poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-12 | | Heine Dacă ar întreba cineva în Pogoanele de „Ticu de la film” toată lumea și-ar aminti propria copilărie sau tinerețe și toate aceste amintiri le-ar lega de cinematograf... Au fost momente suspendate în atmosfera satului... Așteptam microbuzul de trei după-amiaza în fața fostei clădiri a cinematografului, aveam câteva țoale împachetate oarecum ciudat printre câteva caserole cu mâncare. Îl aveam pe fratele meu drept companie, pe care îl rugasem să mă însoțească poate nu datorită greutății genții cât faptului că trebuia să aștept preț de mai bine de o oră și mă plictiseam îngrozitor. Toată vara fusese secetoasă și nu aveam nici o promisiune de ploaie. Fumam privind linia șoselei, din care ieșeau flăcări pe când un Renault se apropie încet, încet. Am observat că pe mașină scria “Radio 21” și că oprește în dreptul unui bărbat. După câteva cuvinte aruncate între șofer și bărbat, au coborât pe rând, o femeie cu o agendă în mână și un tip înalt cu un aparat foto agățat de gât cu o curea. Ne-au măsurat o clipă cei doi vorbind între ei, iar cu un râs calm s-au postat în fața noastră prezentâdu-se: „Laur Marinov este numele meu și fac un reportaj despre posibilitățile de petrecere a timpului liber al tinerilor din acest oraș. Aș dori să-mi spuneți dacă este cu putință, ce știți despre acest cinematograf?!” Eram mic, aveam vreo 6-7 ani și fluieram într-o sală plină, prea plină pentru un copil, fluieram tăind cu privirea și vocea lumina aparatelor ce se lovea proiectându-se perpendicular pe peretele din față: tocmai se rupsese filmul. Mă ridicam și mă duceam apoi în cabină, urcând scările prea înalte și prea îndelungate... uimit fiind mereu de culoarea roșie-violetă a cărbunilor din interiorul proiectoarelor, pe care mi-i imaginam arzând în vâlvătăi, fiind prea mic pentru a ajunge la înălțimea suficientă pentru a-mi da seama ce se petrece... Îl vedeam grăbit pe bunicul meu, potrivind rolele de film, iar după un timp îl zăream privind printr-o gaură tăiată în perete, care nu mai avea demult geam. Când se convingea că filmul merge bine, venea și se juca cu mine, mâmgâindu-mă pe creștet și dojenindu-mă că am fost primul nemulțumit de pauza involuntară cauzată de calitatea peliculei. Pe drum, pe portbagajul bicicletei Pegas, imi spunea că ar fi putut desluși din toată mulțimea strigătul meu, și râdea zgomotos. Niciodata, copil și adolescent fiind, nu am ințeles de ce bunicul meu nu agrea filmele de la televizor; acum însă am realizat că odată cu dispariția unui cinematograf dispare și magia sălii sale plină de oameni gemând la uimitoarele șcene. Primul cinematograf a fost într-un cămin situat în spatele clădirii unde azi zac mormanele de gunoi și tablă ruginită. Este uimitor cât de repede s-au șters urmele trecutului. Pentru un timp am fost tentat să-l rog pe domnul Marinov să fotografieze acele deșeuri dar în zadar dezgropăm trecutul, când iată, se pot face atâtea pentru noi cei de azi... Ultimul film pe care l-am vizionat în fostul cinematograf a fost „Titanicul”, asta pe vremea când bunicul a fost rugat să revină chiar dacă se retrăsese la pensie. Îmi amintesc cum am ieșit din sala de cinema trist, amintindu-mi mirosul de „prelandez” sau netezimea prelatei care trebuia măturată de cojile de semințe (un detaliu detestat de bunicul meu, cojile luându-se foarte greu cu mătura și poate de aceea îi pălmuia pe cei pe care îi prindea mâncând semințe, dându-i poate și afară din sală). În drum spre casă am fumat câte o țigară cu fratele meu vorbind de film în timp ce pietrele erau poleite de luna plină, deși în minte îmi apărea continuu o imagine care m-a bântuit până la moartea bunicului: el cărând rolele cu film până în camera de proiecție îmbrăcat într-un palton și având pe cap o căciulă de astrahan. De fiecare dată imaginea era devastatoare căci odată cu ea venea și gândul dispariției pe vecie a bunicului. Gustul acela de kent lung ușor acru cu care m-am apucat de fumat, îmi venea pe limbă în timp ce aparatul de fotografiat imortaliza un deget arătând spre intrarea cinematografului unde urmele atâtor pași se imprimaseră pe treptele pline de praf. Căldura era insuportabilă. „Să înțeleg că nu știți nimic despre cinematograf?”. Îl uitasem pe jurnalist. Din senin m-am revăzut în camera casei de la țară, fără curent, la lumina lumânărilor fumegânde, cântând colinde, în zi de Crăciun, apoi crengile caisului lovindu-se de țiglele roșii. Totuși fără să vreau în acele momente, dintre toate amintirile, ca un cântec ce se repetă, o poveste anume îmi revenea în cuvânt. O poveste care îmi crease o imagine vie, poveste pe care nu am împărtășit-o cu nimeni până acum, poveste care nu m-a lăsat să adorm ușor în acea noapte sfântă. Iată-l pe bunic în fața mea așezându-se în pat, gânditor. Începe a rememora cum a început munca la cămin, cum la început era un simplu agitator de mulțime, care avea sarcina să meargă înaintea unei caravane pentru a aduna sătenii, de la „fașă la barbă albă” cum îi numea el la școală (în satele unde nu existau cinematografe), și a face propaganda de rigoare, cu aparate care nu erau pe bandă îngustă, care funcționau pe bază de grup electrogen, motorul găsindu-se într-o căruță sau sanie trasă de cai, lumina lipsind sau găsindu-se doar pe anumite porțiuni, până pe la sfarșitul anilor '60. Vântul sufla zăpada în cercuri, în umbre. Era o noapte de decembrie. Cadențat, caisul din fața casei se lovea puternic de acoperișul din țiglă crăpată, acele sunete de lovituri venind parcă dintr-un alt timp. Bunicul a așezat un lemn în sobă, a luat o gură din tăria sa zilnică, apoi s-a întins pe pat zâmbind. În cameră era foarte cald așa că a renunțat la puloverul din lână. Până atunci mă purtase prin anii infinit de grei, precum lemnul de nuc al coșciugelor noastre. Îmi povestise cum fugise de acasă, de bătăile tatălui fiind sătul de munca câmpului sau de îngrijirea animalelor. Eram captivat de poveștile lui și amuzat uneori de pățaniile cărora le-a supraviețuit fără prea grozavă bravură și mă întrebam dacă voi ajunge să povestesc astfel și eu nepoților. Râsesem copios povestindu-mi de primul lui de muncă, pe Șantierul Naval Galați, unde ajunsese împreună cu un vecin. Vorbisem deseori cu nea Vasile căci așa îl chema, mergând împreună la culesul pepenilor, dar niciodată de tinerețea sa sau relația cu bunicul așa că povestea unui nea Vasile care nu știa să danseze la balurile care aveau loc, care stătea retras și pe care bunicul trebuia să îl învețe, petrecându-și serele venind din atelierul de tâmplărie ca instructor. Întruchiparea domniței partenere era un scaun și nea Vasile îi șoptea deseori „pardon”, ca și cum i-ar fi strivit degețelele partenerei în iureșul și vâltoare unui danț. O ipostază deosebită a fost și cea în care bunica a dat buzna tocmai în secunda în care mi se povesteau aventuri romantice și cum cei doi aveau mai întotdeauna ceva de împărțit legat de trecutul lor în care părea că intrase cineva ademenindu-l pe bunic într-o călătorie pe care o avuse acesta la Băile Felix cu ceva decenii în urmă, și de data aceasta bunica i-a reproșat câteva, mai ales "vezi ce-i zici copilului". Bunica devenise ironică ascultându-l preț de câteva secunde, încercând să-l înțepe și ea la rându-I aducând în plan geloziile pe care el le-a purtat. Eram impresionat de sinceritatea cu care povestea detalii atât de ascunse în adâncul sufletului istovit, încărunțit de peceți, încât uitasem de focul din sobă. Am tras grătarul încins cu o vergea metalică scurmând jarul. Întâmplările ajunseseră în punctul în care împreună cu cumnatul lui făceau lungi drumeții prin diferitele sate din împrejurimi, după ce se pregătise câteva luni la o școală de proiecție cinematografică. Avea sarcina să meargă înaintea caravanei pentru a aduna sătenii, de la „fașă la barbă albă” cum îi numea el,într-un cămin sau școală (în satele unde nu existau cinematografe), și a face propaganda de rigoare fiind anii de început ai comunismului, cu aparate care nu erau pe bandă îngustă, care funcționau pe bază de grup electrogen, motorul găsindu-se într-o căruță sau sanie trasă de cai, lumina lipsind sau găsindu-se doar pe anumite porțiuni, până pe la sfarșitul anilor '60. Eram tentat să-i spun că nu știu nimic, domnului Marinov. Dar cât de ciudat cum în acele clipe în minte aveam povestea Fetei Pădurarului care mă purta departe. Un sfârșit de februarie înghețat fusese acela. Călătoreau de două zile deja și înnoptaseră la un han. Întârziaseră prea mult în satul acela petrecând ceasuri bune în plus cu localnicii și plecarea către următorul sat avu loc la cădearea întunericului. Părul Lupului era la câțiva kilometri distanță, dar condițiile de drum nu erau nici pe departe propice unei astfel de plecări, stratul de zăpadă fiind destul de gros și gerul dureros. Erau câteva ore de-acum trecute peste miezul nopții și după cum apreciaseră mai aveau de mers până în zori, sania alunecând cu foșnet peste liniile de argint. Caii mergeau la trap deși erau obosiți, iar în lumina slabă a albului din jur, aburii nărilor deveneau și ei zorzoane de gheață. Înveliți în cojoace bunicul și cumnatul lui vorbeau afaceri uitate. Drumul continua pe lângă o pădure, când în depărtare au zărit ca o nălucă o înfățișare de femeie înconjurată parcă în râuri de ceață. Bunicul nu știa dacă e aidoma sau visează, strania apariție fiind parcă dintr-o altă sferă eternă, astfel îl întrebă pe cumnatul lui înghiontindu-l: “Tu vezi pe cineva?” și îi arătă direcția. “Acolo în marginea pădurii?”. Cumnatul lui încuviință că da și el fiind absorbit de senzația ciudată de pierdere a realității. Au dat bice cailor să alerge mai iute și au aprins felinarul pe care îl doseau cu ei. Apropiindu-se, cu fiecare metru parcurs, vedeau clar că într-un colț unde copacii nu erau acoperiți de zăpadă ba chiar verzi, aștepta o tânără. Sălășluia timpul înghețat acolo. Ajungând în dreptul ei au comandat cailor să se oprească, însă caii nu vroiau nicicum, nechezând și trăgând să ocolească departe de acea făptură. Avea o statură mărunțică și era îmbrăcată cu straie țărănești roase de timp. Pe cap nu purta nimic, părul fiindu-i lung până la șolduri, ud și răvășit ca după viscol. În picioare purta opinci strâns legate. Stătea nemișcată privind în depărtare către câmpia cu ciulini morți, de-a lungul traseului ce ducea la Părul-Lupului, ca și cum complice ar fi avut atunci o întâlnire. “Hei, tu de colo!” strigară parcă în cor către ea. Coborâră din sanie și cu felinarul se apropiară. Doar când ajunseră în spatele ei și când pașii lor se auziră scârțâind puternic sub zăpada moale, ea se întoarse brusc pe nerăsuflate, bucuroasă la vederea unor oameni într-un ținut pustiu. “Ce faci aici singură?” o întrebă bunicul. “Au doară e primejdios și târziu, mai ales acuș. Mai este cineva care trebuie să vină la tine?”. La întrebarea dacă mai este cineva, fata se încruntă și răspunse cu o gravitate flămândă și o voce tremurândă: “Trebuie să ajung la neica!” chipul îi era transfigurat de o inocență inumană, iar buzele roșii precum petalele unor trandafiri păreau mușcate, de sânge. Pielea îi era alb-vineție ca cea a unui om degerat iar ochii verzi erau de o frumusețe abisală. Au rugat-o să le spună unde trebuie exact să ajungă și au urcat-o în sanie. Fata le-a spus că la intrarea în satul următor, e o casă cu șopron, pridvor și pruni la poartă. Acolo trebuie să o lase. Le-a mulțumit călătorilo pentru bunătatea inimii lor și s-a adâncit sub o prelată și un cojoc fixând ochii printre cai, drept înainte, nerăbdătoare. Cei doi călători s-a îndeletnicit a vorbi , cocoțați pe capra saniei. Puneau la cale detaliile pentru clipa în care să ajungă, căci se crăpa curând de ziuă și ei aveau multe de făcut, începând cu despachetatul. Vântul se întețise viscolind zăpada călcată de copite. Se făcuse mai frig gerul devenind o ceată de ace care tăia pe la încheieturi și degete. Prinși în toiul discuției au uitat de musafirul din spatele saniei. S-au gândit că ar fi mai nimerit să se mai încălzească puțintel și au scos dintr-o cutie de lemn de la piciorul caprei o sticlă. Bunicul vesel și-a întors capul și a strigat: “Nu vrei o dușcă? E... e... ră-chie...” dar ochilor nu-i veneau să creadă fata dispăruse. Oprește! a spus. Au oprit și au privit în urmă, dar pe zăpadă nu erau decât urmele trecerii lor. Se luminase suficient, dar nu zăreau nici țipenie de fată. În sanie cojocul cu care fusese învelită fata era încă ud de la neaua topită. Prin venele lor s-a strecurat o urmă de spaimă, un cutremur subit făcându-le trupurile să tremure. Nu știau ce să-și spună, nu aveau ce să-și spună. De-acum intrau în Păru-Lupului. Mânați de curiozitate au căutat casa de care fata vorbea. După ce s-au perindat pe două uliți, în mijlocul unei foste grădini, era o așa-zisă grămadă de chirpici. Pereții erau parțial dărâmați și bucăți lipseau, având doar șipcile din lemn peste care venea încărcătura de pământ, prin care puteai privi interiorul casei, din pruni mai existau doar trunchiurile lor. Doar șopronul rămăsese intact. Sub zăpada așternută la adăpost, zăcea un scaun peste care trona urma cuiva care se ridicase de pe el nu demult. Fiind o zi de sâmbătă, șiruri de oameni mai ales bătrâne mergeau agale către biserică, mare parte bătrâne ducând colivile celor răposați. Călătorii au observat un bărbat ceva mai în putere care căsca de zor și l-au întrebat dacă cunoaște pe cine a stat în casa cu pricina. Omul părea surprins și deopotrivă mâhnit că l-au întrerupt din ritualul lui răspunzțndu-le că acolo din câte își amintește el nu mai este nimeni de mulți ani. Credea totuși că în copilărie a avut loc o tragedie. “Măicuță! Stai o țâră!” a strigat unei bătrâne care de abia pășea cu picioare obosite. Bătrâna ascultând pățania celor doi, a zâmbit arătând lipsa aproape completă a dinților: “Întâmplatu-sa și altora arătarea domniilor voastre. La casa asta de o văzurăți a stat acum cincizeci de ani un băiat pe nume Mihnea. Nu avea avere dar era un băiat muncitor și frumos... eeiii... frumos de era mândria fetelor să joace cu el la hore. Dar el iubea pe fata pădurarului și fata se iubea cu el. Tata Mariei nu vroia să dea fata pe mâna lui, avea pe altu Al lu’ Ciobitu numindu-se-va cred, cu care vroia s-o deie. Dar fata a plecat de-acasă din pădure ca să se ieie cu Mihnea, fără tata ei să știe. Era ca aceste timpuri când s-a rugat de niște drumeți ca dumitale să o ducă în sat. Dar drumeții, cheflii, au batjocorit-o și ca să nu știe lumea or omorât-o. Tata ei o găsit-o a doua zi când vâna porci mistreți prin pădure. În supărarea că o murit Maria și știind de Mihnea, o zis că din a lui hină o murit. Și l-o pușcat pe ficior. De atunci Maria așteaptă drumeții să o aducă la dragostea ei, la casa lor...” Terminând povestea, bunicul a închis soba. Căldura era groaznică așa că am dat drumul la ușă. Ochii lui albaștri aveau în ei toată teama acestei povești, ca și cum totul s-ar fi întamplat atunci. Am închis ochii și vroiam să-i spun că nu știu nimic, domnului Marinov. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate