Un amplu poem etnografic

LIVIU LÃZÃRESCU :MÃRTINEȘTI, VECHIUL MEU SAT TRANSILVAN

Editura Polidava, Deva, 2006


E greu și, în acelaș timp, ușor să „explici” în ce constă farmecul poetic al acestui „epos didactic”. Pentru că, în mod clar, avem de-a face cu ceva ieșit din comun: etnografie impregnată cu lirism în stare aproaape pură.
Întreaga această „monografie” este învăluită într-un nimb de poveste.
Cine mai vrea să știe azi de sat, ca matrice a veșniciei ? Pentru cei mai mulți înseamnă doar îanpoiere, lipsă de civilizație „modernâ”. Cine se mai încumetă azi să facă elogiul satului românesc de acum trei sferturi de veac ? Mai sunt astfel de temerari. Încă. Unul dintre ei se numea Horia Bernea, ctitorul Muzeului Þăranului Român. Un altul, mai puțin cunoscut în acest efort de înveșnicire a satului românesc este Liviu Lăzărescu, artist al penelului, Profesor Honoris Causa, al Universității Naționale de Arte din București. Umblat prin lume. Cu burse de studii în Franța și în Italia, rămas însă mărtineștean prin cele mai fine fibre sufletești ale sale.
Iată-l pe pictorul-scriitor făcând portretul unei case, de parcă ar fi vorba de un personaj uman:
„Se intra pe poarta foarte înaltă, cu „gurtăn” tradițional, peste care acoperișul se întindea ocrotitor protejând de ploaie și de neauă un spațiu adânc cât clădirea, deasupra căruia își făceau cuiburi multe zeci de porumbei. Pe stânga intrai în camera mare de jos, folosită iarna pentru locuit, gătit și dormit. Mătușa Sapta o gătise mândru, cu covoare năvădite pe masă și pe pat, cu preșuri în dungi pe jos, cu pereții văruiți în galben. Pe peretele din fund se mișca limba unui ceas bătrânesc cu cadranul din ceramică smălțuită, lângă care sta aninată o icoană pe sticlă cu Sfântul Niculaie, patronul casei...Tot de „sub poartă” urcai la stânga, pe treptele de lemn late și solide, în târnațul de la etaj, iar de acolo intrai în cele două „case” de sus, de unde puteai privi satul din cer.”
Aproape în fiecare filă a cărții, exactitatea notarială se întâlnește cu ambiguitatea visului, cu dulceața amăruie a amintirii. Cu echivocul și / sau cvasi-imposibilitatea fantasticului realității. Trecutul, prin mitizare/onirizare, nu se impregnează el cu un anume fel de fantastic? Cel al visului sau/și al lucidității visându-se pe sine, sau al visului trăit sau (re)trăit ca real. Nu, toate acestea nu sunt simple jocuri de cuvinte. Încerc să descriu un proces de nedescris, acela al reconstituirii lirice dar și strict documentare a deja dusului, a foarte demult trăitului. Încercarea lui Liviu Lăzărescu este ambițioasă: a unifica liricul și didacticul într-o magmă luminoasă de claritate de laser, de lumină pură. Poate în asta constă raritatea acestui text, firesc și ciudat, exact și nebulos.
De ce la Hesiod asta se numește poem? Liviu Lăzărescu reconstituie exemplar, spre învățătură, o lume, o viață alcătuită din sute de vieți, anotimpuri, munci, chipuri ale firii o povestire borgesiană în care se împletește o multitudine de povestiri. Un labirint multi-biografic. O lume umană/naturală reconstituită enumerativ, cumulativ, sincronic/ diacronic/ cronologic:
„venea luna Aprilie , cu timp schimbător...dacă se nimerea să fie rece și uscată, i se spunea prin unele părți „Traistă-n băț”, adică Vai de lume! Cu încetul, aerul se încălzea însă și ploua. Oile erau tunse și pregătite pentru suirea la munte. Semănăturile de tot felul încolțeau și dădeau să se înalțe”.
„luna lui Mai, numită altfel Florar, cu soare și lumină multă, când înflorea lumea...pe lângă cele bune...apăreau și dușmanii statornici, buruienile, care trebuiau musai plivite.”
Cartea se oferă și ca materie-sursă epic/ lirică pentru nenumărate povestiri poematice. Densitatea frazelor, a paragrafelor este remarcabilă. Pictorul și profesorul Liviu Lăzărescu dovedește în această carte certe calități de stilist al cuvântului.
Poemul se compune cu acribie, cu hărnicia și răbdarea unui arhitect cartograf implicat sentimental în acest descriptio mundi :
„Iulie? „acum grâul înalt arată ca o mare de aur vălurită ușor de vânt, e copt, trebuie secerat, altfel se scutură. Soarele parcă vrea să aprindă pământul, sudoarea ți se scurge de pe frunte pe obraz și picură, cămașa ți-e leoarcă, grumazul uscat, răsuflarea grea. Dar lucrul nu încetează.
Se secera mai întâi ovăzul pentru cai și orzul, care se coceau primele. Urma grâul, pâinea. Oamenii aplecați de mijloc îl retezau cu secera, îl adunau în snopi pe care îi legau chiar cu firele lui..”


Prin lucrarea sa, autorul ne îndeamnă să regândim deosebirile și similitudinile dintre știință și artă. Mă refer , firește, la științele așa numite, umane. Sau cu un cuvânt duios „umanioare”.
Aici avem de-a face cu un anume soi de etnografie/etnologie folosind/ invocând/ implicând uneltele poeziei. Lipsește doar muzica, vestmântul formal al acesteia.
Ia la rând, ca la un inventar/ recensământ, fiecare casă, fiecare familie, fiecare uliță, fiecare anotimp, lună a anului, săptămână a lunii , zi a săptămânii, ceas al zilei. Enumeră apoi, ca într-un pomelnic sau hronolog sui generis , gesturi, cuvinte, comportamente, sentimente, viețuiri și muriri. Trudă, joacă, bucurie și doliu.
Unul dintre capitolele cărții,cele mai frumoase și mai atingătoare la inimă, este “OAMENI ȘI CASE”. Nu știu să mai existe o carte cu un asemenea pomelnic/recensământ. În care fiecare din trăitorii unui loc să fie scris, cu povestea lui, cu viața lui, cu moartea lui, cu ai lui.
Conștient de unicitatea procedeului, autorul însuși simte nevoia să se justifice firesc și sfios:
“Fiindcă un portret-efigie nu poate creiona decât o imagine generală, vagă, mă voi opri la cei de acum vreo jumătate de veac, din preajma războiului și după el, mergând din casă în casă, oarecum ca la recensământ. Dintre ei au rămas puțini, cei mai mulți strămutându-se la bătrânii lor. Pe unii i-am cunoscut mai bine, pe alții nu.
O iau domol, ardelenește, din capul satului, pe mâna dreaptă, cum vii de la Orăștie, ca să ajung tot aici, dar pe partea cealaltă.”
Nu putem să nu semnalăm extraordinarul, fantasticul acestei idei: mergând din casă în casă, oarecum ca la recensământ” dar asta, după “vreo jumătate de veac”. Și Liviu Lăzărescu se ține de cuvânt. Chiar realizează acest fapt neverosimil.. Și ne copleșește. Ne amuțește de uimire. Fiecare mărtineștean de acum o jumătate de veac, chiar nălucă fiind, are parte de un portret, creionat în câteva linii, uneori una singură, și o poveste a vieții redată în câteva cuvinte care definesc un destin.
Se cuvine să ne minunăm că au avut mărtineștenii parte de un asemenea nesperat noroc de a fi veșniciți cu căldură și har, de un “notarăș”-artist :
“Prima casă din sat era a unor oameni freumoși, porecliți A lu’ Onicoi sau Unicoi (cu numele de familie Lăzărescu . Era arătoasă, întotdeauna îngrijit văruită, încadrând o poartă mare cu gurtăn, avea ceva tainic, de incintă feudală, în care nu m-am învrednicit să pășesc. Prin anii postbelici, din ea răzbăteau ecourile unei boli dramatice, numită pe la noi „boală uscată”, pe atunci fără leac, care a răpus-o de tânără pe Lena, nevasta lui nenea Niculaie, lăsându-i în grijă o fătucă sfioasă, cu ochii vineți, pistruiată, subțirică și plăpândă, nu prea sănătoasă – pe nume Minerva, și cu încă una, Dorica (măritată la vremea ei cu Tomuș, din Turmaș). Nenea Niculaie, tânăr pe atunci, era un om fain și deștept, înalt și curat, cu ceva vertical în firea lui.”
Călătorie sistematică într-un sat care nu mai există.
Monografie tristă. Impregantă cu nostalgie /melancolie.
Lirismul ni se transmite. Pentru că întreaga construcție verbală are în interstițiile ei narative, căldură, culoare, irizare și abur de vis. Frazele sunt cărămizi ale unui amplu poem în proză. Pe de altă parte, este, în acelaș timp, și etnografie. Reconstituire documentară . Practicată însă de un artist / poet / pictor. Obsesia albastrului fațadelor de case, al cerului, este a unui pictor. Se pot decela, ca semne ale viziunii poematice a autorului, laitmotive, ritmuri recursive, simetrii, cânturi, strofe, intarsii, recitative.
Ceea ce vrea/ năzuiește /încearcă Liviu Lăzărescu este o ambițioasă reconstituire lirică in integrum a unei lumi. Rotunjirea unui cosmos deja defunct. Totul încăpând aici ca într-o hologramă.
Marea valoare și forță a acestui text vin și de acolo că încearcă forajul în adânc. Într-o măsură chiar reușește: descoperă, / dezvăluie ceea ce este dedesubt și dincolo de date, fapte, gesticulație și întâmplări. Deși materialul este factologic netto, nici o clipă nu ai sentimentul că este un inventar. Elementele se compun frumos, arhitectonica este cea a a timpului trăit și a spațiului îndurat. Conotațiile umane ni se transmit. Le simțim penetrante. Ne învăluie și ne cuceresc. Pentru că în ele regăsim coordonatele noastre existențiale. Nimic nu lipsește din aceste pagini, din ceea ce compune existența sublunară a oamenilor: clocot vital, dramă, ludic, tragism, sacru și profan, cotidian și sărbătoresc,, uman și divin, terestru și ceresc. Nici măcar inefabilul trăirii vii nu lipsește. Îl simțim, însoțind discret, modest, pastelând fin cu lirism delicat un text care vrea să pară sau pare să vrea, o simplă monografie. Inefabilul nu e accedat. Textul indică însă calea spre aceasta. Acel balans al poeziei între real și vis. A fost? N-a fost? E jocul mereu mișcător și insinunat al artei.
Cartea reușește să fie și cronică, și necrolog, și monument funerar. Și epos memorial: personajele sunt umbre.
Dar poate că, înainte de toate, „Mărtinești, vechiul meu sat transilvan” este o cosmografie. Ce altceva, din moment ce descrie cu minuțiozitate de gravor în aramă, un cosmos mare/ mic, de câteva sute de case/ familii ? Cosmografia aceasta închide în ea și un fel de hagiografie. Din cei gravați în această Carte, puțini mai sunt pe lumea Asta . Mai toți, prin silnicia timpului și a sorții, s-au mutat Dincolo, dobândind, chiar dacă n-au fost ei chiar desăvârșiți, un văl de sacralitate, împreună cu casele, cu lucrurile, cu marile și adevăratele sărbători, cu tradiția în întregul ei. De aceea spuneam că ni se oferă în aceste 200 și ceva de pagini, și o hagiografie. Ca în vechile calendare sau în cărțile de rugăciune de odinioară. Întâi de toate, cum se și cuvine și e firească datorință, întâile locuri printre sfinți le ocupă „bunii” cronicarului, Tata Bătrân și Maica. Nu știu dacă în această ordine. Ba știu. Bunicului i se consacră capitolul 13 iar Maicii, următorul.
Capitolul Tata-Bătrân părăsește aproape orice intenție documentară. E proză curată, autobiografică. Cu pasaje greu de uitat:
„Dorm cu el. E mare, cald, sigur, bun. Îi simt asprimea primitoare a cămășii lui lungi din cânepă albită. Vara asta am fugit amândoi de zăduful casei în podul poieții. Mi-am întins lângă el cătrânțoiul Maichii, în care încap destul de bine, dar știu că mâine, razele soarelui strecurate printre rosturile țiglelor au să mă găsească rostogolit în fânul care miroase bine. Mă culc cu el și mă trezesc târziu, singur. Căldura vitelor suie să mai îndulcească răcoarea dimineții.”
Maica umple capitolul cu numărul 14. „Făptura ei vie și bună bântuie fără odihnă locurile copilăriei.” În continuare, la pagina 158, ni se oferă surpriza unui admirabil poem care s-ar putea intitula Maica-i peste toate cele
Din păcate, nu-l putem transcrie în întregime. Fiecare vers (sau verset) începe cu acelaș cuvânt încărcat de penetrantă sacralitate:
„Maica la sobă, gătind, aplecată la foc... Maica la cuptor, în tindă... Maica melițând cânepa topită... Maica torcând fuioare de cânepă... Maica văruind Căsuța înaintea Sfintelor Paști... Maica aducându-ne mâncare, pe căldura amiezelor din luna lui Cuptor...Maica la război, țesând pânză albă...Maica la biserică... Maica iar la sobă, seara după lucrul la câmp...”
19 versete, tot atâtea prezențe și lucrări ale Maicii. Ca într-un montaj cinematografic cu valențe poematice..
Casa bunilor este și ea obiectul unui capitol „O casă scăldată în albastru” . Devine și ea personaj nu mai puțin pregnant și mișcător decât „bunii”. Iat-o:
„Mare, înaltă și scăldată în albastru ne era casa părintească, aflată pe stânga uliței prin care trec vacile la păscut în Ciocârlău.”
Albastrul caselor mărtineștene, (“cam întregul sat era albastru”) revenind cu insistență aproape obsesivă, ca un laitmotiv, ne apare parcă un rapel, al
„albastrului de Voroneț” dar și al albastrurilor din pânzele lui Þuculescu.
La lectura unora dintre pagini, te duce gândul la spiritul care respiră din brâncușiana Cumințenie a Pământului. Asumarea firească, destinală, a ostenelii, a trudei, ca pe o inexorabilă regulă a vieții. Trăirea ei în orizontul „bunei cuviințe”. Buna asumare a ceea ce „se cuvine”. A trăi cuviincios. Asta fiind limpedea și sacra orânduire a vieții. Cumsecădenia, adică trăirea fiecărui moment al existenței, având ca suprem criteriu de acceptare- refuz, „ ce se cuvine și ce nu” fiecărei ființe și fiecărui lucru, altfel spus, a face numai „ce se cade” și a se abține de la „ce nu se cade”. Ajungând să se comporte „cumsecade”, în sens originar/ etimologic/ tradițional. Cu un alt cuvânt, „cuviincios”. Cum au apucat „din bătrâni”. Pentru că de tradiție e vorba în această carte. De timpul tradiției, acesta acoperind, ca sens, pe acela al cuvântului/ gândului „veșnicie”. Cartea lui Liviu Lăzărescu fiind, într-un sens deloc lăturalnic, o mărturie despre un fapt istoric contrar celui enunțat de Lucian Blaga ( „veșnicia s-a născut la sat”). În acest remarcabil text se povestește despărțirea de tradiție, de sat, de trecutul resimțit ca veșnicie. Motto-ul care ar putea să stea pe frontispiciul acestui monument funerar al satului tradițional ar putea fi o parafrază la zicerea blagiană, aici fiind ilustrat un moment contrar:” veșnicia a murit la sat”. În asta rezidă tristețea acestei cărți. Ea fiind un fel de prohod. Un discurs funebru. Dar de un fel ciudat. Defunctul ne apare, din negurile memoriei, viu, puternic, fascinant, hipnotic, precum ochii din picturile lui Þuculescu.
Cuviincioasă este această carte însăși. Evită tot ce ar putea să ne apară în culorile sau liniile urâtului ori ale grotescului. Chiar și tragismul inerent vieții este estompat. Sau poate, subînțeles. Primit ca un dat. Eludat ca în acele denumiri ale Diavolului care ocolesc denominarea spunând Acela, Necuratul. E vorba aici de remanența conotațiilor magice ale cuvintelor.
Datele și „informațiile” de ordin etnografic, se strecoară „cuviincios”, printre interstițiile însemnărilor lirice:
„Mai demult, în toamnele cu cucuruze bogate, mistreții coborau de multe ori scurmându-le și părăduindu-le, iar lupii, iarna, cutezau să înfrunte aprigii câini ai satului pătrunzând până în ocolurile oamenilor. Oilor satului însă nici că le păsa, sporeau făloase, suind primăverile la munte și scoborând toamnele ca să ierneze în „Mlaca lu’Șoșu” ori în staulele stăpânilor lor. Vitele satului erau multe, acum 50 de ani, abia de le puteau stăpânii ciurdarii satului, care le scoteau la pășune, sunând din dudurău de două ori pe zi. Așa trebuie să fi fost și în vremile vechi, păstoritul sedentar fiind probabil o preocupare de bază în viața plugarului. Casa lui era de neînchipuit fără vite și cai, oi, porci și orătănii.” Se poate face știință și așa. Poate că istoria/ etnologia concepută astfel este mai adevărată decât cea a tabelelor, a statisticii și a factologiei reci. Seci. Mai adevărată pentru că accede dincolo de cifre și date, la viață, la adevărul adevărat. Istorie vie în limba de lemn a a „specialistului” este o încercare aberantă. Pentru că duce la altceva. La un chip mort al unui organism viu.
Dar în filele acestei cărți, totul e viu:
„...cotarga era făcută din lațuri distanțate, pentru a lăsa cucuruzul să se usuce în voia lui. Pivnița de sub casă păstra crumpenii pe lese împletite din nuiele (să răsufle și pe dedesubt), dar și butea cu curechi murat sau butoaiele cu vin și vinars, napii și legumele acoperite cu nisip uscat; iar podul casei, pregătit pentru reținerea fumului, conserva slăina și cârnații”.
E un vis exact. O poveste strict adevărată. Nimic nu e inventat. Totul e trăit / visat. O plăsmuire documentară. Scrisă cu o luciditate visătoare, cu o tristețe didactică. Melancolie exemplară. Aevea și abur de vis.
Ne stârnește / readuce vechi întrebări care stau la temelia artei scrisului. Între mimesis și noiesis sau poiesis. Ce e ficțiunea? Ce e mitul? Adică visul si realul. Noțiuni interșanjabile, trăiri care se întrepătrund, se completează, și se contrazic.
Enumerarea obiectelor din casă, sună și ea ca un cântec al amintirii:
„Pe pat, pe masă și pe pereți,...țolurile de pat,, măsărițele, fețele de „culme”, chindeiele (ștergarele) de pe pereți. Lângă ele, câte un ceas cu„limbă mișcătoare, câteva chipuri cu oamenii casei, câte o oglinjoară, câte o cruce de lemn sfințită, pictată pe amândouă fețele. Podoabe de preț erau icoanele, cu deosebire cele pictate pe sticlă, majoritatea din ele lucrate în culori tari, în stare să răzbată prin semiobscuritatea vechilor incinte luminate de ferestre mici. Multe case aveau și icoane pictate pe lemn, durabile și scumpe, dar tare frumoase prin naivitatea lor.”
În prohodirea aceasta a unei lumi duse se face pomelnicul nu numai al oamenilor și al caselor. Li se închină, cum am văzut, Veșnica Pomemire și anotimpurilor de atunci, și zilelor, cu muncile lor, cu uneltele lor, cu ritualurile lor, cu ritmurile și mișcările lor:
„Greul începea din Martie, luna socotită a fi cea dintâi în vechiul calendar roman. Atunci începea săpatul viilor și mai ales al grădinilor, în care se rostuiau straturile de legume, iar în zilele senine se îngrijeau stupii puși la iernat – albinele sfioase abia îndrăznind să cuteze a înfrunta aerul tare.
Tot atunci, se pornea la câmp truda cea grea: aratul de primăvară al dealurilor noastre cuminți. Întâiul de martie îl prindea pe Moșul meu strângând de coarnele plugului, oprindu-se la capetele brazdelor revene să-și șteargă fruntea de sudoare și să se uite după câte o ciocârlie care da să se piardă în albastrul cerului.”
Oriunde ai deschide cartea, dai de imagini desprinse parcă dintr-o mitologie:
„Cucuruzul era adus acasă în care cu loitre mari, din scândură, încărcate cu vârf și se descărcau în șură; seara, după după mulsul vacilor, sub lumina scăzută a lămpașului, toți ai casei se așezau la dezghiocat știuleții, umplând locul cu foi foșnitoare și afânate.”
Frazele curg domoale, parcă sadovenian, parcă în ritmul în care scârțâiau roțile carelor trase de vitele blânde și cuminți. Cuviincioase și ele.
Toate sunt privite cu un ochi umezit de duioșie, curat, sub cerul senin al cumințeniei, sau, mai degrabă, al sfințeniei.
Mii de amănunte/ amărunte, fiecare la locul lui,așezat gospodărește, așa cum se cuvine. Cu rost. Pentru că, așa cum am mai spus, și o repet ca să nu se uite, atunci, illo tempore, toate aveau un rost. Fiecare om având de rostuit toate cele ale vieții, ale sorții și ale morții.
Autorul, un excelent pictor portretist și florist, își revarsă pe hârtie harul poetic verbal. Semănatul grâului, iată-l:
„după tradiția din veac: omul calcă măsurat și rar, ca în vis, parcă simbolic, bagă ritmic mâna în șorțul cu care este încins, scoate pumnul plin și împrăștie socotit semințele binecuvântate...”
Un scenariu amănunțit al unei vieți în care fiecare gest, îndeletnicire, mișcare și „procedură”în spațiul domestic, în cel al naturii, în cel duhovnicesc, își are încărcătura sa de sens, de noimă, de participare la eternitatea vieții satului.
„În aceste zile lungi și întunecate, pe lângă grija animalelor și a propriei hrane, ce să faci? Þeși la război, te aduni în clăci și șezători, te întâlnești în tihnă cu prietenii și cu neamurile...A venit și vremea nunților, acum e timpul cel mai nimerit: vinul e tocmai bun, vinarsul l-ai făcut, făină ai, porcul l-ai tăiat, orătăniile îți umplu ocolul; iar uspețele nu sunt poprite de nici un post.Doamne dă bine!”
Mâncările și băuturile au și ele partea lor de pomenire, în acelaș stil conștiincios și nostalgic, cu acelaș văl luminos adus din adânc de mit :
„Pe meleagurile noastre, cine vorbește despre mâncare e musai să înceapă cu pita, ea fiind chiar „pâinea noastră cea de toate zilele” din rugăciunea zilnică a omului.
Fiecare casă din sat își avea mai demult propriul cuptor și fiece gospodină își frământa și cocea pita....Buna o scotea din cuptor, mare și caldă, mirosind a ce poate fi mai bun pe lume. ...Pita rumenită și amirosind a rai era scoasă și așezată într-o troacă curată. Peste ea, o măsăriță albă, de cânepă, cu dungi subțiri și rare, o apăra de praf, păstrând-o moale.
Coptul pâinii era ca un ritual pe care stăpâna casei îl oficia cu un aer grav”.
În descrierea portului tradițional al celor din sat, pictorul și etnograful își dau mâna, ca peste tot în cuprinsul cărții:
„Era minunat, simplu, elegant, rafinat,nobil. Bazat pe culoarea albă și curată ca neaua, acest alb cu care omul era înconjurat în fiece clipă a vieții sale, nu-l putea însoți fără a lăsa urme profunde în purtătorul lui, în mintea și spiritualitatea sa.”
Joculile sunt descrise și ele viu și plastic:
„Călușerii se pornesc lin, mai apoi își iuțesc mișcările, dezlănțuindu-și tinerețea, mlădiindu-se, pocnindu-și coapsele și gleznele, răsucindu-se și săltând euforic, de parcă ar voi să se desprindă de legea pământului. Albul le sclipește ca neaua de afară, rece și curată, aerul miroase a Crăciun. ....”
„Altădată, când satul era sat și lumea lume, intrai în ceata călușerilor abia la majorat și ieșeai la însurătoare...”
Strigăturile sunt și ele citate, cu plăcerea, retrăită, a flăcăiandrului care a fost venerabilul pictor-profesor de azi:
„Frunză verde de cireș / Călușeri din Mărtinești / Călușer am fost să fiu / Da m-am sculat prea târziu./ Dacă mă sculam mai iute/ Eram călușer de frunte! .../Călușer din Câmpu Pâinii,/ Nu jucareți cu bătrânii...”
„Joacă-mă, bădiță, bine / Și mă strânge lângă tine/ Și mă mai învârte-o dată / Ca să știu c-am fost jucată!”
„Cine nu știe juca / Nu știe ce-i dragostea...”
„Leliță mărtineșteană / Þucu-ți ochii și-o sprânceană / Și cercelu din ureche / Și gurița când mi-i sete.”
Dar copiii ? Iată-i, sub forma, cuceritoare, a unui autoportret :
„Copilul creștea mâncând, dormind mult și fugind prin casă sau prin ocol după mâțe ori după căței, jucându-se cu florile din grădinuță sau cu te miri ce, după impulsurile lui schimbătoare. Când era vemea bună și era luat la câmp, fugea prin soare, mirosea aerul tare și se culca la umbra prunilor, în iarba înaltă, ascultând ciocărliile.
Și de cum căpăta o leacă de putere, nu se da înapoi să-i aducă părintelui o ulcică de apă, să-i împingă mai aproape scaunul, să înfuge găinile intrate în șură, să ducă o mână de iarbă iepurilor din poiată...”
Cartea este o mărturie. Autorul fiind un martor prețios. Cel care a trăit această poveste adevărată. Poate ultima generație a acelui sat, astăzi aparținând unui „a fost odată” de care ne desparte deja o falie istorică, o fractură abisală, fără întoarcere înapoi. Vine peste noi, apropiindu-se, un val de dimensiunile unui tsunami. Nu știm încă ce și dacă va rămâne ceva din tradiție, adică din veșnicia în care este încrustat lanțul generațiilor. Chinezii și musulmanii e puțin probabil să ocupe vidul creat acolo unde a fost cândva satul acela despre care se povestește în această carte. Orașele, citadinizarea, vor avansa, după toate probabilitățile. Plugăritul va rămâne în urmă, în povestea veșniciei satului. La fel se va întâmpla și cu acele rosturi limpezi ale vieții omenești de odinioară. Valul tsunami va tulbura până în adâncuri oceanul vieții.
Sărbătorile, obiceiurile și datinile, chiar dacă mai subzistă și azi, nu mai au pentru copiii de azi, această aură de conotații care le fasona existența și rosturile vieții :
„Umblatul popii cu Iordanul...Intra cântând „În Iordan botezându-te tu, Doamne”. Deschizându-i se toate ușile, popa pășea stropind cu agheasmă în cele patru părți ale lumii, după care, începând cu capul casei, toți sărutau crucea de argint și mâna care o ducea, primind în creștet atingerea mătăuzului și a stropilor reci de apă sfințită. ...
...După binecuvântare casa rămânea mai luminată.”
Aduceri aminte, despre un cosmos rotund și luminos, un spațiu sacru și un timp sacru, văzute prin ochii inocenți, scăldați și ei în sacralitate, ai copilului. Limbă ca mierea, gând ca lumina curată și bună.
„Floriile veneau o dată cu primăvara. În aer plutea o bucurie suavă, dar nu una mare, fiindcă se știa că oameni răi urmau să-L prindă să-L răstignească pe Domnul Cristos.
La Florii lumea aducea la biserică ramuri tinere de salcie, cu mâțișori mari, să se sfințească; duse apoi acasă, crenguțele erau aninate pe la icoane ori sub vreo grindă, să fie de leac și să poarte tuturora noroc.
...Frumoși mai erau oamenii care plecau de la biserică, înveșmântați în alb și purtând în mâini lujeri cruzi de salcie!”
Carte în care fiecare filă e doldora de bucurii împărțite / împărtășite de și între toți, cu măsură cumpănită cu veșnicia, cu rosturi arhi și răs-știute, după rânduieli din veac de veac.
Arta de portretist a lui Lăzărescu se vădește la tot pasul, oferind închipuirii noastre uimite și înfiorate, nenumărate chipuri creionate în căteva trăsături de condei:
„Bătrânul Niculaie Costea...era înalt, uscat, drept, cu fața ciupită de vărsat, pășind aspru, mai curând preocupat decât grav.”
Cât despre cei A lu’ Lupu „un nume care, mai demult, părea bine scornit pentru familia asta – și nu pentru că ar fi fost răi la suflet, ci mai curând fiindcă erau buni de gură și le cam sărea țandăra din te-miri-ce”.
Oameni și case, au parte deopotrivă de partea lor de poveste, despre cum nu mai sunt, cu timpul prăbușit peste ei: „Casa lor s-a ascuns în trecut, vechii ei stăpâni părând a nu fi decât scorneli. Vândută și transformată în vilă...”
Să nu mi se spună că asemenea cărți de necrezut nu se (mai) potrivesc cu vremurile Internet-ului, ale telefoanelor mobile și ale navetelor spațiale. Dimpotrivă: oamenii de azi au o stringentă și urgentă nevoie de asemenea cosmografii ale lumii trecute în legenda aurită a părinților și a bunilor și străbunilor. Altfel sunt pierduți în neantul lipsei de sens al vieții și al lumii.
Din păcate, asemenea lucrări cum e aceasta, nu se mai fac. Celui care întreprinde așa ceva, i se cere ingenuitate vecină cu angelicul, puritate, înțeleaptă limpezime a minții, dar al scrisului și – nu în ultimul rând – noblețe. Liviu Lăzărescu le are pe toate acestea din plin.
Să-mi fie iertat că nu m-am priceput să descriu mai potrivit, această monografie/cosmografie/ hagiografie. Întreaga materie fiind transfigurată de aceeaș undă de lirism, mă întreb cum s-ar putea răspunde altfel la provocarea pe care ne-o așează în față o atât de neobișnuită scriere .
ZOLTAN TERNER