Pe cap, pe masă, pe ochi, pe suflet și pe gură numai sânge. Teama se ascunsese undeva deasupra zâmbetelor aruncate doar așa, ca să fie totul bine. Era doar un rol secundar, în care jucam în fiecare zi ca într-un automatism nervos: mergeam pe stradă și priveam lumea în ochi, sfidându-i ca să înțeleg cine erau?, ce vroiau? și cel mai important, sufereau?. Eram conștientă că toate se nășteau din neliniștea că am lăsat pe cineva acasă. O frunză care până să mă întorc avea să se prăbușească, să ia foc... Iar apoi să fie iarăși ca azi-noapte, adică să nu dorm.
De obicei gălăgia începea pe la două. Cineva intra în cameră și îmi înfunda în ureche sunete și țipete de ajutor. Eu mă trezeam, îmi căutam disperată frunza și pentru că nu o găseam mă repezeam în bucătărie repetând aceleași mișcări tragice și lipsite de sens. Scena se repeta iar și iar ca într-o piesă de teatru absurd în care noima se pierduse pe la începuturi. Odată, un pițigoi o ținea în cioc amenințând că o să-i dea drumul. Eram cuprinsă de furie, panică, dispreț. Cu toate astea mă comportam ca și acum când tac și încerc să bandajez ruptura frunzuliței.
Am ajuns să îmi încredințez gândurile sorții, pentru că am constatat că replicile mele se repetau în fiecare zi: aceleași lacrimi, aceiași poveste, aceiași pași pe scena improvizată. Toate porneau de la rolul meu banal, de a părăsi scena frustrată fără a putea să iau ceva cu mine. Totuși, de la o vreme parcă aș fi vrut să schimb scenariul și să fur decorul și personajele, dar ah!, ce nedreptate... Cine mai merge cu frunza la cinema? Scenaristul mă obligă să o abandonez înfofolită în pat, încercând să îmi închipui că nu mă tem. Știu că ea m-a apărat și că vulturul acela m-ar fi înhățat pe mine, așa că nu o cert și plec... Nu o cert nici când înghite țigară după țigară și apoi tușește slăbită trezindu-mă din somn. E mică... Cea mai mică frunzuliță.
Nu îmi amintesc în ce act ne-am cunoscut prima dată, dar știu că o am de când m-am născut. La început era verde... Un verde crud și dulce, aproape sfidător. Acum a cam pălit și are un glas pierdut... dar tot frunza mea rămâne.
Azi noapte m-am trezit când se ridica și pleca ușor. Știa că afară o așteaptă o omidă care nu se mai hrănise de mult, dar cu toate astea a plecat. Mi-am strâns buimacă perna în brațe: încercam să uit că în următoarea scenă avea să se întâmple ceva. Am strâns ochii cu nervozitate și am încercat să îmi imaginez că era tot acolo lângă palma mea stângă și stătea ghemuită lângă pisoi, dar peste un timp am constatat cu stupoare că mâța și-a jucat rolul corect și s-a ridicat ca să plece în culise. Eu am suspinat zâmbind către scaunele goale. Nici azi nu avea să ne aplaude nimeni... căci nimeni nu dorește să vadă cum o frunză e bătută.
Scenariul a decurs conform ultimei retușări, pe care însuși autorul o făcuse la repetiția generală: becul s-a spart și eu m-am ridicat din pat fugind către bucătărie. Ei erau în sufragerie, iar omida peste frunza mea. Am început să tremur și deși gângania creștea, eu am apucat omida să o scutur.
Atunci iarăși am început să mă văd mergând pe stradă, oprind oamenii ca să-i întreb cine sunt?, ce vor?... dacă suferă?. Mă rodea o curiozitate să aflu dacă în fiecare zi, urlete le înfundă urechile și bătăile inimii li se opresc fără să poată adormi. Dar m-am oprit aici, căci asta nu era trecut în fișa postului meu, amintindu-mi că eu atunci trebuia să urlu încercând să salvez frunza.
Atunci am deschis ochii: un ștreang agățat de un tablou și un om bătrân în el, amenințând că o să se arunce. Frunza mea pictată îl privea sfidător și nu zicea nimic. Nu mai avea ce... pentru că ce vroia el nu putea să-i zică, deși în replicile ei apărea ca o scurtă frază rostită sacadat... Și iarăși mă întrebam, dacă și oamenii de pe stradă, vorbeau ca mine calmi și rezemându-se de bibliotecă pentru că de fapt tot corpul le tremura, simțind că or să cadă. Mi-a luat ceva să mă dezmeticesc, încetând să mai gândesc... Spectacolul se terminase, iar eu trebuia să mă duc în pat ca să mă chinui iarăși să adorm tresărind la fiecare mișcare pentru că nici acum nu am aflat dacă toata lumea de pe stradă tremură și știe cum e atunci când te trezești și vezi dimineața un ștreang agățat de perete, și te întrebi: oare acolo a murit cineva azi-noapte?