Ai amuțit când ai vazut zâna venind.

Ti se părea că nu mai e lumea ta
Căci auzeai clinchet de clopoței
pe sub frăguțe și stejari.
In sinea ta credeai, nemernic muritor,
C-ai să-i reziști magiei din priviri.
Atâta timp te-a așteptat
Că vocea aproape ți-a uitat
nici gândul n-a ajuns deșertul ce-ai lăsat în ea.

Ești mut
Si amețit cazi pe-un pat de iarbă
Si-n cap ți se învârt rupturi de filme vechi.
Iți amintești prea bine rugile la care tu râdeai
Si nici acum nu îți explici, de ce egoist te-ndepărtai.

O iubești acum și știi, chiar mai mult ca deunăzi
Când tânăr și necugetat o lăsai mereu să cadă
Când egoist și mândru ca un soare, uitai că ea e zâna.
Ai uitat, atunci pesemne, vraja gândului de puritate
Si-gnorai ca un prost sufletul de lângă tine.

Acum, stai speriat, întins pe iarbă
Si te rogi ca ea să nu te vadă
Să te poți ascunde-n nori sub soare
Si ca ea să treacă peste tine alene ca o floare

Stai ș-asculți tălpile-i ce sărută iarba
Si-ți amintești ca un neghiob, abia acum
Ritmul inimii ei, melodia ce ți-o închina cu dor
Si te vezi pe tine, un patetic muritor,
trist, sărac și limitat
Refuzând tărâmul unui Oberon.

Ea e zâna ce-ai târât-o-n material,
Ca un prost, pe drum i-ai sfâșiat veștmintele
și i-ai rupt aripile.
I-ai smuls florile din păr si candoarea din privire.
I-ai cerut să uite pădurea, magia, libertatea
Si-ai pus tu să fie ea legată
de pământ și nici măcar cu tine.
Dar zâna nu a plâns, nu te-a blestemat
A tăcut, a suferit și totuși atât de mult te-a iubit.