Stau singură în semiobscurul camerei mici, în fața ecranului luminos, iar lumina asta artificială parcă îmi omoară gândurile, mi le încurcă, le amestecă, și sunetul tastelor îmi învălmășește sentimentele. Nu mai știu ce voiam să spun, nu mai știu ce simt. Vreau să stau față în față cu mine, cu sufletul meu, să înțeleg ce simt, sau, mai bine zis, de ce nu simt nimic, de ce înlăuntrul meu e gol, e vid, sunt doar ecouri ce abia răzbat spre centrii mei nervoși, ecouri ce trebuie deslușite, ecouri a ceva ce nu a fost niciodată, ecouri a ceva ce aș fi vrut să fie...dar nu a fost. Singurul lucru care mă leagă de lumea exterioară este fereastra deschisă, cu picăturile de ploaie ce biciuiesc pământul, cu plânsul streșinilor, cu un lătrat de câine continuu, obsedant, și zgomot de voci stridente și mașini care trec rar, perturbând toată această surdă monotonie.
Și iar mă abat de la ce vreau să spun, gândurile mi-o iau iar razna și parcă tot ce simt trebuie mărturisit dar nu pot mărturisi pentru că deslușesc doar mici fragmente din tot acest amalgam complicat si doar pentru fracțiuni de secundă aceste fragmente devin clare, după care se pierd și ele in semiobscur, rătăcite printre milioanele de neuroni și sinapse, aceiași neuroni și sinapse care le nasc.
Mereu am știut: cuvintele mari sunt goale; din toate cuvintele limbii române, cele de bază, pe care le învățăm de mici, ne sunt de ajuns să exprimăm orice gând și orice trăire indiferent de complexitatea ei...Restul cuvintelor au fost create doar pentru a umple tăcerea, pentru că tăcerea e uneori aproape imposibil de suportat, căci te forțează să te asculți pe tine. Iar cel mai greu este ca, atunci când ai reușit să te asculti, să poți spune ce ai auzit. Și cum să nu fie așa când nici eu nu știu ce simt, când nici creierul meu nu poate explica, deși nu ar avea nici măcar nevoie de cuvinte.
Mă întreb câteodată în ce limbă gândim. De exemplu, atunci când scriu un eseu într-o limbă străină, nu îl traduc, nu îl concep în română, ci direct în limba respectivă. Dar oare asta înseamnă că gândesc într-o anumită limbă? Și dacă e așa, atunci înainte de a adormi și dimineața când mă trezesc și în toate acele lungi momente de reverie în care imaginația și analiza acaparează întreg câmpul meu vizual, auditoriu, olfactiv, gustativ și tactil (pentru că îmi imaginez și resimt tot ceea ce neuronii mei desenează, compun, emană, prepară, reliefează, creează, cu ochii, urechile, nasul, gura și pielea minții), oare atunci gândesc toate astea în limba română...sau există un cod prin care mintea noastră funcționează, prin care înțelegem ce gândim fără a avea nevoie de un canal prin care mesajul să fie transmis? Și de ce am avea nevoie de un canal? La urma urmei creierul nostru nu este al nostru, nu face el parte din acel ansamblu care ne face pe noi noi? Ce vreau să spun este: putem pune semnul egal între eu și creierul meu? Așa: creierul meu = eu, dar sufletul meu nu este = tot eu? Și atunci de ce nu poate creierul despica ce simte sufletul, de ce nu poate mintea mea pricepe ceea ce simt, de ce nu pot eu ințelege ce simt, sau ce nu simt și de ce? Deci eu sunt creierul meu, mintea mea, iar sufletul meu este cu totul altceva. Gândurile mele îmi aparțin în totalitate pe când sentimentele mele nu, deoarece ele se datorează factorilor externi. Dar gândurile...Am putea noi gândi dacă nu am lua contact cu nimeni și nimic? Un om care s-ar naște și ar trăi toată viața într-o cameră obscură fără a vedea, fără a auzi, fără a mirosi, fără a gusta și fără a pipăi nimic...care, altfel spus, nu ar lua contact cu exteriorul, nu ar fi om, nu ar putea gândi și nici simți, pentru că nu ar avea ce! Deci, și gândurile sunt o rezultantă a interacțiunii noastre cu exteriorul. În acest caz, în ce măsură ne aparțin gândurile și sentimentele noastre nouă?
Dar iar am divagat și vorbesc despre lucruri goale ce nu au nicio legătură cu realitatea și nicio relevanță pentru ceea ce văd sau vedem, aud sau auzim, miros sau mirosim, gust sau gustăm, palpez sau palpăm, trăiesc sau trăim.