n-aș scrie aceste rânduri niarne
dacă aș înțelege mai bine de ce lepădăm
cu atâta ușurință aurorele de deasupra
capetelor noastre acoperindu-ne apoi
cu impresii sumare care zdrențuiesc trupul
de sinele său de ce pentru noi cerul și-a
închis ferestrele lăsându-ne invizibili
în cetățile lui știu că suntem mistuiți
de răni lăuntrice alergând prin efemer
să-i sorbim clipa mânjită cu bruma onirică
câteodată mai apucăm din goană o întâmplare
dionisiacă și strigăm ave apoi ne clătinăm
pe muchia drumului picând cu tăria acvilei
prin văzduhul cu amintiri fierbinți
cred că ne frige spuza căzută pe umerii
noștri niarne de aceea aruncăm ultimul licăr
lăsându-ne răzbiți de privirile din lăuntru
ca o arvună a împăcării cu noi ne-mpuținăm
zilnic aura mâncând din ea câte-o fărâmă
până când foamea ajunge la oase atunci cu
deznădejde plângem mâncarea înaintea împăratului


7 octombrie 2011