care să aibă cuvânt. Plecăm în viteză, câtă vreme ne vedem înconjurați de fețe deloc prietenoase. “Ce ne mai minte și ăsta, bă?”, auzim peste umăr. Zăbrăuțiul e ca o bombă cu ceas, unde social-democrația a căpătat aspecte sinistre.

Narcisa sălbatică și vânzătorul de înghețată

Doi copii minori are Ana Andrei, de 40 de ani, din comuna Perișoru. Venitul familiei este compus din salariul soțului, de 600 de lei, bani luați ca agent de pază, la firma “Dragonul Roșu”, la care se adaugă alocațiile minorilor. În plus, Ana Andrei beneficiază și de un alt venit, de 350 de lei, ca însoțitor, însă această sumă n-a mai primit-o de două luni.

Sebastian Constantin Andrei are 10 ani și suferă de o formă rară de boală: hidrocefalie internă congenitală stabilă formă gigant. Hidrocefalia este rezultatul acumulării de lichid în cavitățile creierului. Din acest motiv, la 10 ani, Sebastian are un cap enorm comparativ cu restul corpului. În plus, a fost diagnosticat cu deficiență funcțională gravă. Mama acestuia ne spune că, la naștere, medicii de la spitalul Bagdasar, din București, nu i-au procnosticat mai mult de 9 luni de viață. În schimb, Sebastian este un copil deosebit de activ pentru cineva care ar fi trebuit să fie mort de multă vreme, după părerea medicilor. Spune că ar vrea să se facă vânzător de înghetață sau patron de cazinou. În odaie, pe un pat, acesta doar terminase de desenat, cu un creion albastru, pe o foaie, pentru ca, ulterior, să fie atent la un program de desene animate. Ne spune că urmărește programele sportive, de regulă pe acela care transmit fotbal, biliard și bowling. “Dar mai mult îmi place “Narcisa Sălbatică”, îi merge acestuia gura. Nu are prieteni, nu este vizitat de alți copii. “Sunt răi și râd de el”, ne explică mama. Într-un alt pat, în aceeași cameră, stă Georgiana Ștefania Andrei. Are 5 ani și a fost diagnosticată cu tetrapareză spastică, retard psihic grav, epilepsie și disfuncție funcțională gravă. Nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Când și când, mama Ana Andrei îi mai ia în brațe și-i scoate în curte, pe scaune, la aer. Acum nu mai e cazul; afară e destul de rece, ca și-n casă, unde există o sobă de teracotă, neîncălzită. “N-am luat lemne, să vedem cum facem căci nu avem, la acest moment, posibilitatea”, ne explică stăpâna casei. În sat, familia Andrei are datorii de peste 4 milioane de lei, la magazin, la Jitea Nelu, care le mai dă marfă, pe datorie. Astăzi a gătit fasole uscată, simplă. “Mai cumpărăm tacâmuri de pui, sucuri, pempărși pentru fetiță și mălai”. Cu soțul, se înțelege cât acesta nu consumă băuturi alcoolice. “Nu mă bate, dar ne mai certăm de la neajunsuri”. Sebastian intervine și spune că i-ar plăcea să aibă o prietenă, apoi ne zâmbește ca un om mare, șmecherește, cu subînțeles.

În comună, primarul Tudorel Damian, un șmecheraș, a trimis familiei Andrei, acum un an, un pachet cu dulciuri pentru copii. “Nu știu dacă era de la primărie sau din banii lui personali, dar nu cred asta”, ni se confesează Ana Andrei. E nemulțumită că primarul o tot plimbă și nu-i eliberează o adeverință astfel încât să fie încadrată ca asistent personal, pentru cei doi minori. La Perișoru, sunt 118 persoane încadrate într-o grupă de handicap, la o populație totală de 5400 de persoane. Dintre acestea, 109 sunt beneficiare de ajutor social, 311 sunt pensionari cu venituri minime, la care se adaugă și 78 de șomeri. În total, este vorba de 614 persoane care vor beneficia de produse alimentare prin “Implementarea Planului anual european de distribuție de ajutor, produse alimentare PEAD – 2010”. Acestea vor primi 14 kilograme de făină, 1 kilogram de zahăr, 7 kilograme de mălai, 1 kilogram de lapte-praf, 3,6 kilograme de paste făinoase și 1,3 kilograme de biscuiți. Tudorel Damian, primarul, e nemulțumit de faptul că astfel de liste nu sunt întocmite de autoritățile publice locale. “E absurd să primească astfel de ajutoare oameni care au 3 mașini în curte, cum se întâmplă la mine în comună, și nu să ajungă la astfel de cazuri ca acela al familiei Andrei”. Și fratele primarului va beneficia de acest ajutor, este înscris în lista persoanelor cu dizabilități, însă primarul ne spune că fie va refuza acest ajutor, fie îl va dona unei familii nevoiașe. “Până acum primarului întocmea astfel de liste cu ajutoare, în funcție de mofturile personale sau de interesele electorale”, opinează, în schimb, senatorul călărășean Vasile Nedelcu. Acesta crede că se procedează foarte corect în privința nominalizării persoanelor beneficiare de astfel de ajutoare, prin instituțiile statului, astfel încât să nu poată plana suspiciunea că ele sunt distribuite în funcție de anumite interese.

La o margine de sat

Sunt 5 căruțe cu totul, care adăpostesc 16 suflete. Cu o zi în urmă, au poposit pe la Dragalina, iar de numai câteva ore se plimbă pe străzile înguste din satul dintre Călărași și Drajna, prin Ștefan Vodă. Se fac roată în jurul nostru, căci e mult pănâ i-am băgat în seamă. Sunt, însă, reticenți și numai după ce începem să ne căutăm prin buzunare încep să devină cooperanți și să deschidă gura.

Șeful nu știe câți ani are. El crede că are vreo 38. Nu face nazuri și ne invită în “casă”, pe capra căruței. Sus, “în dormitor”, stă Bibilica, nevastă-sa. Se lipește de-o sută d-aia veche, așa că facem prezentările. Se numește Constantin Mărunțălu, așa spune, și toată șatra e de prin zona Argeșului. Are 5 copii, iar aseară, pe islaz, unde și-au improvizat tabăra de dormit, au mâncat varză, pepeni și cartofi. Mâncarea n-a avut carne. “De unde carne, vere?”, se arată mirat Mărunțălu. Îi explicăm că e carne prin curțile oamenilor. Râde, apoi se scuipă-n palme. “Noi nu suntem d-ăia, noi nu furăm”. Înțelegem că fac un fel de negoț, căci pe ulițe se aude strigătul unui alt puradel cum cheamă sătenii să-și vândă troacele de prin curte. “Noi cumpărăm fier-vechi, noi cu asta ne ocupăm”. La “etaj”, în căruță, Bibilica ne arată oale din inox, toate noi, învelite în țiplă protectoare. “Nu le vindem, sunt pentru noi”.

Peste noapte a fost frig în câmpie, dar n-au simțit răcoarea nopții. Habar n-au să citească și șeful Mărunțălu se miră că scriem repede, dar neinteligibil pentru el. “Da’ camere d-alea de înregistrat n-aveți?” Sunt țigani rudari, iar cei care fură și fac stricăciuni prin curțile sătenilor sunt slătarii. Bibilica e ofilită bine, nu folosește oja și nici rimelul. Pe Mărunțălu ne spune că nu l-a luat din dragoste, ci pentru că așa a fost să fie. Nu-l laudă. “Așa mi-a dat Dumnezeu”. Nu știe dacă e fericită, nu știe dacă are acte de identitate, iar când vreun membru din șatră se îmbolnăvește, problema se rezolvă simplu: “Sunăm la 112”, așa că Bibilica ne dă pe spate. “Păi ce, să murim?” Ne explică, apoi, că în ciuda faptului că nu plătesc taxe, tot se întâmplă vreo minune “Îi face doftoru’, acolo, vreo injecție și-i trece”.

Verona zice că are 13 ani, dar noi bănuim că e mai coaptă. Ne spune că nu i-a venit vremea de măritiș. “Cine să mă ia, bre?” Îi spunem c-o luăm noi la oraș și s-o gasi careva. Are ochii precum boaba de cafea, zâmbește frumos, dar tot încearcă să ne bage mâna în buzunar. “Dar nu-mi iei și mie un suc?” Îi zicem ca facem și afacerea asta dacă ne ghicește în palmă. N-am nimerit-o. “Nu știu eu, bre, să fac asta”. Tot insistăm, în ideea că ne vom cunoaște norocul, dar și Verona noastră insistă și nu scăpăm de ea până n-o mulțumim cu o altă sută. Pardică, fratele ei, ne consolează: “Lasă, mănâncă și ea o mămăligă, diseară”. “Păi și noi de ce i-am dat suta?” “Ca să fii sănătos”. Verona n-a fost în Italia, se plimbă, cu șatra, de când era mică. Știe placa, așa că n-avem cum s-o contrazicem: ne spune că asta face de când se știe, cumpără fier-vechi. Adevărul e că și căruțele atârnă grele din cauza metalului adunat. He, nici șatrele nu mai sunt ca pe vremuri: au butelie de aragaz, așa că ne închipuim că au și aragaz în dotare, pe-o rână, la o altă căruță, atârnă un cazan de făcut țuică. Verona e numai în tricou, spune că se simte bine, dar că-i pare rău că vine iarna.

Bibilica, nevasta șefului, nu știe dacă șătrarii ei sunt ortodocși sau de altă religie. “Suntem copiii lui Dumnezeu. Toți suntem copiii lui Dumnezeu”, ne servește, scurt, o lecție. Au fost prin tot județul Călărași, din comună în comună, adună dintr-o parte ca să vândă în alta, iar iarna se vor retrage pe meleagurile argeșene. “Stăm acasă, mâncăm și noi un bidon de varză murată”. Mai hoț, vine și Pardică, are față de ciorditor-sadea. Ne pune să-i ghicim etatea, dar greșim cu numai 7 ani. El spune că are 23, ne îndrugă și trăznăi, cum că a fost la pușcărie. “Bre, dacă-mi dai și mie o sută, îți spun c-am fost unde vrei matale”. E tatuat pe brațe și-ar mânca nu o puicuță, nu un cocoș sau vreo rață rătăcită pe uliți. Ne spune conspirativ: “Curcan, bre, noi la curcani avem boală!”, și ne face, șmecherește, cu ochiul, adică să ne gândim noi dacă e vorba de orătănii sau de polițiști. Are ciocate în picioare și vrea să facem schimb de pantofi. Se agață de noi precum râia: “Bre, dacă ai vorbit cu mine, trebuie să-mi dai ceva”. Așa că și cu el facem un schimb: îi dăm un pachet de tutun “Maya”, niște trabucuri cu mahorcă mucegăită și înecăcioasă, el nu e prea încântat, dar înțelegerea e înțelegere și ne spune când s-a spălat ultima oară: “Păi n-a plouat zilele-astea?!” Are femeie, se ține una după el, are și copil, e sus, pe capra căruții. Femia are burta mare, dar nu pentru că ar fi gravidă: “E grasă, nene, că mănâncă bine”. Apă beau și ei de prin fântâni, dar și din gârle.

Verona tot nu se mulțumește cu ce-a primit de la noi. “Trebuie să-mi iei un suc, că mi-e sete”. E plină de tupeu, habar n-are de carte, nu știe cine e președintele țării, când s-a născut sau unde și se vede că are draci împielițați pe ea. “Eu îți iau un suc, tu ce dai?” Îi sclipesc ochii în cap și zâmbește cu subînțeles: “Rămâi cu noi!” Vor sta doar o zi prin comună, poate vor găsi și ceva de muncă pe la gospodari, căci e vremea culesului porumbului. Satul abia a făcut ochi și până la urmă, îi luăm suc galben, cu aromă de portocale, așa că ea ne ghicește viitorul. Ne îndrugă numai prostii, cum că avem bani și mașini de lux, dar și că “șăfii te apreciază, bre”. Musai că, vorba ei, “cazi repede cu tronc la femei, dar ai și noroc la bani, așa că mai dă-mi o sută”. La plecare, ne aruncă satisfăcută de “afacere”: “Bre, norocul nu e scris în palmă, ci în stele!”

Viața la 30 de grame

Traiul, pe rampa de gunoi, are regulile lui nescrise. Există ierarhii, stabilite după criteriul vechimii. Există o altă lege nescrisă, conform căreia cei mai tineri au întâietate în fața celor mai în vârsă. Ne aflăm în sectorul 5, unde Ivan Stan, posesor de cort, e unul dintre șefi. Ne spune că, arareori, legile rampei sunt încălcate. “Se măscăresc, nu se lasă niciodată cu scandaluri seriose”. Mai răi sunt ursarii din Roseți. “Au gura mare și se ciorovăiesc tot timpul”. Singurii care-i vizitează sunt jandarmii. Dustar Ioana se laudă că are două amenzi neplătite, de 10 milioane. Când o întrebăm când are de gând să le plătească, râde cu poftă.

Mihaela, fâșneață, nu vrea să se lase fotografiată. Zice că nu vrea să stea de vorbă cu noi, dar îi merge gura. E născută în 1990, pe 24 martie, și stă în Tonea, pe strada Morii, la numărul 48. Are doi copii, iar soțul e tot tânăr. S-a măritat la 14 ani. “Soțul e la muncă, la Giurgiu”. Vine la două săptămâni, câștigă 5 milioane la tură, din care vine acasă cu 4”. Ioana o completează: “Ce să facem, să furăm? Să dăm în cap?” I se sugerează să meargă pe centură. “Acolo s-o duci pe mă-ta”. Din spate, cineva se miră: “Cine dracu’ s-o ia p-asta, nu vedeți ce urâtă e?” Are 4 copii. Mihaela îi sare în ajutor. “Lasă, se duce la frumusețe pe muchie de cuțit, la Pro Tv!” Șeful Ivan Stan îi bate pe toți, are 13 copii și se jură că așa e când vede că ne uităm contrariați. N-a pus armele-n pod, are “în jur de cincizeci de ani”, dar nu mai vrea și alții. Cel mai mic are 6 ani. Apoi înțelegem și un alt criteriu al ierarhiei: Ordinea, pe rampă, se stabilește și în funcție de numărul membrilor de familie care “lucrează” pe ea. Cine are neamuri mai multe, are întâietate la descărcare. În plus, cine are cal și căruță, e deja boier.

“Marfa” ajunge la “Trident Lux”, la tanti Paula, Nuțu Paula. Aici, primesc 5 mii pe kilul de peturi. “E 5 mii pe dracu’, spune Paula, dăm 7, că nu stă nimeni să vadă că sunt murdare de noroi”. Iar noroiul atârnă și el la kilogram. Nuțu Paula trăiește bine de pe urma reciclării peturilor. “Suntem 3 membri în familie, care ne ocupăm de afacere”. Spune că nimeni n-o angajează pe ea și să-i dea un salariu de 30 de milioane. Peturile sunt sortate pe culori, așa se câștigă mai bine la beneficiar. “Firma” e un teren împrejmuit, de circa jumătate de hectar. Miroase și aici a gunoi de rampă. “Dădeam marfa la Brintec, în Buzău. Acum o dăm la Urban”. Paula se laudă cu soțul ei, care a investit în afacere. “Am făcut hale, am betonat curtea, nu ca la ăilalți”. “Ãilalți” e o altă firmă, concurentă, care-și are și ea sediul la gura gropii de gunoi. “Noi avem angajați, avem 6 angajați, toți cu carte de muncă”.

Pe rampă, șeful Ivan ne întreabă când vine, la ei, Dan Diaconescu. “Nu sunteți de la OTV?” E dezamăgit, când îi spunem adevărul. “Dar Patidul Poporului când se înființează?” Acum e rândul nostru să fim nedumeriți: Ne uităm, prin cortul de rafie, după televizor. Ni se explică faptul că nimeni nu doarme pe rampă. Seara, merg acasă, Programul începe la 6 dimineața și se încheie odată cu cel al mașinilor de la “Urban”, care aduc gunoiul. Se câștigă 2-300 de mii, la zi. Se adună peturi, doze de aluminiu, sticlă mai rar, asta e depozitată într-un container. Când și când, tablă, sârme, fiare provenind de la demolări. Oricum, vestea că nu suntem de la OTV se duce cu repeziciune. E o dezamăgire generală. În zona 5, sunt în jur de 40-50 de persoane. E duminică, e dimineața, așa că suntem puși în temă că se lucrează mai intens în cursul săptămânii.

Nea Vasile, și el tot “în jur de 50 de ani”, a venit, spune el, să facă prospectări. Se laudă că el nu trăiește pe rampă, ci că are meserie, e sudor, a lucrat la CCH, dar a plecat “cu Ordonanța”. “Am venit să adun viermuși, că merge bobletele, la Borcea”. Merge și somnul, iar guvidele pune botul la râmă. Vrea să-și arunce undițele după amiaza, când lumea se retrage pe la case. E singur nea Vasile, n-are copii, deși a avut două neveste. “la una i-am spus s-o dea cu mersul, la ailaltă i-am dat dunga”. Îl întrebăm dacă ar bea o țuică. E deja zăpușeală. “Poate o bere”, așa că face ochii mari, poate se lipește de la noi de ceva. “Frate, așa spune și doctorul, să bem două kile de lichide pe zi”. Nea Vasile devine și doct: “Sucul e pentru ingineri, eu beau bere, dar mai merge și un trotil”. Într-o pungă, ne arată vreo câteva sârme. El spune că sunt 4-5 kilograme. Tabla e “doi lei cincizeci”, iar fierul-vechi se achiziționează cu “patru lei”. Pentru astăzi, nea Vasile e mulțumit. “Am pus-o de-o fiertură. Mai prind și un pește și e și mai bine dacă-mi dai o țigară”.

Din spate, se aud vociferări. Un copil a alunecat pe gunoi, până-n apele Borcei. “Îl ia vâltoarea, îl ia vâltoarea”. Se sare imediat în apă, copilul e dus la loc sigur, dar nimeni n-are timp de el că vine o mașină, “de la oraș”. Pe rampă, mai vin și mașini de la Modelu, dar alea nu au cine știe ce “marfă”. Întrebăm în stânga și-n dreapta, doi dintre ei se numesc Dobre Gheorghe. Iordan Emil are 63 de ani și stă mai la coadă, nu se agață de mașini, ca ăștia mai tinerii. Știe refrenul: “Ce să fac, să dau în cap?” În jurul mașinilor de gunoi, se formează cozi. În față, sunt cei care nu răscolesc prin gunoi, ci doar cei care adună de deasupra. Cei care sunt cotați ca fiind mai slabi în ierarhe, stau mai la coadă. Ei sunt cei care răscolesc, care caută, la fundul gunoiului, peturile si dozele de aluminiu. De la suprafață, când descarcă mașina, e mai ușor de strâns plasticul reciclabil. Sunt dotați cu fiare în formă de cârlige. Cei care adună de deasupra, “după ce-și iau dreptul, nu se mai bagă”. La un transport, cei din față strâng în jur de 5 kilograme de plastic. Există și plastic greu, de la lădițe.

Apa, pe rampă, ajunge “de la Paula”. Tot de la ea sunt și banii. Dacă e omul în nevoie și are plastic numai de 200 de mii și-i mai cere 200, Paula nu zice nu. Are evidență strictă, dar nu e femeie rea. Mâncarea e de-acasă, mai iau oamenii, pe datorie, de la magazin, de la Cosmin. Ãsta are și el o prăvălie, tot în marginea gropii. O sută pe țigări, 40 de mii o bere la doi litri, roșii, niște brânză, acolo, pâine și cam ăștia sunt banii pentru o zi de răscolit prin gunoiaie. Cât suntem noi, copiii sunt lăsați deoparte. Sunt vreo 10, cu totul, iar unii abia au săltat de pe oliță. Dustar Ioana, frumoasa, aia cu 4 copii, spune că a mai dat câte o roată, pe la primărie. “Mă duc în fiecare an, în septembrie, să-mi dea ajutor, pentru caiete”. Unul din cei doi Dobre Gheorghe îl înjură pe Băsescu: “Chiorul ăla ne-a terminat pe toți. Aveam și noi ajutorul social și ni l-a luat și p-ăla”. E bun Dobre ăsta și de gură, dar și de muncă.

Ivan, șeful, nu știe dacă sunt și oameni bolnavi. “Nu-i întreb asta”. El e sănătos-tun. E la a cincea donare. Unii sunt, pe rampă, de 12 ani, alții numai de 5. Tot pe rampă, sunt și câțiva căței, o duc bine, sunt răsfățați de copii. Luță Marinela își face veacul de nu mai știe când pe rampă. “Soțul e acasă”. Zice că are meserie, însă nimeni nu crede asta. “Dacă are meserie, de ce stă acasă?” Se ceartă cu el ca să plece, dimineața, la rampă. “Am 4 copii, ce să fac cu ei?” Doi dintre ei sunt tot pe rampă. Mihaela, aia măritată devreme și cu soțul la Giurgiu, ar merge cu noi în oraș, când o invităm. Râde, nu s-ar da înapoi. “Și ce să facem!?” Încep să vină mașinile una după alta, așa că nu mai au timp de noi.

La Călărași, la “Urban”, șeful Cristian Popescu ne spune că groapa de gunoi se întinde pe 18 hectare. Nu e nimic anormal în faptul că, pe rampă, sunt oameni care caută reciclabile. Așa e în toată țara, la orice rampă de gunoi. A avut de gând ca această activitate să se desfășoare într-un cadru organizat. “Am vrut să angajăm oameni care să facă această activitate, însă am ajuns la concluzia că nu este eficient”. Pentru un salariu minim, un angajat ar fi trebuit să colecteze 75 de kilograme de peturi, pe zi. Iar o sticlă, de doi litri, dintr-un astfel de material, cântărește 30 de grame. Rampa nu poate fi împrejmuită, ar însemna 1.600 de metri liniari de gard”. Plecăm pe la amiază, doborâți de mirosurile grele, dar și de soare. E duminică, o altă zi în care folia nu mai are valoare, iar aluminiul e din ce în ce mai rar.

Credință cu program de funcționare

Dacă în zilele Sfintelor Sărbători Pascale, afluxul populației către biserici a crescut considerabil, când, de altfel, și preoții și-au arătat disponibilitatea de a deschide ușile lăcașelor de cult ortodoxe, după toate aparențele fiindcă așa cerea rânduiala, în schimb, într-o zi obișnuită, lucrurile stau cu totul altfel. Joi, 8 aprilie, de ziua când se pomenesc sfinții apostoli Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit și Ermis, am considerat de cuviință sa facem un raid prin lacașele de cult ortodoxe din municipiu, în speranța că vom gasi înțelegere și alinare în mâinile și-n cuvintele preoților parohi.

La ora 8,30, catedrala Sfânta Anastasia era deschisă, dar doar pentru curățenie, câtă vreme o femeie care se vedea că este de-a casei, l-a rugat pe gardianul care deservește parcul din zonă, s-o ajute să care o masă la subsol. Lângă ușă, pe un afiș, în schimb se poate citi “programul de funcționare”, adică perioada când se săvârșesc slujbele. Vedem noi că există și un program, miercurea, de la 8:00 la 9:00, când poți fi iertat de păcate. Parohia Sfânta Anastasia este deservită de preoții Cristian Radu, Neculai-Laurențiu Niculescu, Aurelian-Ionuț Gugu și Doru-Alin Barz. Pe afiș, sunt și numerele aferente telefoanelor mobile, semn că și preoții din ziua de azi sunt conectați la tehnica de înalt nivel. Vrem să aflăm cât costă serviciul prestat de preoții de aici, în cazul unei înmormântări, iar ginerele decedatului Banu Ion, de 80 de ani, ne lămurește că nu este vorba de un tarif fix: “Între 3 și 5 milioane, în funcție de ce vede preotul că ai pe tine sau în casă”. Nu întrebăm și de chitanță, căci suntem lămuriți că și tainele cununiei, botezului sau înmormântările sunt prestate abia după ce preoții din această parohie te caută pe un catastif, din care să rezulte că ești la zi cu taxele, adică cu minim 400.000 de lei vechi, pentru oamenii mai sărmani, și până la fără număr, ca la maneliști, pentru cei cu dare de mână.

Nici în parohia Sf. Parascheva nu este preot, deși e undeva în jurul orei 9:00 dimineața. Doar o femeie, tot de-a casei, ne privește mirată, când vede că ne uităm atenți tot pe “programul de funcționare”: miercurea, la ora 17:00, Sfântul Maslu; vineri, tot de la ora 17:00, Acatist; sâmbătă, de la ora 8:00, Pomenirea Morților, iar duminica, tot de la 8:00, Sfânta Liturghie. Și preotul Tudorache Paul are numerele de telefon afișate, în Orange și Vodafone, căci e foarte posibil ca, în curând, să ajungem să ne spovedim prin SMS-uri. În schimb, cântărețul de la Sf. Parascheva, Păun Ionuț, are cartelă în Cosmote, așa că parohia de-aici are acoperire în toate rețelele.

La ora 16:10, biserica cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, cunoscută călărășenilor drept biserica Volna, este închisă. Se lucrează, însă, la stația de alimentare cu GPL din curtea acesteia, semn că și preoții, atunci când vor, îl au mai apropiat pe Sfântul Ban decât pe Sfântul Duh. Stația de alimentare aparține firmei Trans Avantaj SRL Călărași, iar patronul acesteia, până să primească aprobarea Consiliului Local pentru a construi respectiva stație, a trecut întâi și pe la judecătorie, ca să ceară daune-interese fiindcă i-a tot fost amânat proiectul. Nu știm cum a reușit parohia din această zonă să cedeze terenul din curtea bisericii pentru o astfel de investiție, dar e cert că preoții de-aici au obținut aprobarea forurilor superioare pentru a mai ceda o parte din terenul bisericii unui alt întreprinzător privat, Marian Ceacărăscu. Acesta își ridică o clădire de P+1, cel mai probabil ciu intenția de a o folosi ca sediu pentru o firma de catering, deși se vorbește că imobilul va găzdui, mai degrabă, săli pentru jocuri de noroc.

Catedrala Sfântul Nicolae este închisă la ora 16:25, însă are ferestre din lemn stratificat de culoare maro. Nici urmă de preoți. Puișor Arcadie-Alin și Ionița Marian și-au lăsat numerele de telefon pe un bilețel, înfipt în ușă. În vremea asta, femeile de la Baden Conf ies de la serviciu, dar lăcașul unde se aprind lumânări, pentru vii sau pentru morți, este închis cu lacătul.

La nici o aruncătură de băț, la biserica Sf. Alexe, întâlnim aceeași situație. Ușa, mare, impozantă, este închisă. Ne întâmpină doar un câine, din curte, care latră a pagubă. Tot în curte, în dreptul gardului, se află și o fântână, dar nefuncțională. Mai încolo, un solar descoperit, totul arată a ruină, a neîngrijire. Găsim și aici, însă, un bilețel, dar acesta nu mai cuprinde numele preoților și numerele de telefon aferente. Pe un afiș, suntem informați că, dacă avem “situații de urgență”, să sunăm la 112! Mai departe, suntem informați că de la acest număr, putem apela “netaxabil – funcționează fără cartelă”, pompierii, salvarea, poliția și jandarmeria. Nu putem aprinde, niciunde, o lumânare. La nici un metru de biserică, ușa unei căcăstoare e larg-deschisă. E curat înăuntru, semn că, azi, nimeni nu a fost cuprins de cufureală.

După circa 200 de metri, ușa bisericii creștine penticostale e larg deschisă. Din păcate, în ultima noastră încercare de a pătrunde, într-o zi obișnuită, după-amiaza, într-o biserică ordotoxă, este sortită eșecului. Și la Cimitirul Central, recent înălțată la gradul de parohie, biserica Sfânta Treime este și ea închisă. Gardianul din zonă nu știe cum îl putem contacta pe preot. Ne spune că, prin zonă, se află o femeie care ne poate îndruma. În schimb, putem aprinde o lumânare într-un lăcaș special amenajat.

Moartea nu are program de funcționare, așa că nu știm cum puteți lua legătura cu vreun preot, dacă acesta are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire. Nu știm ce poate face un bun creștin dacă vrea să se împărtășească undeva în jurul orei 2:00 dimineața, pentru că atunci simte el că i-a sunat ceasul, nu știm ce poate face un om cu frică de Dumnezeu dacă vrea să se roage la vreo icoană, dintr-o biserică, după ora 20:00. E drept, nimeni nu rămâne neîngropat, dar și lumea trebuie să priceapă că și preoții nu sunt altceva decât niște angajați la stat, care primesc lefuri lunare, dar care își mai completează veniturile din donațiile mirenilor, din banul public, din taxele lor aberante sau din vânzarea, la prețuri de prohibiție, a lumânărilor. Spovedaniile, după cum vedeți, se efectuează conform unui program, la fel și iertarea păcatelor. E joi și tot în această zi are loc și pomenirea noului mucenic Ioan Corăbierul, care a suferit mucenicia în insula Cos la anul 1669 și care prin foc s-a săvârșit.

Abrutizarea iepurelui de stepă

Avem o strângere de inimă, stomacul ni se face ghem, ușa se deschide greu, cu un zăngănit metalic. Înainte de a intra, aruncăm un ochi prin jur; suntem pe strada Gării, la numărul 4, într-o zonă mărginașă a orașului, peste drum sunt doar puține case, iar în spate se vede o pădure urâtă. Ni se pune că nu avem voie, înăuntru, cu armament, băuturi alcoolice, telefoane mobile, droguri, aparate foto și video sau substanțe radioactive. Cu un detector de metale, suntem verificați de sus până jos, apoi traversăm curtea, spre secția de birouri, unde ne umfă râsul când vedem că biroul casieriei este prevăzut, la intrare, cu gratii. E logic, doar ne aflăm la pușcărie! Gazda noastră, Maria Obrejan, ne conduce în biroul comandantului, cms. șef Dumitru Andrei. Întrebările curg fără menajamente, îi spunem că suntem rupți total de un astfel de subiect și-l rugăm să ne scuze dacă unele din întrebările noastre i se vor părea tendențioase. Comandantul, un om volubil, știe ce vorbește. Procentual, 55 la sută din numărul persoanelor aflate în privare de libertate, din Penitenciarul cu regim închis Slobozia, provin din județul Călărași. Hrana deținutului nu are un echivalent valoric, ci caloric, iar astăzi, masa de prânz este formată din ciorbă de legume și iahnie de fasole cu carne. Sunt norme de hrană pentru hepatici, norme de hrană pentru cei suferinzi de diabet, iar musulmanii, în mazărea cu cartofi, vor avea carne de oaie.

Comandantul ne prezintă programul unei zile din viața deținutului, care nu e deloc spectaculoasă. La ora 6:00 se dă deșteptarea, după care se execută program individual la cameră, urmează gustarea de dimineață și apelul, care se face în camere, după care se intră în programul de activități zilnice, de genul deplasarea la obiectivele de muncă din exterior, când e cazul, acum nu e, căci e iarnă, sau desfășurarea de activități în interiorul locului de deținere, adică întreținerea spațiilor. Muncile sunt fără anumite specializări, se lucrează în regim necalificat, iar cms. șef Dumitru Andrei ne spune că, în mod cert, deținutul, timp de 24 de ore pe zi, nu face altceva decât să execute un program. Chiar și când doarme, el execută același program dinainte stabilit, aici nimic nu este întâmplător, sunt reguli precise, iar deținutul nu mai este stăpân peste timp, ci doar pe propriile-i gânduri, deși începem să avem unele îndoieli și în privința asta. Într-un procent impresionant, cei care au trecut o dată prin penitenciar, au șanse extrem de mari să recidiveze. În rândul deținuților, predomină cei analfabeți sau cu studii minime, așa că, aici, se derulează și programe de alfabetizare, în baza unui protocol încheiat cu Ministerul Învățământului. În schimb, cei care știu să citească, preferă poveștile lui Ion Creangă sau romanele siropoase ale Sandrei Brown. Ca o medie a pedepselor, aceasta se situează în jurul a cinci ani, predominând faptele cu violență, de tipul omor, tâlhărie, viol. În sfârșit, reușim să-l punem în încurcătură pe comandant, care încă mai caută răspunsuri la situația deloc paradoxală a lucătorului de Interne nevoit să păzească deținuții, aflat și el tot după gratii, dar dincolo de ele, deși condiția acestuia, privită în mod profund, nu diferă prea mult. În fond, cine este adevăratul deținut, cel care, condamnat pentru comiterea unei fapte antisociale, se află în spatele gratiilor sau cel care, constrâns de regulile aceleiași societăți, se află tot în spatele gratiilor, câtă vreme această situație e doar o chestiune a unghiului din care privești? “Este o muncă deosebit de grea, cu multe privațiuni care își lasă amprenta asupra stării de sănătate asupra salariatului, iar media de speranță de viață a lucrătorului din sistemul de penitenciare, după ieșirea în pensie, este de 9 ani”.

În penitenciar, nu se aplică sancțiuni de natură fizică. Există alte metode de coerciție, iar cea mai simplă este avertizarea scrisă. Un raport de sancțiune poate echivala cu neparticiparea la activitățile social-educative, apoi interzicerea dreptului la pachet, în cel mai bun caz, după care urmează interzicerea dreptului la vorbitor, iar ca ultimă fază izolarea. Această ultimă fază a coerciției nu este ceva spectaculos, deținutul este dus într-o cameră similară, singur, timp de 10 zile, iar comandantul ne spune că ceea ce am văzut noi, prin filme, sunt doar povești: cel izolat are pat, are grup sanitar, beneficiază de televizor, temperatura ambiantă e optimă. Nu-l trezește nimeni, la 3 dimineața, cu căldările cu apă rece ca gheața aruncate în cap. În schimb, deținutul trebuie să conștientizeze că un raport scris are și alte echivalări, printre care și cel al neintrării în comisiile de eliberare condiționată. În penitenciar, practicarea relațiilor de tip homosexual nu este un mit. Comandantul ne spune că nu are cum să prevină așa ceva, câtă vreme aceste relații se desfășoară liber-consimțite. “Dacă cele două părți consimt, eu n-am de unde să știu despre o asemenea situație, ci doar în cazul în care aceste raporturi se desfășoară cu violență, iar pesoana agresată se adresează administrației”. Sunt permise și vizitele conjugale, dar este ceva rar, există o cameră unde deținutul poate avea raporturi intime cu soția sau concubina. În cazuri speciale, când doi deținuți se căsătoresc în interiorul perioadei de pedeapsă, în penitenciar, se acceptă o vizită conjugală extinsă pentru 48 de ore. Comandantul ne spulberă un alt mit: nu există șefi de cameră, la Slobozia nu se permite așa ceva.

La bibliotecă, stăm de vorbă cu Badea Ionuț Cătălin, un individ a cărui crimă, comisă în asociere, a scandalizat muncipiul Călărași. Acesta, la 17 ani, a comis un omor cu cruzime, în zona “Orizont”, tot asupra unui tânăr, iar atunci s-a vorbit că acesta a fost consecința aplicării unor ritualuri satanice. A fost elev, la Liceul Auto, secția de informatică. De 12 ani se află prin penitenciare, zmabește tot timpul, are privirea ușor fixă, iar perioada petrecută în libertate, pentru el, va însemna tot atâta petrecută în spatele gratiilor. Nu mai știe cum e să fii liber. Nici nu se gândește la perioada când va pleca din penitenciar, s-a învățat cu acest regim de viață, crede că, atunci când se va elibera, va avea aceeași senzație ca-n primele zile în care a fost închis. Spune că, atunci, în 1998, presa locală a scris numai tâmpenii și că acest fapt i-a adus numeroase probleme. Ne spune că este vizitat de mamă, că tatăl său, pe atunci salariat la I.A.S. Drmu Subțire, a avut cel mai mult de suferit, a fost nevoit să demisioneze. În penitenciar, s-a adaptat repede, îi este ușor să-și găsească preocupări și că are o viața sexuală activă. “E ușor, pui ochii pe unul care a călcat pe bec și-l pândești când se duce la baie. Acolo, dacă face figuri, îi dai două capace”. Nu vrea să ne dea alte detalii. Are de executat 20 de ani și e bucuros că a scăpat numai cu atât și nu cu “M.S.L.”, adică muncă silnică pe viață. Își cataloghează fapta drept crimă cu scop de jaf, spune că n-a fost nimic satanic în ea și că n-a fost vorba de vreun ritual. “Aici m-am născut, la pușcărie”. Viitorul și-l vede tulbure, spune că se va axa pe informatică, se va duce acasă, la Călărași, dar se gândește și la faptul că va fi nevoit să nu stea în oraș. La penitenciar, n-a învățat nimic. “Ce, asta e meserie, să împletesc răchită sau să cos pantofi?” Þigările sunt monede de schimb, pentru absolut orice. Doctorii psihiatrii l-au caracterizat cu tulburări de personalitate, n-a urmat nici un fel de tratament. Își face griji de dantură, asta e problema lui principală, dantura. Încercăm să-l “citim”: ne urmărește aceeași privire fixă, nu pare să aibă regrete și nici nu crede că, la masa de prânz, va servi ciorbă de legume și iahnie de fasole cu carne. “Așa numesc ei borhotul ăla?” Spune că citește cărți de aventuri, dar și manuale psihiatrice, nimic despre mistere sau despre ritualuri satanice. Nu vrea să ne vorbească despre tânărul ucis. Crede că a comis fapta doar fiindcă nu a avut minte. Nici nu pare să înțeleagă prea bine de ce a ajuns aici, pare că se mândrește cu această situare în structurile Codului Penal, la capitoul crime cu cruzime. Nu știm, poate că-i dă un statut aparte. Lângă el, un alt deținut confecționează, din plastelină, mărțișoare ca parte componentă a activităților social-educative. Cel mai probabil, și le vor împărți între ei. În fața lui Badea Ionuț Cătălin se află un morman de felicitări, desenate stângaci, iar pe prima se ghicește un iepure de stepă abrutizat. Ne șochează faptul că tipul ne și amenință, lăsând să înțeleagă că îi pare rău că nu-i suntem colegi, caz în care ar fi avut el grijă de noi. Însoțitoarea noastră, Maria Obrejan, stă timid, la intrare, n-avem timp să observăm că nu se află în largul ei. Vine și Niță Alexandru, are 66 de ani și este condamnat tot pentru omor, e din satul Progresu, comuna Sohatu, dar îl expediem repede. N-are confesiuni cu Dumnezeu, spune că se află acolo nevinovat. Plecăm cât putem de repede. În spatele nostru, ușile zăbrelite se închid cu zgomot. Iepurele ăla din felicitarea pregătită pentru 8 Martie zâmbește tot timpul…

Nu reușim să ne facem o poză în spatele gratiilor, așa cum aveam de gând. Însoțitoarea noastră ne spune că nu avem acest drept. La plecare, galbeni, încercăm să ne facem curaj și-i spunem că vom mai veni pe-aici, dar doar cu mandat de la judecător.

6 lumânări și 6 ouă

La Călărași, pentru acest sfârșit de ianuarie, vedem noi pe un afiș, la o florărie, de pe strada București, e anunțată prezența lui Viorel Pop. Se prezintă drept “bioenergo-terapeut”, dar și “clarvăzător”, așa că-l apelăm instantaneu. 0720-135946, e ora 10:10, telefonul sună prelung, nu răspunde nimeni. Nu ne dăm bătuți. În sfârșit, ne convorbim cu o voce masculină. Bună-dimineața. Sunteți domnul Pop? Da. Am înțeles că vreți să veniți la Călărași și aș vrea să vă întâlnesc. Da, se rezolvă. Dar când anume veniți? Că aici scrie că ba pe 20 ianuarie, ba pe 30! Nu știu sigur, să vedem cum va fi vremea afară, dacă mai ninge sau nu. Păi dumneavoastră nu știți când o să mai ningă, îl întrebăm noi cu o voce candidă. Nu, de unde să știu eu? Păi ce fel de clarvăzător sunteți? Se prinde, în final, că-l luăm la mișto! Domnule, îți arde de glume cu mine? Ne luăm mina de oameni nevinovați și începem să ne jurăm, ca spoitorii, pe ce avem mai sfânt. Nu ține vrăjeala, iar domnul “clarvăzător” ne inchide telefonul în nas. Dar este exact ziua în care noi suntem extrem de încăpățânați. Îl apelăm din nou. De data asta, vericul e cătrănit rău. Îl întrebăm care sunt următoarele numere la 6 din 49. Viorel Pop nu mai rezistă: Nene, gata, nu mai vin la voi, nu mai am ce căuta la voi, mă iei la mișto de dimineață! Și țac, telefonul.

Deja, în schimb, nouă ni s-a deschis apetitul . Răsfoim un ziar central, unde dăm peste “prezicătoarea Norvegia”, 0743-766.735, care spune că aduce, instantaneu, sănătate, dar rezolvă și problemele legate de alcool. Ne răspunde, după voce, un țânc. Alo, alo? Copilul, să trăiască, ne spune cum că să-i mâncăm mijacul! Haideți că am început cum nu se poate mai bine, deja avem un nod în gat! Norvegia, în schimb, mai are un număr de telefon: 0758-699.233. Doamna Norvegia? Da! Îi îndrugăm o poveste, cum că ne-a fugit nevasta. Ne expediază: Lasă-mi numele de botez și sună-mă în 5 minute, că acuma sunt la piață. Să ajung acasă și să-ți deschid o carte. 1, 2, 3, 4, 5. Nu răbdarea e punctul nostru forte, așa că o deranjăm pe “mama Maria”, 0741-950.627. Sărut-mâna! Îi spunem că avem o problemă, ne certăm cu nevasta, că ăla micu’ nu se mai saltă dintre bocanci. Femeia pricepe repede. Cred că e de la băutură, mama Maria! Femeia ne cere să-i spunem cum ne cheamă. Răducu Filipescu, mamă! Și când ești născut? Na belea, că nu avem datele la îndemână! 30 octombrie 1929! Așteaptă o secundă, Răducule, că-ți spune mama imediat. Apoi ne bagă în sperieți! Haoleo, ce văd io aicea? Ce vezi?! Ești legat de două femei! Ãu! Da, mamă și fiică, te-au legat cu magie neagră! Pălim de nu se poate. Și ce fac, se aude vocea noastră disperată la celălalt capăt al telefonului. De unde ești, Răducule? Din Călărași. Vii tu la mine la Ploiești, dar mâine să vii, că e pericol mare, să iei 6 lumânări și 6 ouă! Ouă?! De care? De găină, de rață? De găină, să mă anunți când pleci! Da, mamă Maria, sărut-mâna!

Au trecut alea 5 minute, așa că o deranjăm, din nou, pe doamna Norvegia. Scandinavia asta ne bagă placa. Cum te numești? Mircea Eliade, mamă. Și de unde ești? Din Fetești. Zi-mi ce problemă ai! Bre, eu am o casă de amanet, iar curva aia de nevastă-mea a fugit cu Nichifor Crainic. Cum o cheamă pe nevastă? Veronica Micle. Și câți ani are? 30. Da’ tu? Io am 49, că am luat-o de mică, așa am eu boală, la astea mici! Și ce-a făcut? Am casa asta de amanet și a fugit cu ăla. Și mi-a luat și 3 kile de aur, vai de capul meu! Așteaptă puțin și-ți deschid cartea. Noi, ce să facem, așteptăm. Și pac!, suntem loviți în moalele capului! Auleo! Ce-i? Cum ziceai că te cheamă? Mircea Eliade! Mircea Eliade, ai lucruri de magie neagră în casă. E încheiată și pierzi tot! Au!, ne văicărim noi. Cum așa? E magie neagră făcută de prieteni, nu mai ai scăpare, vor să te vadă ajuns rău. Deja tremurăm. Cum așa, mamă?! Trebuie să te dezleg neapărat. Ne gâtuie emoția, ne podidește plânsul. Ce fac, mamăăă? Ai farmece făcute peste tot. E de magie neagră! Și ce faaac?! Vine și soluția, în sfârșit, ca o binecuvântare. Te duci mâine la poștă și pui, pe numele meu, cinci milioane două sute. Da, mamă, așa fac! Mă suni dimineața, dar dimineața, da? Da! Și-ți spun adresa și numele, să-mi trimiți banii, ca te dezleg io. Da, da. Și nu mai mor sau cum? Nu, că te dezleg io. Și altceva ce trebuie să mai fac? Atât, tu sună-ma mâine și trimite banii, că te dezleg io. Cum? Știu io, te dezleg prin telefon!

La vrăjitoarea Vanesa, care spune că a fost “la șuetă cu Bahmuțanca”, telefonul e pe mesagerie vocală. La rând, urmează Roxana, 0722-932.585, rezolvă garantat orice problemă, dă de sănătate, liniște sufletească și înțelegere. Deja am învățat sistemul. Cum te cheamă? Marian Dinulescu. Și ce problemă ai? Sunt din Călărași, bre, și tot candidez, ba la primărie, ba la consiliu, peste tot, n-am ieșit și eu măcar deputat. Cred că-mi fac colegii farmece! A prins nada. Urmează s-o prindem și noi. Stai să-ți deschid cartea. Nu știm ce deschide ea, dar e de rău. De rău, rău de tot. Mariane, ești legat prin magie neagră. Ale dracu’, parcă sunt vorbite! Cum așa? Da, e scris aicea că tot ce faci să nu se împlinească! Și nu ies deputat? Nu, că ai închis la lume și famecele ți le-a făcut o femeie. Dârdâie cureaua pe noi. Nu-i din Ciocănești femeia aia? Nu știu de unde e, dar e mai departe de tine. Ne abținem cu greu să nu ne umfle râsul. Da, știu io, femeia asta mi-a făcut farmece, asta din Ciocănești, de o săptămână nu-mi mai răspunde la telefon. Vrăjitoarea e și ea pornită. Mariane, sună-mă după 12 că ce văd io aicea la tine nu-i lucru curat și o s-ajungi rău. Da, mamă, te sun după 12. Da’ mă poți ajuta? Da-da, îți spun atunci ce trebuie să faci, te dezleg io. Bine, bre, da’ de la aia din Ciocănești se trage, nu?

În final, încercăm să ne mai dregem pe suflet, așa că sunăm la unul care ne anunță că, garantat, dacă luăm nu-știm-ce, ne crește cocoșelul cu 4-5 centimetri. Bună-ziua! Bună-ziua! Ce sunt alea de crescut treaba aia, pastile sau ce? Da, pastile! Și cât timp trebuie să le luăm? Două luni! Cât costă? Două milioane trei sute cutia. Cutia e pentru o lună, are 30 de capsule! Aha, capsule ziceți?! Și imi vin acasă sau cum? Da. Cum vă numiți? Marinică Badea. Aveți și pentru impotență? Da. “Up” se numesc, obțineți erecție instantaneu și vă ține 4-5 zile! A, atunci e bine, că asta vreau, să fie mai mare și să mă țină mult. Da, vă garantăm asta. Așa îmi trebuie, niște chestii d-astea de-ale voastre, că se anunță vremuri tulburi și o să am cam mult de regulat. Nu se prinde, dar nici nu-l ținem la curent, e treaba noastră că vrem să avem raporturi nepotrivite, în curând, cu unii exponenți ai politicii locale. Salutare!

România eternă: Grătaru – Erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți!

La jumătatea lui aprilie, satul începe să se desfacă verzui, ca un ochi de vrăjitoare. E un alt aer, de liniște și bucurie deopotrivă. De-a latul, până treci calea ferată, în satul Grătaru, cunoscut și drept Satul Măgarilor, strada Garofiței se arată surâzătoare, câtă vreme un zarzăr pitic e tot o explozie de alb.

Ne iese în cale o mămăiță, Zmaranda, din neamul lui Filip, cunoscută drept Manda. Cară după ea două sarsanale. Mâine e Joia Mare și se pregătește să împlinească pomenile. Așa că începe să ne enumere: n-a târguit mare lucru, căci a fost la brutărie, a luat prescuri și colaci. Știe că primarul, Georgică Avram, e un om cumsecade și că nu s-a certat niciodată cu el. Habar n-are de ce ar fi fost necesar să se certe. “Păi tocmai d-aia, cum să fac așa ceva?” În zăpezile alea mari, din februarie, știe că acesta a stat și pe la ea pe la poartă. “Uite, la stâlpul ăla stau, acolo era și dădea zăpada”. E singurică de 14 ani, a lăsat-o moșu’, a murit la 64 de ani. Apoi Manda își dă seama că o înregistrăm, așa că se bucură: “Să-i spuneți lui Avram că o să mai iasă primar”. Îi știe toată povestea acestuia. Știe că a fost învățător și că mulți copii din sat au învățat să buchisească după ce au trecut prin mâna lui. “Ei, maică, sunt mulți căței care candidează și vor șefie, dar lumea nu-i proastă!” Manda, însă, se bucură că are pensie bună, de 7 milioane, că a lucrat mult timp la zootehnie. “Mă descurc, ei, ce să fac?!” Apoi ni se destăinuie că a ținut tot postul, măcar că s-a-nrăit lumea și ea să se înfățișeze curată la trup. “Când o veni Paștele, mai tai o găină, una-alta, păi ce să fac?” Pomana o face pentru soț și pentru mamă, care s-a prăpădit de tânără, pe când Zmaranda a lui Filip avea doar 4 ani. Acum, iată, au ajuns-o bătrânețile. Știe că Grătaru se numea Satul Măgarilor, că erau mulți, ne spune, dar acuma abia dacă mai găsești câțiva. Lumea îi înhăma la cotigă și-și făcea treaba cu ei. Acum, lumea i-a mai vândut, nu i-a mai prăsit, s-au mai dus din ei și pe la cimitir, iar vreo doi lucrează pe la primărie, râde Manda. Apoi pleacă, lipăind papucii, după ce ne urează să fie bine.

Neamul lui Filip se întinde și-n lateral, pe o fundătură. Ajungem la un alt Filip, tot femeie, trecută de prima tinerețe, care știe că primarul e foarte bun și săritor. Are curtea betonată. În mijlocul ariei, aproape de bucătăria de vară, se află fântâna. Lângă ea, pe peretele văruit alb, stă spânzurat un ciob de oglindă. În el, dimineața, bărbatul familiei, se dichisește. Pe primar îl cunoaște de când era copil, la școală. Știe că e calculat și-i place că nu e repezit. La Grătaru, lumea trăiește din pensie. Care nu are, știe ea, e vai de capul lui. “Hai s-o vorbim p-aia dreaptă: și primarul de unde să le dea?” E bucuroasă că, spre deosebire de alte sate, Georgică Avram e un primar care nu e hoțoman, că unii, după ce stau cât stau, pleacă bogați. “N-am auzi!”. Vine și bărbatul, Filip Tudor, cunoscut drept Apozeanu, ferchezuit proaspăt. Miroase a colonie ieftină. Știe el ce știe: “He-hei, e primar de la revoluție Georgică. E băiat de la noi din sat”. Știe că mai trăiește maică-sa, ceva mai sus, la câteva ulițe distanță, dar femeia îl contrazice, ea e mai bine informată: “Taci, mă, că a dus-o la oraș, că e bătrână și nu mai avea cine să-i aibă grija”. Apoi îl plânge: “E necăjit primarul. Avut nenorocirea aia cu femeia și are fete de crescut, vai de sufletul lui, că numai el știe prin ce a trecut!” Azi vor face de mâncare fasole. “Cu carne, că eu nu pot să țin post. Să țină ele, femeile, că ele au păcate mai multe!” În discuție, se bagă un alt tătăic. Are pe cap un clop și fața-l trădează. Și el e tot din neamul lui Filip. “Da, am fost cioban, la ceapeu”. Știe că primarul e bun, altfel nu stătea de 20 de ani pe scaunul ăla. Și râde când îi spunem că le cam trage la măsea: “Da, așa e, ce deștept ești tu! Habar n-ai cât bea, numai beat umblă… El și cu doamna doctor!” El, pentru azi, ne explică tacticos, are ciorbă de barabule, așa spune el, amestecate cu ștevie. Și ne explică și că ține de foame: “Cum dracu’, toată ziua mănânc și tot foame-mi e!” Lui Georgică, primarului, îi urează sănătate. Ce-ar vrea el e simplu: gaze și asfalt. Și tot râde ciobanul: i se spunea Satul Măgarilor că erau mulți. “Dă-i dracu’, aveam o fată care mulgea măgărița și a băut lapte d-ăsta până s-a făcut mare doctoră în București”. O cheamă Cornelia, are 40 de ani și-i măritată, așa că ne spune să stăm băieți cuminți și să-i lăsăm fata în pace.

Pe strada Gladiolelor, de la oraș, Niță, un spoitor bătrân și cu bun-simț, cu vorba domoală, a venit la familia Zevedei. Face negoț cu bulendre, de ani de zile. E numai femeia acasă, Aurica, stă cu moșul comerciant de straie, îl petrece până la poartă. Ne spune că vine prin sat de ani mulți și că și-a făcut mulți prieteni. Aurica e singură pe bătătură. Soțul, ca restul bărbaților, e plecat la vie, s-o dreagă. E categorică: are 5.000 de metri și nu prea e bună de nimica. Mare venit nu aduce via, doar că-l ajută pe bărbat, toamna, să se simtă mai în putere, cât să facă și el copii bâlbâiți, că nici vița nu-i de soi și iese numai vin “1001″. “Eu îl mai cert, dar n-am ce să-i fac”. Se uită mult la televizor, iar pe primar, pe Georgică Avram, ar vrea să-l vadă la “Mireasă pentru fiul meu”. “E cumsecade, pe cuvântul meu. Și e necăjit, că i-a murit soția”. Are și arie mare, dar răsadurile o să le pună după paște. Acum și-a amenajat numai o grădiniță, cu zambile și narcise, toate plesnite. O să pună roșii, vinete și ardei. Spoitorul, ținându-se de șotii, ne privește mâna stângă și e atent că n-avem verighetă. “Dacă tot ați venit până aici, găsiți o fată frumoasă, gospodină, s-o luați la oraș”. Îi spunem și noi că încă nu am băut vin d-ăla “1001″. Poate mai la toamnă, râde și Aurica, după ce se face vinul, că e atât de bun că toți bărbații și toate babele, din cauza lui, umblă cu gura roșie, pe lângă buze, care cum bea, cu borcanul sau cu cana. Iar spoitorul, care se vede că e trecut prin viață, cunoaște și rețeta: “Zacăr cu pumnu’, apă cu furtunu’, imediat 1001!” Că tot vine Paștele, Aurica a tăiat mielul deja, dar după listă. Are băiat mare, plecat în Italia de 2 ani, așa că-l vede rar, dar e bucuroasă că i se descurcă odorul, lucrează în construcții și pune și el un ban la ciorap. Îl așteaptă acasă, acum, de sărbători.

La strada principală, mai spre capăt, intrăm într-un magazin care, datorită felului în care este prezentat, sare în ochi. E vopsit în roșu și-albastru, semn că patronul e stelist înfocat. Are și două steaguri ale acestui club de fotbal, flutură deasupra. Înăuntru, dăm peste o angajată politic, Emilia Păun, cunoscută drept Telefonista, care e pusă rău pe vorbă. Îl cunoaște pe primar de mult timp, au fost amândoi în aceeași barcă, asta cam pe vremea când Ion Iliescu le zâmbea, galeș, românilor. D-aia Georgică Avram, 20 de ani, a fost băiat bun, dar acuma nu mai e, că s-a dat cu portocalii. “Dacă mi-au luat din pensie, din toate alea, ce să fac?” Știe și ce trebuie să se întâmple cu ăștia care sunt, acum, la putere: Să se ducă dracului! “Of, că vorbesc urât, că abia m-am împărtășit”. Vrea ca lumea să nu-i mai vadă. Îl susține și-acuma pe primar, vrea ca tot el să conducă satul, dar nu e împăcată cu gândul că s-a dus la alt partid decât la ăla de care-i este ei drag. “Uite, face parte din nenorociții ăștia, care e la conducere acum, de ne-a zăpăcit!” Magazinul e bine aprovizionat, pentru un spațiu sătesc. Găsești cam de toate, cam de la ciungă și până la gaz de lampă, dar nu se vinde mai nimic, că n-are lumea bani. Telefonista știe că primarul n-a făcut treabă prin comună așa de speriat. “Când te duci, te servește”. Tot spune că Avram a fost băiat bun, că altfel nu-l alegea lumea atâția amar de ani, dar problema e că cu ăștia de la putere, de-acum: “A nenoroct țara”. Tot ce vrea este să nu-l dea pe primar, ci doar pe Băsescu, președintele țării. E bine informată: “Lui Băsescu îi transmit să se ducă dracului, c-a vândut flota, c-a vândut țara. Acuma vrea să vânză, cât sunt eu de proastă și de bătrână, cupru, nu știu ce, aurul și toate celelalte”. Noi deja suntem atenți: Doamnă, să înțeleg că vă uitați mult la “OTV”, nu? “Nuu, mă uit la “Realitatea”, la “Antena 3″. De primar, de un an de zile se roagă să-i facă becul de la strada, dar nu o scoate la capăt cu el. Georgică Avram ar vrea, dar știe ea că electricianul umblă numai beat-muci și nu e un om pe care să pui bază. “E un excroc, un bețiv. Se suie acolo și se face că face treabă”. Oricum, concluzia e că nimeni nu e mai bun ca primarul, asta e clar. Se uită și vede că vremurile s-au schimbat: în tinerețe, la centrală, unde era telefonistă, erau aparate cu manivelă, tot învârtea la ea. Acum, în buzunarul de la șorț, are telefon mobil, vorbește la el cu băiatul, care e inginer, la oraș. E director-adjunct, la gaze, coleg cu Viorel Ivanciu.

Tot la strada mare, ieșită la poartă, Stancev Maria, a lui Dițu, ne arată că i se mișcă placa din gură și că abia mai poate mânca. Are în mână o găletușă și e bucuroasă că ne-a ieșit cu plin. E supărată pe primar că dă ajutoare la lumea asta care, în general, e puturoasă. Bătrâna are pensie, dar e potrivită. Vrea ca Avram să se gândească și la bătrânețea ei, că are 80 de ani. Nu mai poate să se ducă la biserică, n-o mai țin picioarele. Are băiatul acasă, deretică prin curte. Nu stă aici, ci la oraș, e gardian, dar a venit s-o ajute și să-i sape aria. E greu cu bătrânețea, dar mai grea e singurătatea. Nu mai poate să se aplece, cât să plivească prin răsad. Din fund, o cățea, neagră, că d-aia o cheamă Negruța, ne latră cu poftă. Azi, o să mănânce ceva care-i vai de capul ei, așa spune, că n-o mai țin dinții. Primarului nu vrea să-i spunem nimic, dar știe ea că tot el o să iasă primar și la vară. Îl știe de învățător, nu de hoț. Și-l știe necăjit. “E durere mare”. A venit la ea la începutul lui martie, de i-a adus mărțișor. “Plângea și el, plângeam și eu. El plângea de focul femeii, care i s-a prăpădit, eu plângeam de focul meu”. Maria a lui Dițu, însă, ne spune că-și aduce aminte că ea mai citește. A citit, ultima oară, o carte, nu mai știe cum se numește. Ne spune că într-un sat, s-a dat ordin să fie omorâți tot bătrânii, că așa s-a dat legea. “Să rămână numai tineretul, așa era legea”. Autorul o fi fost vreun apologet de-al lui Hitler, aruncăm noi. Dar bătrâna o ține pe-a ei. “Au omorât toți părinții. Dar un copil și-a pitit părintele-ntr-o groapă”. Când și când, se făcea sfat și se puneau întrebări grele, despre viață. Cum rămăsese numai tineret, nimeni nu avea răspunsuri. Numai cel care și-a ascuns tatăl se ducea să-l întrebe pe el și știa mereu răspunsurile bune. “Ce să știe tineretul?!” Dar l-au dibuit, că avea numai răspunsuri de om bătrân. După asta, tineretul și-a dat seama că nu are habar de nimic și că e bine ca ăia care și-au ascuns părinții să vină cu ei la lumină, că ei au răspunsuri la întrebările grele ale vieții. “De-atunci s-a dat ordin să nu mai fie omorâți bătrânii”. În jur, are și o grădiniță de zambile. Le rupe băiatul și le mai duce la oraș. Vrea să ne dea și nouă câteva că, zice ea, poate avem vreo doamnă care ar putea să se bucure la vederea lor.

Pe strada Speranței, ieșită la uliță, e tanti Niculina. În buletin e trecută Dănescu, dar satul o știe de Culina lui Găinușe. Dă cu un ciocan, de două kile, într-un pripon, cât să nu-i plece căprița. Pe primar îl știe de om civilizat, e băiat de sfat și e cuminte. Mamă-sa primarului stă la două aruncături de băț mai încolo. Știe că e paralizată și că are 85 de ani. “A luat-o, mamă, la oraș, să-i aibă grija”. Știe că Avram, după cum are el prioritate-n sat, tot el o să se ocupe și de-cum înainte de el. “Are și școala de avocați făcută. E om cu relații. Doar n-o să fie ca mine, o amărâtă”. Îi e drag de căpriță, a scos-o să pască iarbă proaspătă. Are în mână și-un mănunchi de nuiele, iar căprița tot se-nghiontește. “E scump laptele. Dacă tot sunt operată la inimă, măcar p-asta s-o țin și eu, să am o cană de lapte”. Se chinuie cu ea că n-are cine. Trăiește amarnic, de azi pe mâine, mai mult cu ștevie, pe care o are în spatele casei. “Vreți să vă aduc o traistă? Hai, mânca-l-ar mama!” Apoi ne spune și rețeta. Ștevia se adună, se curăță de coadă, se spală în două ape, după care se pune la fiert. Trebuie să fiarbă bine, după care se strecoară și se storcește cu o lingură de lemn. Se amestecă cu un pumn de făină. “Încing uleiul în cratiță și o fac prăjită”. Se subțiază după plac. Se amestecă și cu o căpățână de usturoi și se mănâncă mai mult cu pâine. “Iese nemaipomenită! E bună, maică, e bună”. Cât să dai cu căciula după… capre. De sărbători, nu știe ce să facă. N-are ouă, nici carne. N-are nici pensie, dar are tensiune. Tot ce-ar vrea e să vină primarul, la amiază, la ea la masă. “Să vie că cu dragă inimă-l aștept. Mâncăm ce e, că fac o ștevie de te minunezi!” Cratița e pe masă. Să vină și Avram, că e și el om. Capra tot se dă pe lângă nuiele. O cheamă Mioara și a fost dată la țap astă-toamnă. Acum stă să fete. “Pân-oi mânca eu lapte de la asta, numai Dumnezeu știe dacă mai am zile!” Își aduce aminte că, aseară, a avut tensiunea 22 cu 12. Și-i pare rău că tot cade bruma și i-a ciufulit zarzărul. Are un zarzăr pitic, mai lua fructe și le punea la ciorbă, că așa are un alt gust decât dacă e acrită cu borș de tărâță. Și-ar mai face și gem, că are nepot.

Spre celălat capăt al satului, ieși la poartă, stă Alexandru Marin, cunoscut drept Marin Tatu. E într-un cărucior cu rotile, n-are un picior. Are și o sondă. Urina picură, dintr-un furtunaș, într-o pungă. O are la vedere. Vorbește domol și-l știe pe primar drept cumsecade. Dacă e bolnav, nu-i mai rămâne decât să se bucure de soarele lui aprilie. S-a îmbolnăvit pomenindu-se, spune el, cu un dor. “Dorul” la apucat de la mijloc, de la șale, apoi i s-a dus în picior. A fost arterită. N-are babă. Stă singur și e ajutat de o femeie din sat, îi mai deretică, îi mai face mâncare. Îi dă jumătate din pensie. Din 8 milioane, mai rămâne și el cu 4, cât să-i ajungă de medicamente. “Ce să zic, necazuri!”. Medicamente ia cu pumnul. De profesie, a fost mecanic agricol. Azi a mâncat pâine cu zahăr, că asta a avut în casă. Îi bucură privirea o grădiniță. Tot zambile și narcise sunt și aici. Stă pe Strada 2, iar primarul, dacă ar avea putere,ar fi bine s-o asfalteze. Și să schimbe și țevile prin care se distribuie apa, că sunt de metal și curge cu rugină. “Să-i spuneți multă sănătate din partea Lui Marin al lui Tatu!” Apoi știe că e necăjit și el. Aici, la Grătaru, pentru Alexandru Marin zilele trec extrem de greu. Stă mai mereu la poartă, cât să mai vadă o față de om. În rest, noaptea doarme puțin, precum cocoșii, câte o oră. Se uită la televizor, îl butonează cât să-i treacă urâtul. Plecăm cu inima strânsă până în spatele bisericii, unde se întinde un parc vesel. Copiii, în vacanță, își fac de cap prin leagăne, E bucurie aici. Dinu Alexandrina, a lui Simion Mustață, ieșită la poartă, ne spune că au fost 10 copii la părinți și că a crescut tot cu ștevie și cu mămăligă. “Erau vremurile altfel!” Crede ea că a fost fericită. Acum nu mai e, fiindcă primarul n-a vrut să-i mai dea un hectar de teren, dreptul ei de la colectiv, c-au rămas toți 10 frați, și toți în viață, să se-ncaiere pe numai 3 hectare. Privește lung spre copii. “Să-i spuneți că sunt supărată pe el”. E ea supărată, dar e de acord că nici altul nu e mai bun ca el. Fiul acesteia, Dinu Marian, și el ieșit la uliță, își aduce aminte că Georgică Avram i-a fost învățător. “A fost primul învățător care nu m-a bătut la palmă”. Râde cu poftă. În parc, e deja larmă. Împrejur, vedem noi, au explodat copacii. E-hei, aprilie e de-a dreptul nebun: erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți!

Gurbănești: Viața mai bună de pe lumea-cealaltă

Satul Coțofanca, aflat în stânga Mostiștei, în Vinerea Mare pare ca doarme. E răsfirat, ciufulit, iar sărăcia se ghicește în fiecare înfundătură. Ca să ajungi aici, de la Valea Argovei, o faci la dreapta, pe DJ 303, iar ochiul se bucură de verdele crud din aprilie, dar și de lacurile dimprejur, tot la fel de verzi ca o piele de broască.

E de-a stânga și de-a dreapta drumului principal, singurul asflatat și care taie satul de la un capăt la altul. Abia când pătrundem adânc, pe un drum lăturalnic, sub un stâlp în care două berze și-au făcut cuib și par decupate dintr-o ilustrată despre câmpie, dăm peste Pădure Constantina, a lui Maria. Așa o știe satul. Are 70 de ani și crede că primarul e bun. Sunt de leat, dar mămăița crede că Panait Jelev tot are viteză. "Mai vine prin sat, ca o vijelie". Are unghii butucănoase și, deși în dimineață un soare râde vesel, e îmbrobodită bine. Satul Coțofanca, printre altele, e celebru prin faptul că a dat un prefect, la oraș. Pe Gamulea. Ulpiu Traian Gamulea. Iar Pădure Constantina nu mai știe ce face acesta. "A plecat". Știe că satul e micuț, dar și îmbătrânit. Spune că parcă e uitat de Dumnezeu. Peste iarnă, a fost groaznic. Așa zăpezi, ca-n februarie, bunicuța n-a mai văzut de pe vremea când era copilă. E mulțumită că primarul i-a bătut la ușă, atunci când i-a fost greu. "Mi-a adus și el ce-a putut". În sat, ar mai fi multe de făcut. Femeia ar vrea să fie apă curentă în permanență, dar nu pentru ea, ci pentru tineret. "Să aibă condiții și să nu fugă. Că rămâne satul pustiu". Apoi îl laudă pe primar. "Uitați, a făcut canalizări d-astea, a făcut șosele, să fie frumos, dar e sărăcie multă, băiete". Se trăiește cam nici la deal, nici la vale. "Dumnezeu știe cu ce trăim!" Apoi nici mâncarea n-ar fi, acum, la vreme de primăvară, în lipsă, mai ales că lumea ține post. E mândră că are băiatul la București, e șofer, la un patron, câștigă și el cât să se descurce. Vrea să-i spunem lui Panait Jelev, primarului, doar atât: "E foarte bun. Să țină cu satul, asta îi transmit". Apoi ni se destăinuie că moșul i-a murit de 3 ani, o să-i facă rânduielile abia în iunie. Plânge subțire. "A fost băiat muncitor. A lucrat 40 de ani la colectivă, ca șofer". Când poate, se mai uită la televizor, cel mai mult la "OTV", dar și la "Kanal D", ca să vadă viața vedetelor și cum se mai trăiește prin cluburile din București, oraș care este deja de pe altă planetă. Și e speriată de cutremure, deși s-a împărtășit. "Maică, ce-am văzut pe la Indonezia, mi-am făcut cruce. S-a-nrăit lumea, d-aia dă și Dumnezeu ce ne dă". Și e bucuroasă că stă într-un sătuc ferit de calamități, așa ne spune, e ferit și de "inundății", și de orice. "Lasați, are grijă primarul, ne-a înțeles de câte ori am avut ceva de vorbit cu el, e om așezat". Râde când îi facem fotografie, dar ne reproșează că n-am anunțat-o din timp, să se mai ferchezuiască și ea. "Și ce făceați, vă dădeați cu ruj?" Așa că bătrâna râde. "Da, mie ruj îmi trebuie, că, în rest, le am pe toate. Nu-mi dădeam nici când eram fată!"

Mai spre margine, o altă bunicuță, cu nopatea-n cap, ne spune că merge la biserică. Se sprijină într-un toiag, iar în mâna stângă cară un coș de răchită, din care surâde un buchet de zambile. Are o sticluță de vin și o mână de colivă, toată pudrată. Despre primar ne spune doar atât: "Dom'ne, e bine!" Și e bine pentru că ajută lumea din sat și că nu vorbește urât. O să mai iasă primar, așa spune ea, după mintea ei. O cheamă Coman Maria, iar satul o știe și de bine, și de rău, dar o mai cunoaște drept Coman a lui Gheorghe. "Știe dânsul, știe primarul". N-are lumânări la ea, o să cumpere de la biserică, 4 la leu. Acum face maslul, iar moșul, na, belea, nu mai trăiește. Pleacă agale, pe drumul pietruit și peticit cu iarbă nouă, pe margini. Mai spre centru, spre cârciumă, dăm și peste Costel al Făinoasei, care știe că Panait Jelev, primarul, are și mulți dușmani, câtă vreme d-ăștia are și copilul ăla de țâță. E țigan, așa se laudă. Iar pe primar îl știe de om gospodar, că a fost bogat de când lumea, așa că n-a furat nimica, în comparație cu alții. "A avut carte, a avut funcție". Știe el că așa a fost primarul încă de pe vremea lui Ceaușescu, mai ales că toți suntem copiii lui și mai puțin ai lui Dumnezeu. La Coțofanca, se trăiește pe sponci, mai precis cu amărăciune. "Vai de mama noastră!" Acasă n-are făină, n-are nimic, iar prin bălți nu merge să arunci un băț, cât să prinzi o coadă de caras pentru o prăjeală. Vrea să-i spunem primarului că, în cazul în care va lua altul, cât să fie în fruntea satului, lui îi pare rău. "Eu aș zice să ia el!" Costel știe că Panait Jelev, moșul, cum îi spune el, îi ajută până și pe copii. "Îi știe că n-au ce să mănânce. Așa că le bate la poartă, vă spun eu". Își lasă căciula pe ceafă și ne face o radiografie a satului: "Numai babe și moși. Bătrâni amărâți. Tineretul a plecat pe unde a văzut cu ochii". De Paște o să taie o pasăre, iar în buzunar o să aibă bani cât să se uite la soare. Băieții lui mai aruncau pripoane prin bălțile luate de șmecheri, numai așa mai vedea și el cum arată un crap la solzi, dar acuma nu mai are ce face, toți sunt pe aresturi grele și respiră aerul de pușcărie. "Viață grea". Are 67 de ani și crede că viața e curvă.

Ieșită la stradă, Damaschin Petra, a lui Codică, arde un mănunchi de nuiele, pe care le-a pieptănat cu grebla de prin arie. Primarul e foarte bun, că le-a dat lemne și pachete, în zăpezile alea mari. "E un om foarte cumsecade. La cel mai amărât, îi spune sărut-mâna". Deși e Vinerea Mare, ar vrea ca Panait Jelev, primarul, să-i mai bată din nou la poartă, cât să-i dea și ei ceva, să aibă ce pune pe masă, de Paște. "Eu sunt foarte mulțumită de el. E om gospodar". În februarie, nu a uitat Damaschin Petra, a lui Codică, a ajuns primarul cu camionul cu pâine, că nu mai intrau mașinile, iar făina, în saci, se sfârșise. "Ne-a dat, săracul". În curte, se laudă, a pus, acum, ceapă, usturoi și mazăre. Duminică, de sărbătoare, nu știe ce-o să facă. Ne spune că e singură și că e amărâtă. "Maică, n-am nici o mie de lei, zece mii de lei, să-mi iau o pâine". Ne zice bogdaproste când îUnul mai bun, altul mai răui dăm noi să-și ia 5. "Sunt mulțumită de primar. Să-i zici că, dacă o da ceva la lume, să dea la toți, că doar nu mi-o da numai mie!" Știe că nu-i poate mulțumi pe toți, că lumea e ca lume, unul mai bun, altul mai rău, după cum le e nația și felul. "De ce să zic, nu știe mama. Asta e lumea!" La alegeri, în iunie, se jură și-și face cruce că tot pe Panait Jelev o să-l voteze. "Lasă, mamă, să ia tot el, că e băiat cumsecade", ne tot repetă. Nu știe că primarul scrie și poezii, mai ales că n-a stat după coada lui la primărie, să vadă ce face acesta când mai are și timp să respire. "Eu sunt femeie bătrână, nu știu d-astea". Are 73 de ani și se consideră bătrână. Primarul e tot pe-acolo, dar îl consideră tânăr, pentru că e-n vână și nu l-au lăsat puterile. "Are nevastă ca lumea, are copii prin străinătate, știu eu, e om gospodar, e om bine, n-ai ce să zici". Așa că ne spune cât să ne facă să râdem cu gura până la urechi: "Care nu-l votează, să se aleagă praful de el!"

Mai sus, Gurbăneștiul e și el pustiu. Abia prin centru e ceva animație, dar doar cât să mai dai peste un suflet de om. E liniște și se aud plesnind mugurii. Mâncând pufuleți, cu o bască îndesată pe cap, Radu-electricianul nu vrea să ne spună unde se duce câtă vreme nici el nu are habar. Pășește pe asflat și nici nu bagă de seamă. Ne spune că primarul e ca o vijelie, e ba aici, ba colo, deși are și el o vârstă, dar tot e bine că-l țin picioarele. "Are un cățel, tot îl mușcă". Înțelegem că acest "cățel" e contracandidatul de la partidul care a tăiat pensiile, Cristi i se spune. "Eee, face el mare brânză!" Atâta vrea să-i spunem lui Panait Jelev: "Să-i ziceți că e bun". A lucrat 52 de ani, iar moșul oftează când își aduce aminte că i s-a tăiat din venit. "Să-i dau dracu'? Nici nu știu ce să zic!" Apoi ne mărturisește că s-a aghesmuit de dimineață, a băut și el bere cu vodcă, atâta cât să iasă carcalete și să-i ronțăie stomacul. Acum se duce la biserică, poate-i dă popa un miel. După care râde șmecherește. Dacă va mai câștiga un mandat, primarul ar fi bine să facă ce-a făcut până acuma, adică să fie liniștit și tot la fel de bun cu lumea. După care se scarpină la ceafă, nevenindu-i să creadă că a ajuns și prin acest sat un picior de reporter. După care ne descoase el: "Bine, bine, dar tu ce faci de Paște?" Îi aruncăm și noi peste umăr că ne ducem la lumpanar, iar moșul ne face semn din deget, că să ne meargă bine. Spre vale, la cârciumă, ne întâmpină cineva din neamul lui Ion Circă Are fes pe cap, iar de primar știe că e om ca toți oamenii. Știe că lumea nu e deloc cinstită. "Toți e hoți. Suntem noi hoți, d-apoi ăștia care vor funcție?" Pe primar îl știe om așezat, că e la locul lui. Tot ce vrea e ca Panait Jelev să meargă înainte. Lumea trăiește cu ce are. Și, de regulă, n-are nimica. E bun primarul că e mai în vârstă fiindcă, dacă vine unul tânăr și n-are după ce bea apă, lasă satul fără linguri. "E om care n-are treabă cu băutura, cu d-astea. Eu îl știu de ani de zile. E om cu capul pe umerii lui". Știe că primarul mai are obiceiul să-i înțepe pe unii în versuri, mai ales pe doctorița care face naveta de la București și care ba vine, ba nu vine. "Pe o parte, a pus asfalt ca lumea. A pus și apă. Ce să-i zic? Să ne facă și nouă drum ca lumea". Dar apoi se rectifică: "Dar și eu vorbesc trăznăi. Până acuma, mergeam pe șleauri, că abia înainta căruța, iar acuma vreau asflat peste tot. Deocamdată e bine!" Spre fundul văii, tușa Ivan Iulia, a lui Victor, crede că primarul nu e bun. Ne tot repetă: nu e bun și pace! Și nu e bun pentru că a dat bani la oameni, a dat lemne, iar ei nu i-a bătut la poartă. Apoi ne spune și de ce e supărată. Are omul bolnav de cancer la ficat. Nu mai rezistă și începe să jelească. "Uite-acuma a plecat să mai dea o roată satului, așa mi-a spus, ca mai vrea să vadă o singură dată satul, ă apoi se prăpădește..." L-a tot plimbat pe la București, pe la Fundeni, la două-trei săptămâni, vaietele ei se aud în josul străzii, are 67 de ani bătrânul și moare. Are o singură fată, la Cernavodă, s-a măritat pe-acolo, și ea cu bărbatul mort. ACum e singurică pe bătătură. Nu știe ce-o să mai facă după ce-o s-o lase moșul. "Stau cu el aici. Îl îmbrac, îl încalț, îi dau să mănânce și mi-e drag să fac asta. Iar acum se duce..." A trăit bine cu el. A luat-o de la 20 de ani și spune că a fost coaptă. "Vă spun din tot sufletul. Mi-am vândut pământul, să-l salvez, așa să-i spuneți primarului, of, Doamne". Ar vrea să-i treacă primarul pe la poartă, să o mângăie, că are necazuri și nu mai știe cum să iasă din ele.

Până la Valea Presnei, drumul e proaspăt pietruit. Se înaintează greu, iar câmpia pare nesfârșită. Când și când, se gjhicesc pâlcuri de salcâmi, în buza văii. Încă n-au înverzit. La stânga, până să ajungi în sătuc, e o biserică. O privim de departe, iar soarele dimineții o face să plutească. Satul e trezit demult. Are canalizare nouă, pe stânga și pe dreapta. Dăm o roată, însă lumea e care la grădini, care la vii sau la biserică. Spre margine, ieșit la poartă, petrecând un rând de gâște, Păduraru Gheorghe ne lămurește că oamenii stau băgați prin casă, iar femeile își fac de lucru pe la biserică. Râde când îl întrebăm despre primar: "He, he, mânca-te-ar tata, ce să spun? E cumsecade. Acuma vor unii să-l pună pe unu', Belu". Dar moșul ne lămurește că nu e nimic de capul ăstuia câtă vreme primarul Panait Jelev a făcut drumuri frumoase și se cunoaște că a pus el umărul. Până în sat, nu se putea ajunge. "Dar acum e damblaua ăstora de la PDL". Îl știe că e din sat, că-i merge mintea și că nu-i băiat prost. Iarna, în sat, se hibernează, ca urșii, că nimeni nu poate ajunge aici. Abia acum, de când s-a pietruit calea de acces, adică vreo 5 kilometri de drum, e mai bine. În rest, lumină nu e cu săptămânile, că instalația electrică e veche, cam de pe vremea lui Gheorghiu Dej. La Valea Presnei, mașinile de marfă ajung rar. Așa că lumea mănâncă ce are prin curte. Apă e de la pompele din puț. Pâine se face din făina de prin hambare. Ne spune că mai găsim lume pe la cârciumă. Adică în centrul localității, unde e un chioșc mare. Dăm și pe-acolo, dar bate vântul. Într-un final, pe un șleau, într-o arie cu gardul aplecat, Văleanu Dumitru știe și el că azi e maslu și că lumea face pregătiri înainte de Sfintele Paște. Are o furcă-n mână și-și face de lucru la o căpiță. Pe primar îl știe că deocamdată e bun. Ar vrea să facă șoseaua, dar știe că nu are primăria bani, că satul e amărât și lumea e îmbătrânită. Azi, pregătește trifoi pentru animale, la căprițe, că oile le are la cioban. Duminică, o să bea vin roșu, că numai d-ăsta se găsește. Pâine cumpără numai cine are bani. Are 70 de ani, dar se ține bine. Baba are 66 de ani și e acasă. Anul ăsta n-a fost la vie, că nu prea se omoară cu ea, că doar nu e Fetească Regală. Primarului vrea să-i spunem să aibă sănătate "și să mai iasă din nou".

Cu primarul ne găsim abia pe la Vișinii. Venea de la Călărași. Panait Jelev știe că e șef peste o comunitate săracă și îmbătrânită. Și satele sunt așezate peste mână, că numai când se usucă pământul le poți străbate de la un capăt la altul. Oftează când îi spunem că oamenii sunt năpădiți de greutăți, ca oile de ciulini. Nu are putere, dar crede că viața, în general, poate fi făcută mai bună. Dacă nu acum, măcar pe lumea-cealaltă!



Înfrățirea: Copârșeu din lemne ude, unde moartea nu ajunge

În satul Înfrățirea, situat la sud de Dor Mărunt, cale de vreo câțiva kilometri, spre inima câmpiei, toată lumea știe unde stă “amărâta”. Cum ne iese în cale un suflet de om, aflăm imediat că stă pe strada lui Mitică Ciobanu, asta dacă știm pe unde vine. “Imediat! Haideți că v-arat eu.”

Așa ca pornim alene, vreo trei colțuri, dincolo de strada Speranței. Trecem și de strada Delfinului, iar interlocutoarea noastră, Costache Măndica, râde când o întrebăm dacă a văzut vreodată un astfel de mamifer pe la ea prin ogradă. “Da, numai delfini avem p-aicea”. Femeia poartă cu grijă, în mâini, o ceașcă cu zahăr. Dedesubt, ne spune, are cafea, zahărul fiind deasupra. Deși e sărit de ora 9:00, spune ca abia acum are de gând să stea în fata ibricului. “Eee, asta e a doua cafea pe ziua de azi. Sunt trezită de dimineața”. Nu avem habar de ce, dar n-o credem. Cum trecem de strada Delfinului, o întrebăm dacă primarul, Ion Nițulică, nu este cumva și el vreun pinguin. “Primarul?!”, se miră aceasta. Apoi scoate același sunet care, ne dăm noi seama, îl folosește în mod frecvent: “Eee, dă-l dracu’!” Ne explică faptul că, de patru zile, primarul din Dor Marunt umblă numai cu băutură. “Eee, dă-l dracu’! I-a rămas băutură de la nuntă. Și o dă la proști, aicea, ca să-l voteze”. De fel, e din Dragoș Vodă. Nu ne mai dă și alte amănunte căci trecem și de strada Minerului, fix din Înfrățirea. Măndica nici d-ăștia n-a vazut. “Eee, avem de toate. Avem și mineri!” Minerul ăsta, ca idee, sapă la primărie! Vorbăreața ne explică și modul de trai de prin zonă. “Multă lume se duce la furat”. Adică, pe la miez de noapte, când foamea e mai intensă și somnul mai dulce, ăia mai saracuții mai dau iama prin curțile gospodarilor. Dar nu știm ce anume e de furat prin sat, că multe arii n-au nici gard. Înfrățirea numără cam 200 de suflete si vreo 70 de fumuri. Acum, că au înflorit până și salcâmii, satul e tot verde, ca un ochi de vrăjitoare nebună. Măndica e de acord cu noi că ăia care mai sar gardul ălora mai harnicuți nu fură de prin sat, ci din localitățile învecinate. “Păi nu fură de la primar?” Râde de-i sare zahărul din ceașcă. “Cum să fure de la primar?! Ãla fură de la noi!” Și ne și spune de ce Ion Nițulică nu e băiat bun: “Eee, dă-l dracu’ de nebun, că n-a făcut nimic”. Ea, că tot vin alegerile, o să-l voteze pe Ion Iacomi. Știe ea de ce. Nu că n-a fost invitată la nuntă, ci pentru că actualul primar e prea bandit. Ãsta, săptămâna trecută, a jucat la nunta fiului său, dar Măndica n-a fost invitată. E drept, nici nu s-ar fi dus: “Nici dacă mă dădea’ banii afară din casă nu mă duceam”. Nu s-ar fi dus nici ca nașă și nici dacă ar fi fost invitată fără să dea dar. Nu vrea sa-i ureze primarului absolut nimic. “Nu, nu. Eee, dă-l dracu’, nici nu vreau să aud de el”. Tot ce vrea e ca acesta să-i mănânce loboda.

În sat, sunt două magazine. Se mănâncă, de regulă, ce aduc comercianții. Banii provin de la munca cu ziua. Iar o zi de muncă, la Înfrățirea, e 50 de lei. Ajungem și la “amărâta”. Măndica știe ce e cu ea: “E vai de mama ei!”. “Amărâta”, mai precis Chioreanu Ștefania, are 6 copii. Fata cea mare, aflăm, e măritată. Ceilalți sunt copăcei. Locuiesc de-a valma într-un bordei. E drept, e acoperit cu țiglă, dar cotețul e făcut din lut bătut. Are două încăperi, una de doi metri pătrați, care e și dormitor, pentru copilul cel mare, care e în clasa a III-a, dar și bucătărie. Urmează, apoi, camera propriu-zisă, unde stă înghesuit un pat cu arcurile sărite. Lângă acesta, pe o laviță plina cu bulendre, un televizor color arată mira. O luam la rost pe femeie, dar aceasta râde de parca tocmai ce-a lovit-o fericirea. Ne spune că face bine, așa că e rândul nostru să ne arătăm uimiți. “Eee, o imităm pe Măndica, faci bine de nu mai poți!”. Suntem înconjurați de copii, vreo 3-4. Cel mai săltat, poreclit Grasu’, are în mână un cuțit. Are blugi pe el, tăiați din dreptul genunchilor. Sunt strânși, în jurul brâului, c-o sfoară. Îl căutăm pe cuțitar de chiloți, dar se retrage rușinat. N-are. Ne spune și ce face cu cuțitul: în spatele bordeiului, execută operațiunea de curățat cartofi. Ștefania e în picioarele goale, fiindcă i s-au învățat tălpile cu pământul. De peste gard, dintr-o curte vecină, o altă femeie se-apucă să urle la noi. Ne tot strigă să n-o ajutăm pe “amărâtă”, că banii se duc pe băutură. “Poftiți înăuntru”. Primarul Nițulică n-a fost niciodată la ea. În fața tindei, ca omul gospodar, a pus foc la arcurile unei dormeze înghesuite de câlți. Câlții ard cu o flacără moale. Pentru azi, arcurile alea sunt banii de pâine. Are bărbat, normal, care e cioban la Lili al lui Spulber. Își dă seama că habar n-avem cine e ăsta. Soțul vine seara și, după cum are bătătura plină de mucoși, cam realizăm ce activitate importantă desfășoară acesta în gospodărie. Doar e stâlpul familiei! Ștefania ne explică de ce are atâția copii. Nu că i-ar plăcea procesul, ci pentru că-și iubește soțul. Lui Nițulică, primarului, vrea să-i spunem că ar fi bine să se mai uite și-n ochii oamenilor, dar nu numai în zilele de alegeri, pentru că e mult chin și sunt și multe lipsuri. Ea îl știe mai bine pe Ion Iacomi. “E mai bun”. Iacomi a trecut pe la ea, până în Paște. I-a adus cozonaci, vin și cafea, pentru că așa i-a cazut la pachet. I-a lasat și bani de cheltuială.

Femeia ne poftește în casă, scuzându-se că e deranj. De peste drum, nervoasa care urlă de peste gard, se apucă sa strige disperată: “Băăă, nu intra, ca te umplii de păduchi”. În bucătărie, unde doarme Grasu’, e și o plită. Tigaia de prajit cartofi e pusă deja pe ochi. Numărăm și 4 cești. Trebuie să stăm cocoșați, cât să nu dăm cu capul de tavan. E cum nu se poate de bine! În “dormitor”, pe dormeza cu arcurile sărite, e și cel mai proaspăt membru al familiei, o fetiță de țâță, Alexandra Mihaela. Un alt mucos, cu gura pâna la urechi, o îmbrățișează afectuos, după care o pupă cu zgomot. Televizorul merge cât să fie lumină, căci nu prinde nici un program. Cât a fost plătit cardul, Ștefania urmărea “Mireasă pentru fiul meu”, dar și “Ochiul din umbră”. Intervine și Grasu’. Lui îi place emisiunea “Iubiri secrete”. Grasu’ se duce și la școală, dar de la ora 10:00. Are ceva cărți, dar caiete… Scrie nu cu degetul, ci cu un creion, dar nu știm pe ce anume. Înăuntru, gazda noastră ne explică: “Asta e sala, unde doarme băiatul cel mare”. Astăzi, normal, vor mânca, dimineața, la prânz și seara, cartofi. Ștefania ne spune ca a avut un sac, dar acuma a cam ajuns la fundul lui. Pare să nu-i pese. Soțul, care e cioban, câștigă 350 de lei. La acest venit, se mai adaugă și alocațiile copiilor, ceva peste 100 de lei. Ne explică și cum se doarme seara. În “sală” dorm doi copii, iar pe dormeză visează ea, soțul-ciobanul, dar și alți trei țânci. Când si când, se mai iubesc cu foc. Au avut și porc, dar l-au tăiat la Crăciun. A mai rămas din el ceva untură. “Sărăcie, nene, sărăcie!” Vine și scandalagioaica de peste gard. E arțăgoasă rău. “Dacă are tot locul ăsta, de ce nu dă cu sapa? Ia întrebați-o ce face toata ziua!” Dar o potolim, căci intuim cam ce face “amărâta”, câtă vreme a ajuns la al 6-lea copil. Se domolește și femeia cu gura-mare. Ne spune ca nu sunt uitați de Dumnezeu, căci și acesta se uită la ăia care se trezesc mai înaintea Soarelui.

Scandalagioaica ne cere să mergem mai la vale, cale de două case, cât să vedem un alt caz. Vrea să ne arate un alt om, dat afară din odaie. “Nu trebuie să-mi dați nimic!” Nu vrea s-o ajutăm cu ceva câtă vreme spune că nu are nevoie de nimica. Mergem pe șleau, înconjurați de muieri, așa că le cerem să ne spună cum e primarul. Măndica, și ea pornită în pas vioi, știe ea ceva de ne tot repetă: “Pe primar, eu îl dau dracu’!” Scandalagioaica, tanti Florica, după cum o cunoaște satul, explică faptul că ea n-a avut niciodată treabă cu primăria. Când întrebăm, rapid, dacă primăria, în schimb, a avut vreo treabă cu sătenii, reușim să-i închidem gura. “Cel mai bun prieten al nostru este primarul de la oraș, din Lehliu”. În curte la scandalagioaică, acum potolită, ne întâmpină 3 căței, toți veseli. “Și Ion Iacomi e băiat bun”. Suntem conduși la grajd, unde, ni se spune, este adăpostit un tânăr, cu ambele picioare fracturate. “A fost dat afară din spital”. Și ne explică și ce este cu el: n-are bani de medicamente, de nimica. Pârvu Georgeta, în vârstă de 22 de ani, cu burta dospită, se bagă în seamă cu femeile mai trecute, “Pe primar nu l-am văzut de la votarea trecută”. Geta, gravidă pentru prima oară, zâmbindu-ne complice, ne spune că așteaptă un băiețel. Are soțul dus cu ziua, lucrează în construcții. Reușim să pătrundem și în grajd. “Da, că vă duceți numai la ăia puturoșii. Când se mută umbra pe partea aia, vine pe partea aia”. E curat în odaia situată în grajd. E un pat în încăpere, dar și un televizor. Tînărul, gipsat, cu tijă în piciorul stâng, se uită să vadă ce s-a mai întâmplat cu prințul Jumang, pe TVR. “N-are nici un ban, n-are nimica!” Și-a rupt picioarele când a fost prins de o motofreză, la domnul Ciulică, de la Lehliu. Abia se poate deplasa până la umblătoare. Îl cheamă Velicu Dumitru, cunoscut drept Titel al lui Bâzdâc. Ar vrea ca Nițulică să-i facă un ajutor, cât să-și cumpere și el niște calmante. Stă în grajd, cu picioarele rupte, de o lună și jumătate. Îl mai ajută tanti Florica, femeia cu gura mare. Pentru azi, i-a adus o farfurie cu ciorbă de ce-o fi. S-ar bucura ca, în iunie, Ion Iacomi să iasă primar, că vorbește altfel cu oamenii și nici nu stă băț la volan, când trece cu mașina. Nu știe de ce Ion Nițulică nu i-a adus și lui doi cârnați, de la nunta care a avut-o săptămâna trecută. “Nu sunt eu omul să mă duc să cer”. Ziua, durerile sunt mai potolite. Mai rău e noaptea. Stă în grajd fiindcă, după ce l-a văzut cu picioarele rupte, frate-său l-a gonit de pe bătătură. Dar nu pentru că așa a vrut el, ci de gura femeii. Prințul Jumang, după cum vedem noi, e furios, se tot rățoiește din televizorul alb-negru.Tot ce vrea e ca Ion Iacomi să treacă pe la el. “Domnul Ion să treacă”.

În sat, se trăiește după sistemul tu azi vii la mine și muncești, că mâine vin eu la tine. Cum ar veni, nimeni nu face nici o afacere, câtă vreme banii se mută dintr-o mână în alta și toți ajung la cei doi comercianți care au magazine în sat. Munca înseamnă dusul vacii pe marginea șanțului. Dar și tăiatul la vie. Nu se aruncă nimic. Hainele vechi sunt duse în fundul ariei și păstrate până e vremea de făcut tescovina. Sunt puse la foc mic, sub cazanul de făcut țuică. Bulendrele sunt aduse de comercianți și cumpărate cu 5 lei sacul. Ce nu e bun, la foc! La fel și nuielele sau cocenii. La Înfrățirea, ceva mai sus, e și biserica, dar popa,care se respectă, e navetist, vine de la București. Câștigă 400 de lei noi la o înmormântare. Doar copârșeul să fie din lemne ude, unde moartea nu ajunge! Nu știm dacă lăcașul de cult este pe strada Veseliei, dar n-am văzut aici cine știe ce bucurii. “E o veselie de te doare burta de foame!” Înțelegem că ăla care dă cu sapa are ce pune pe masă. Dar mai mult are ce pune la teșcherea ăla care dă cu vastu’. “Da, așa face primarul nostru”. După care, normal, Măndica ne spune refrenul: “Eee, mai dă-l dracu’!” La plecare, dăm și peste un șanț plin cu cânepă. Femeile, imediat, știu că poate fi folosită cât să dai ochii peste cap. “Am la d-asta în fundul grădinii, e-hei, dac-aș ști cum să fac droguri din ea, m-aș pricopsi”. Așa că dăm noi rețeta: cânepa se toaca marunt, se usucă, dupa care se amestecă cu tutunul de la țigară și gata jointul. “Sunt canalele pline. Dacă aș ști cum se face, m-aș umple de bani!” Ceva mai încolo, ieșit la poartă, pe canapea, Costache Gheorghe, zis și Croitoru, știe și el că și femeile sunt periculoase. Are o mulțime de ani, mai precis 74, dar și unul dintre pricioare rupte. Și el are tijă. Nu mai știe ce să facă. Se tot uită în spate, unde, în arie, are o casă care stă să cadă. E învelită cu coceni, ca pe vremea războiului. De la actualul primar, n-ar vrea altceva decât trei legături de șipcă. Dar ne spune că nu-și face mari speranțe c-ar putea primi așa ceva. Vrea șipca pentru a-și modifica gardul. Nițulică, înțelegem, a fost băiat bun, dar pentru el. Nu are babă. Stă singur, ziua la canapea, iar noaptea – la dormitor. Via o are săpată de o femeie care-l mai ajută. Îi e drag de ea, pentru că merge mai ușor, chit că este amestecătură.

La școală, în centrul comunei, nu e larmă. Câțiva elevi se chinuie să șteargă, de pe peretele din lateral, un grafitti rural: “Ardei umplut cu întuneric”. Învățătoarea, tânără și cu zâmbet larg, ne spune că e din sat. O cheamă Tănase Cătălina. După ce a fost pe la școli, s-a întors în inima Bărăganului, să-i învețe pe copii alfabetul. “Am copilărit aici. M-am întors unde-mi era locul”. Spune că se simte bine aici. Școala are termopane și sobe vechi, dar nu are apă curentă. Din tavan, se vede că, atunci când plouă, picură direct peste abecedare. Tănase Cătălina nu mai știe când l-a văzut pe primar. În clasă, așezați pe trei rânduri și patru banci, în dreapta sunt elevii de clasa întâi. Pe rândul de la fereastră, sunt cei din clasa a III-a. “Bună-ziuuuaaa!”, ne întâmpină învățăceii. Știu și ei că primarul a fost în nuntă, dar nu au habar dacă vor să-i ureze casă de piatră sau casă de tule. În catalog, ne uităm, abundă “F.B.”. La școala din Înfrățirea, învață cam 50 de copii. Iar învățătoarea Tănase Cătălina îi caracterizează rapid: “Să știți că sunt foarte isteți!” Știe că satul e amărât și că tot ce-și doresc cei mici este să poată pleca, peste ani, de aici. În bancă, Mihăiță se uită speriat la noi. Îl întrebăm ce-a mâncat, iar răspunsul vine după multe ezitări și după ce se scormonește atent prin memorie. Se află în fața unui test extrem de important: “Carne”. Lângă el, îmbrăcată cu un tricou portocaliu, o altă colegă vrea să ne spună și ea ce-a mâncat: “Tocană”. Știți ce fel de tocană a mâncat?! “De carne”. Mai în lateral, Mihai, zis Chinezu, a mâncat, în schimb, cartofi. Tot cu carne, evident. Știți câți carofi cu carne a mâncat Mihai, zis Chinezu? Două căni! Învățătoarea, radiind bunătate, îi privește cu drag. La ușa clasei, propriul său copil, Darius Georgian, vine cu pachetul denumit pompos “Programul cornul și laptele”. Laptele e-n termen, dar cornul, care, de fapt, e o napolitană cu aromă de vanilie, făcută pe la Roșiorii de Vede, are termenul de garanție expirat de două săptămâni. Tot ce vor elevii e să vină Moș-Crăciun, dacă se poate în fiecare zi. Toaletele sunt curățele, însă chiuvetele sunt doar de formă. Elevii vin cu apă de-acasă, asta dacă nu vor să li se usuce gura de sete. Tot e bine, măcar că dacă la școala din Înfrățirea nu e apă, atâta timp cât la primărie curge numai lapte și miere. Numai gazda noastră, învățătoarea cu privirea senină, ne tot spune că satul e unul vechi, cam de pe vremea lui Carol. Înainte, se numea Domnița Maria. Iar, azi, copiii vor face recapitulare.

Biserica e închisă și oamenii sunt din ce în ce mai rari, pe la porți. Amiaza se apropie cu pași repezi, iar năduful pune stăpânire pe sat. Abia la plecare, vening agale, Ion Tudor, care e băiatul lui Costică Þapul, poartă sapa pe umăr. Vine, normal, de la vie și nu știe să ne spună dacă ține la ea mai mult ca la nevastă. Râde căci, spune el, are grijă de vie ca să aibă copiii de unde mânca struguri. Pe primar, normal, nici el nu l-a văzut, nu mai știe de când. Ridică din umeri a neputință. “Bate vântu’, tată, bate vântu’!” La plecare, ne spune că tot ce vrea e ca primarul Nițulică să mai stea și pe-acasă, că prea și-a umflat buzunarele. Așa știe el. Soarele, tot mai arzător, mușcă din corcodușii cu fructele răsărite cât un sfârc de muiere tânără.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!