sunt doar un deținut
care își poartă lanțurile sub piele
le lustruiește le dă nume frumoase
uneori le scoate ca să le verifice greutatea
le mângâie ca pe animale obosite
și se încătușează din nou

învățând forma trupului
i-au memorat fricile i-au cunoscut rugăciunile
sunt deja o identitate o poveste spusă
de prea multe ori până a devenit reală
trupul stă nemișcat ca după o fugă lungă
nu știe ce să facă cu atâta spațiu între el și el
nu mai știe unde se termină fierul
unde începe carnea

într-o zi lanțurile s-au deschis
cuvinte nefolosite care nu mai aveau ce să lege
tăcerea a devenit strigăt
a învățat trupul să respire din nou