Când în lume simți inutilitatea oricărui efort și când timpul nu mai are nici o semnificație creatoare, mai lipsește numai cadrul obiectiv, mediul exterior pentru a avea deplin senzația unui vid interior absolut. În acele înserări de iarnă, când noaptea roade din zi ca un cancer, când prin geam nu ți se deschide decât perspectiva indefinitului pe un cer monoton și apăsător, când singurătatea devine atât de teribilă, încât te împietrește într-un extaz paradoxal fără revelații, iar sentimentele nu tind nici spre viață și nici spre moarte, rămânând ațintite înspre monotonia și indefinitul cerului, în astfel de înserări se realizează condiția obiectivă a groaznicei senzații de vid interior.
Câtă deosebire de melancolia serilor de vară. În acestea, melancolia e dulce și păstrează ceva din bucuria neliniștită a întâielor presentimente erotice. Chiar atunci când privești înmărmurit un cer cenușiu, senzația singurătății nu e atât de apăsătoare încât să amuțească gândul și să golească simțirea, fiindcă palpitația naturii întreține un ritm de viață stăpânită, care nu așteaptă decât o izbucnire la lumină. Melancolia de vară este corectată totdeauna ziua de o beție luminoasă, în care sentimentul eternității vieții crește ca o floare naturală.
Înserarea nu înseamnă o sombrare, ci mai repede un mediu pentru un vis erotic. În serile de iarnă, dimpotrivă, ai impresia unui prizonierat într-un cerc monoton și inexpresiv. A privi un cer de iarnă este a nu avea nici o speranță, a nu mai dori nimic, a fi suspendat iremediabil într-o lume fără sens. Senzația de vid interior rezultă din incapacitatea de a te atașa de vreun obiect, de vreun aspect, dintr-o singurătate glacială, inexpresivă și monotonă. A simți cum uniformitatea și monotonia trec prin tine ca un curent care te apasă și te îneacă, cum nu poți rezista la nimic și cum nu găsești nici o seducție care să te fure, a simți timpul ca o imensă stâncă a cărei rostogolire n-o poți evita, este a ajunge la un așa grad de purificare lăuntrică, încât viața și-a pierdut conținuturile. Perspectiva cerului de iarnă, în loc să te înalțe, să-ți dea senzația de înălțime, te limitează și te epuizează. Senzația vidului interior nu rezultă dintr-o perspectivă și nici dintr-o trăire a infinității. Vidul este o infinitate goală; adică nimic. Suprema limitare, suprema îngustime, când nimicul interior duce la negația infinitului. Ce infinit poate fi acela care nu-ți provoacă amețeli?

Discobolul, nr. 7-8, mart.-aprilie 1933, p.7.