Acțiunea dramei (în măsura în care mai poate fi numită “acțiune”, în măsura în care conflictul de idei puternic încărcat cu emoții originare mai are ceva din naturalista “acțiune”) se desenează pe fundalul revoltei metafizice. În lupta dintre religia veche cu ale sale “temple văduvite de credință” și religia sălbatică a lui Zamolxe, recunoaștem înfruntarea dintre vechea spiritualitate și noua spiritualitate. În confruntarea dintre Mag si Zamolxe, regăsim suprafețele și adâncimile umane prin care se manifestă energiile impersonale ale celor două spiritualități: una - demonetizată, uzată, incapabilă funciar de a mai trezi vreun demon creator în om și alta - aureolată de un extaz de proporții cosmice. Vechiul nu cedează, noul nu se instituie de la sine. Luptă, deci.
Cât privește frământatul motiv al eului multiplicat în spatele măștilor personajelor dramei, acum că am delimitat orizontul, nu e greu de văzut că Blaga trece când de partea lui Zamolxe incendiatorul, când de partea liniștitului și prudentului Mag, când de cea a lucidului Cioplitor. Din necesități de obiectivare, autorul nu se manifestă unidirecțional. Blaga este un autor complex. Ca o supremă monadă leibniziană, el poartă în sine toate lumile posibile deschise de dramă. Chiar dacă se vădește accentul său axiologic și de simpatie, el nu se lasă confiscat de o singură proiecție ideatic-afectivă. Nu se spune că începem să murim din momentul în care ne naștem? Înseamnă că, vii fiind, noi purtăm moartea în noi, așa cum trupul își poartă umbra în lumina soarelui. La fel, nu cuprindem într-un moment de tinerețe al vieții, toate vârstele viitoare? Nu există în fiecare “față” a vârstei toate cele trei?
“Copilul râde:
“Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” (Trei fețe)
Tânărul Blaga îi poartă în sine pe toți cei viitori. Parcă din necesități de echilibrare biografică, el simte că eul său viitor se va îndepărta de cel prezent, și atunci își va arăta celelalte fețe, chiar dacă într-un plan secund. Eul tânărului Blaga se definește sub zodia revoltei. Eul maturizat, sub cea a ordinii acceptate. Din când în când, acesta va avea și el un moment de întoarcere la origini. Iată cum, trecând la una din ultimile sale creații, întâlnim această formulă amețitoare:
“Poporul românesc își doarme încă somnul metafizic. E încă o întrebare dacă trebuie trezit sau nu” (Lucian Blaga - Ființa istorică, pag 511).
La momentul Zamolxe, tânărul și bătrânul Blaga își stau față în față, privindu-se cu reciprocă perplexitate - “argumente” sunt și de o parte și de alta.
“Magul: Dac-ar trăi cum a râvnit Zamolxe,
ei (dacii-n.n.) s-ar mistui ca focul.
Copiilor le trebuie vis blând să-i
Liniștească și lumină să le țină-n frâu pornirea,
Zăgaz puterilor în izvoare tulburi.
Cioplitorul: De-i vorba de liniște, îți dau dreptate, înalte Preot
Dar de ce liniște?
Magul: O întrebare căreia-i răspund
Prin altă întrebare:
De ce furtună oarbă?
Cioplitorul (șovăind): Nu știu.
Magul: Nici eu nu știu.
(Cu oareșicare teamă)
Și totuși mă opresc.
Tu esti străin și poate vezi mai bine decât mine.”
Cioplitorul, exprimând gândul zamolxian, îl poartă pe Blaga - tânărul, dionisiacul. Magul îl redă pe adeptul vechii spiritualități (întruchipat real-istoric printr-un Iorga, bunăoară), anticipându-l prin aceasta pe bătrânul Blaga.
Revenim, adâncind, cu un gând. La întrebarea lui Vulcănescu, dacă cei anchetați observă în preocupările lor și ale contemporanilor încercarea unei noi spiritualități, bătrânul Iorga (și în el trebuie să-l vedem și pe Blaga de mai târziu) și tânărul Blaga răspund:
Iorga: ”Sunt un vechi tradiționalist incurabil care a pierdut cu desăvârșire noțiunea noului… Sufletul omenesc e o unitate în mijlocul unei naturi care repetă întotdeauna nou lucrurile sale de o eternă vechime...”.
Blaga: “Sunt în măsura în care e și această nouă spiritualitate … toți prietenii mei (personajele – n.n.) poartă aureole…” (Ancheta. Noua spiritualitate).
Deși traiește întotdeauna multiplu, proiectându-se plural–conflictual, poetul accentuează când o latură, când alta a eului său: în operele de tinerețe, eul revoltat, revoluționar, dionisiac; în cele de maturitate, eul împăcat, liniștit, conservator, apolinic. Dar de fiecare dată ambele. La sfârșit pare a fi vorba numai de liniște. Această natură complexă este tot aceea care l-a “împins” să se manifeste pe mai multe nivele culturale – poezie, dramaturgie, filosofie.
Apariția Poemelor luminii îl proiectează de la început pe Blaga printre oamenii momentului. La Academia Română, în publicistica vremii și chiar în discuții directe, mari personalități ale vremii remarcă laudativ ivirea unei noi personalități. Încă de la început, scriitura sa trădează o persoană devreme maturizată: “…După poezii și aforisme credeam că ai treizeci și cinci” îi spune uimit Iorga tânărului de numai douăzeci și patru de ani. Toate acestea ar fi trebuit să-l bucure peste măsură. La început poate că așa a și fost. Curând însă bucuria l-a părăsit, cedând loc unei stări de criză „spirituală”: versurile acelea curate, „bucățile acelea de suflet”…, brațele acelea tinere întinse către „tainele lumii” (Iorga), simțeau că nu-l exprimă în totalitate. Ele îi redau doar o parte a eului său, mult prea complex pentru a fi redus doar la o latură. Faptul de-a nu se putea încă exprima plenar îl neliniștea:
Suferințelor intime „li se adaugă frământarea spirituală. Autocritica simțitor întețită tocmai în acele zile, îmi spunea ca va trebui să mă despart chiar și de poezia mea de până atunci. Aspiram parcă la alte moduri, vag întrezărite, de expresie și spre o adâncire a albiei poetice. Evitam prin urmare să dau grai stărilor nude (s.n.), de care eram invadat și pe care nu mă mai simțeam capabil să le ridic până la sublima lor lamură…lirismul direct putea să mă ducă la un exhibiționism …Să evadez într-un gen mai obiectiv? Într-o zi am închipuit mitul lui Zamolxe…” (Hornicul și cântecul vârstelor, pag. 215).
Personajele dramelor expresioniste se configurează „contrapunctic”, ne spune autorul în Filosofia stilului. Dar cum aceste personaje sunt laturi ale aceluiași „eu”, e demn de înțeles că autorul este cel ce se definește contrapunctic, punându-se în situația de a-și „cânta” suprapus partituri independente. Aceste eu-ri multiple nu puteau cadra cu îngustimea procustiană a poeziei ce o practica. Aceasta cuprindea prea mult exhibiționism. Era prea nudă. Nu-i lăsa autorului posibilitatea de a se apăra, contrapunându-și celelalte eu-ri. Nu se putea echilibra în poezie. Acolo era un adevărat vulcan. Revolta metafizică își găsea aici terenul cel mai favorabil. În poezie, Blaga era în întregime dărâmătorul de idoli zamolxian. Nu regăsim aproape nicio urmă de Mag. Eul dionisiac triumfa; cel rațional–apolinic, rătăcea ca un cerșetor. Cuvintele de acolo sunt mai toate îndemnuri: „eu sporesc a lumii taină”, „eu nu strivesc”, „eu iubesc”, „să fie lumina!”, „vreau să joc!”, „și strig / și strig”, „un cântec cântă-n mine”, „veniți după mine!”, „aș vrea să dărâm”, dați-mi un trup!”, etc, etc. Din acest punct de vedere, primele poezii sunt mai expresioniste decât primele drame.
Pe lângă „minusurile” semnalate, poezia mai “pierdea” și printr-o neputință funciară de a coabita mai substanțial cu metafizicul. Epicul inerent dramei reprezenta un loc mult mai potrivit. Drama interioară a autorului cerea genul…dramatic.
Dar să ne reamintim! Dramele trăite de exponenții acestei generații tinere nu sunt drame psihologice. Psihologia individualizează. De aceea trebuia și abandonată. Prin acest abandon, poetul se revărsa în ființa colectivă care este poporul, retrăindu-i interior drama obiectivă.
Zamolxe exprimă drama unui popor oropsit de vremuire și care încearcă să își afle cu disperare un loc sub soarele mare al Istoriei. Poporul – „o monadă în somn”, cum avea să îl numească mai târziu. Tinerii aceștia zeloși, fără experiență istorică care nu înfăptuiseră nici o revoluție socială, se străduiau să trezească izvoarele. Izvorul din care se adapă un popor este spiritul său. El are atâta ființă, cât spirit. Dar spiritul era adormit. Adormit sub propovăduirea repetată secole la rând, a unei pedagogii a cumințeniei. Toate îndemnurile Magului sunt la liniște și calm. Religia, în numele căreia vorbea el, era o religie domestică - cu temple împodobite cu chipuri de zei adormiți în materialitatea pietrei, în prea multa și bătătoarea la ochi frumusețe apolinică.
Oare nu recunoaștem aici tocmai poziția a-metafizică lui Iorga cu privire la spirit? Și nu vedem în demonia zamolxiană tocmai revolta născută din disprețuirea ei?
Religia, pentru patriarh, ar conține „formule pe care te simți obligat a le respecta din sentimentul necesității unei solidarități umane…” Deși se recunoaște o prezență divină în ordinea lucrurilor, aceasta nu trebuie să ne creeze febre romantice care să învolbureze existența până într-acolo încât să facem din acest gând singura noastră rațiune de a trăi. Nu trebuie să murim din aspirații spirituale. Religia este o formă de existență printre celelalte, cu precisă funcție socială – aceea de a ne face să acceptăm lumea în care trăim: natura, istoria și semenii. Religia pentru Mag (Iorga) este doar morală inofensivă. Să fim religioși, pentru ca, prin acesta, să ajungem până la înțelegerea ultimului dintre noi. Nu crize spirituale, nu asaltul cerului. Doar îndemn la armonie socială.
Dar cum rămâne cu puterile din noi pe care senzitivul Zamolxe le simte cu atâta intensitate? Singura menire pe care și-o recunoaște Magul este adormirea acestora. „Zăgaz puterilor”, repeta într-una el. Cum poate fi făcută asta? Ridicând un templu în cinstea zeilor. Aducându-li-se ofrande, acestea vor potoli furtunile din afara și din interiorul omului. Ridicând templul, zeul e prin aceasta ridicat în cer, adică făcut transcendent. Viclenia Magului – idolul, statuia, chipul cioplit, potolesc toate crizele spirituale. De ce ? Pentru că, închinându-se lor, omul lasă toate grijile în seama zeului. Ne purificăm de ele înalțând biserici. Din când în când, câte un dar adus puterilor “de sus” și totul reintră în ordine.
Magul izgonește divinitatea apropiată ontologic, în schimbul celei apropiate ontic dar îndepărtate ontologic. Puterile nu trebuiesc lăsate în proximitatea noastră. Ele tulbură echilibre și aduc suferințe cărora nu le mai putem face față. Trebuiesc ținute, de aceea, cât mai mult la distanță. Asta nu demonstrează, așa cum greșit interpretează unii critici ai dramei, interesele lui exclusiv materiale. Magul recunoaște energiile care ne zgâlțîie obișnuita ființare „întru imediat și pentru subzistență”. Dar aceasta nu înseamnă că le acceptă și încurajează. Dacă înainte de a-l citi pe „Zamolxe” facem o scurtă escală dostoievskiană, am înțelege mult mai bine cum stau faptele.
Cheia lui Zamolxe este “poemul Marelui Inchizitor”. Marele Inchizitor este de la un capăt la celălalt Magul lui Blaga. Cu ce întrebare îl biciuiește de fiecare dată pe Iisus cel viu, coborât pentru a doua oară printre oameni, reprezentantul Papei ?
“Tu ai încredințat totul papii… tu nu mai ai deocamdată ce căuta printe noi, nu ne mai tulbura … De ce te-ai întors?... Întoarce-te de unde ai venit …” (Frații Karamazov).
Oare nu regăsim aceleași întrebări și la Mag, adresate omului-Zamolxe, coborât și el a doua oară în cetate?
“Magul: Zamolxe, te cunosc.
De ce te-ai întros?...
Ai încercat să-l scapi de zei
(poporul – n.n.)
Și azi îți ai și tu un chip de piatră
printre ei!
Zamolxe: Și tu, tu ești preotul meu !
Ha-ha, de necrezut!
Ce răzbunare...!”
Libertatea pe care le-a dat-o oamenilor Iisus este, pentru Inchizitor, cauza nefericirii lor. E un “blestem” acestă libertate. Toate nenorocirile ni se trag de la ea. Oamenii nu au nevoie de libertate. Făra zăgazuri, energiile din ei le-ar cauza numai suferință. Sunt prea “bicisnici” să fie altfel. Cine iubește cu adevărat omul în micimea care este el și nu în închipuirea deșartă pe care le-o facem, imaginându-i mici divinități, îi dorește fericirea și nu chinul. Iar fericirea se obține eliberându-l de Dumnezeu, aruncându-l pe acesta în Cer și pus între el și om pe preotul (papa) care îi va spune ceea ce vrea să audă. Cu Dumenzeu alături, nu poți fi fericit. Cu libertatea în tine, frământat de întrebările ultime, nu poți avea liniștea. Acesta este mesajul Marelui Inchizitor. Cu prețul propriei nefericiri, el va reuși să aducă fericire tuturor oamenilor. El minte pentru că așa trebuie. Fericirea oamenilor el și-o va obține sacrificând propria fericire – care ar fi fost pentru el trăirea în Dumnezeu.
Realismul stilului îi permite lui Dostoievski să dea ideilor sale o asemenea extensiune. Expresionismul asumat de Blaga trebuie să urmeze nu calea descriptiv-realistă, ci pe cea a expresiei. El doar exprimă ceea ce Dostoievski povestește pe îndelete. Dar trăirea pe care ne-o provoacă nu este mai puțin intensă. Ba, dimpotrivă. Cu cât mai puțină impresie, cu atît mai multă expresie. Realismul dostoievskian îl ține pe cititor la distanță. De acolo, el îi furnizeză toate elementele necesare înțelegerii. Drama expresionistă, aici blagiană, îl unește pe cititor, în calitate de spectator, cu scena. El este o parte a piesei. Trăirile lui fac piesa să-și atinga finalitatea. Cu aceste precizări ne justificăm și analogiile mai sus-făcute. Magul știe de puteri. În prezența lui Zamolxe le simte cum încearcă să erupă, punînd stăpânire și pe el. Ce altceva înțelegem din dialogul acesta?
“Cioplitorul: Nu este alt popor să-și mistuie viața ca al tău,
înalte Preot!...
Putere smulsă din potirul uriașei firi.
Aici am înțeles că tot ce este - trebuie să fie.
Magul: Cuvântul tau stârnește-n mine temeri noi.”
Ca și Inchizitorul, el mai știe însă un mic amănunt - dacii au “închipuire de copil”. Ei sunt prea mici pentru uriașele energii din ei. ”Bicisnic”, la Dostoievski, „copil” la Blaga - acesta este omul pentru ei. În fața lor - divinitatea cu uriașa avalanșă de infinitate revărsată asupra lor. Cum să reziști?
Zamolxe spune - eliberează demonii, râzi când vreo suliță îți străpunge pieptul, fii fulger, trăiește-te. Nu te reține! De cealaltă parte, cumpănitul Mag își reiterează îndemnul - fii prudent, găsește-ți măsura, lasă aventura care nu te duce decât la pierzanie. Pământul e mai bun decât visul. Rămâi cu picioarele pe el !
De o parte, un Dumnezeu orb, care nu știe de unde vine și unde se duce, pipăindu-și calea printre spini, căzând deseori și răspândind furtuni de lumină orbitoare. Omul – alături de el, precum văzătorul slab călăuzind un orb puternic, arzând în proximitatea acestuia. De cealaltă parte, un Dumenzeu rece, distant, locuind doar în cer. Fără a avea atingere directă cu omul, el îi asigură acestuia o existență neproblematică, banală, săracă dar... fericită.
Două realități ontologic - existențiale distincte. Să nu existe nici o cale de comunicare între ele? Să nu întrevadă Blaga posibilitatea unei „sinteze” ?
Dimpotrivă, noi credem că filosoful ne-a pus în față și acestă a treia cale, cale întruchipată de personajul feminin Zemora. Ca și celelalte personaje ale dramei, și Zemora trăiește o viață impersonală. Ea este încarnarea sufletului românesc care a făcut sinteza sângelui slavo-trac (nelatin) cu cel roman. În conduita ei îl regăsim și pe Mag și pe Zamolxe – ambii într-o ecuație care reprezintă șansele de izbândă ale istoriei noastre.
Ideea aceasta, pentru a fi surprinsă în întrega ei adâncime, ne obligă la un mic ocol. În anul în care își publică „misterul păgân”(1921), Blaga dă luminii tiparului în Gândirea (septembrie) un eseu care a făcut multe valuri în epocă - Revolta fondului nostru nelatin. Răspunzând provocării unui prieten „închinător îndârjit la altarul latinității”, pentru care misticismul și fondul nostru de iraționalitate nu ar avea niciun motiv de recunoaștere și încurajare, Lucian Blaga ne dă ideea în jurul căreia se va construi miezul teoretic al lui Zamolxe:
„..suntem morminte vii ale strămoșilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim și-i îmbrățișăm cu toată căldura, din motive istorice și politice; dar avem și strămoși pe care îi tratăm ca pe niște copii vitregi ai noștri” (Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin în Gândirea, 1921).
Blaga spune în esență aceasta - prin sângele nostru circulă, amestecat, două izvoare. Pe de o parte, avem izvorul latinității care induce în comportamentul nostru „claritatea”, „măsura”, „raționalitatea”, „cumpătarea”, „iubirea de forme armonice”, etc. Din motive istorice și politice - ne referim în primul rând la lupta românilor din Transilvania pentru recunoașterea egalității în drepturi față de celelalte „națiuni”, având ca pandant și vârf de lance programul „Școlii Ardelene”-, teoreticienii noștri au accentuat latura latintății poporului român. (Astăzi privim cu oarecare grimase de ironie efortul de românizare cu orice preț a limbii române al unui Samoil Klain dar, privit în contextul politic și cultural al vremii, efortul pare perfect justificat).
În același sânge românesc recunoaștem și izvoare, ceva mai tulburi, atâta vreme zăgăzuite din motivele amintite. Atitudinea noastră istorică discriminatorie cât privește sursele legitimității istorice a produs în cultura noastră efecte monstruoase. Echivalentul, prin omisune și nu adăugire, al fenomenelor biologice de pseudomorfoză în urma cărora în condiții de laborator, se obțin ființe diforme.
Corectarea acestei “monstruozități culturale” (termenul îl folosim noi, și nu Blaga, dar în deplin acord cu logica ideilor sale) nu se poate face decât reintegrând în drepturi depline și celelalte izvoare sau, cum le numește poetul, “vulcani în fundul mărilor”. Accentuarea doar a latinității nu înseamnă decât sugrumarea unui uriaș potențial spiritual, încorsetarea noastră procustiană cu efecte indezirabile asupra viitorului.
“Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilități de dezvoltare?” (Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin).
Vedem cum și acest articol pledează tot în favoarea ideii unei noi spiritualități, realizabile prin recuperarea substraturilor traco-slave din genele noastre. Noua spiritualitate nu înseamnă doar “îndemn la barbarie”, ci accentuarea și a celuilalt pol al ființei noastre - din necesități de echilibrare. Să ne înțelegem! Blaga nu spune – fiți doar precum dacii lui Zamolxe, puternici și întunecați asemeni Orbului său, ci – fiți precum ați fost, dar să nu-i uitați pe frații voștri de sânge! Accentul nu înseamnă exclusivism ci, cum spuneam, o corecție cu finalități echilibratoare. De aceea, credem noi, noul model de spiritualitate pentru care pledează dramaturgul - filosof nu este Orbul, ci Zemora. (Dar fără Orb, nici Zemora nu există; cum nu există nici fără Mag – în piesă chiar tatăl ei). Din acest punct de vedere, atât conduita Magului - de repudiere a lui Zamolxe, cât și cea a lui Zamolxe - de dărâmare a templelor în care slujește Marele preot, adică Magul, sunt ambele greșite. Să nu uităm că în finalul piesei, dacii pierzându-l și pe Zamolxe-omul și statuia își regăsesc cu adevărat sinele lor. Tot timpul au avut soluția la îndemână, dar n-au știut de ea. Spunând aceasta, ne vine în minte extraordinara idee heideggeriană a Dasein-ului, perfect compatibilă cu firea dacului:
“Ceea ce ontic ne este cel mai aproape și bine cunoscut reprezintă, ontologic vorbind, departele maxim, necunoscutul, cel care, în semnificația sa ontologică este permanent scăpat din vedere” (Martin Heidegger – Ființă și timp, pag. 60), dar și ideea lui Augustin, mai apropiată ca limbaj și dimensiune cognitivă de cea blagiană:
“Însă ce este mai aproape de mine decât mine însumi?…Eu unul în orice caz mă străduiesc în această privință și mă străduiesc în privința mea însumi. Am devenit pentru mine însumi un pământ neprielnic și care îmi cere nespus de multă osteneală” (Confesiuni, lib. 10, cap 16).
“Aproape” ontic nu înseamnă și “aproape” ontologic. Ființa dacului, fiind în el și nu într-o zonă cu care n-ar avea atingere, este lipită de el, este a lui. Hegel ar spune că este doar în maniera “în-sine-lui”. Ca să devină “pentru-sine”, trebuie să fie suportată medierea unui întreg proces dialectic al devenirii. Dacul este “în-sine” dac, dar nu și “pentru-sine”. El este străin de sinele său. El se comportă ca și când n-ar fi el. El se comportă cu sine ca și când ar fi un altul. Această apropiere de sine n-o înfăptuiește “de la sine”. Zamolxe-profetul este cel care o va face. În dialectica hegeliană, momentul Zamolxe reprezintă prima negație. El știe că dacul are esența dacității sale. Dar această esență nu se manifestă ca atare. Dacul se comportă ca un altul. El se închină nu firii sale, ci unor zei străini. El nu-și lasă izvoarele să curgă în afară. Le închide în sine, le îngheață. El este “încremenit în proiect”. Statuia căreia i se închină este acest proiect înghețat:
“Ostașul de strajă (adept al lui Zamolxe): Mai bine rămâneai tot sclav decât să străjuiești cu noi viclene temple văduvite de credință. De lene ni se-ngrașă tălpile pe-aceste sfinte lespezi“
Zamolxe este următorul moment: el se definește ca o negație. Din acest motiv, dacii închinători la idoli îl percep ca pe un dușman. Pentru aceasta îl și lovesc cu pietre atunci când le vorbește despre…ei. “Ei” nu erau cei despre care vorbea Zamolxe. Nu se regăseau în vorbele lui. Existența lor inautentică este percepută de ei ca fiind cea autentică. Ei erau apropiați ontic de sinele lor și vroiau să rămână așa. Le era “lene” să încerce o schimbare. Zamolxe le arăta cât de îndepărtați ontologic de ei înșiși erau. Vorbele lui îi tulburau și, pentru a scăpa de acest disconfort existențial, au îndepărtat sursa – pe Zamolxe. Aceasta a fost prima coborâre a profetului între ei. Rezultatul a fost negativ de ambele părți. Doar templele se îmbogățeau cu noi idoli. Cu cât mai multe temple pe teritoriul Daciei, cu atât mai puțini daci. Câte unul, doi adepți ai profetului, ca în cazul străjerului de la suprafață care preferă moartea dezonoarei de a locui în afară de sine. Restul – “sporeau pe sub pământ ca iepurii de casă”. Vine în urmă cel de-al treilea moment – momentul celei de-a doua negații – negarea negației. În limbajul dramei, cea de-a doua coborâre a profetului în cetate. Niciunul din cei doi termeni nu mai sunt în datele inițiale – dacii și-au pierdut complet libertatea, închinându-se chipurilor de piatră, iar Zamolxe a renunțat la revolta de la început, devenind mai “înțelept”:
“A fost o vreme când urlam. Voiam să răzvrătesc și munții împotriva ta…ci azi veninul mi s-a potolit și-n zilele-mi făr’ de sfârșit s-a așezat un prund de-nțelepciune”
Or, cine era “înțeleptul” care știa că firea de copil a dacului nu-i susține idealul, dacă nu Magul însuși? Termenii – poporul și Zamolxe – au trecut fiecare în contrariul său: dacul s-a îndepărtat maximal de sine, iar Zamolxe a început să se comporte ca un Mag. În dialectica hegeliană, când astfel de deveniri dialectice se produc, se efectuează “saltul” – negarea negației. În piesă, Zamolxe se distruge pe sine și prin aceasta restabilește începutul, dar laolaltă cu medierile petrecute.
“Eu – zeu?…
La luptă pumni!
Vrăjmașul?
Ești tu - numai tu, numai tu,
chip de piatră-ncoronat cu nemurire…
Zeule Zamolxe, cât ești de alb, zăpadă.
Dar visul meu e cald și te topesc…
Se-aruncă asupra statuii sale și o doboară cu pumnii.
Poporul… se repede asupra lui Zamolxe, îl răstoarnă și-l trăznesc cu bucăți din statuia spartă”
Rezultatul acestui moment, conform transfigurării atât de caracteristice teatrului expresionist este regăsirea de sine:
“Zamolxe e mort.
Dar ne-a adus pe Dumnezeu.
Orbul e iarăși printre noi.
Și-n noi.”
Cine era acest dac împăcat cu esența sa? Trac și latin în același timp. Fluviu năvalnic și albie bine zidită. Este Zemora. Deopotrivă dionisiacă și apolinică. Ambele - într-o perfectă armonie. Nu ne dă nimic de gândit următorul fapt? Zemora și Zamolxe au două întâlniri. Prima dată, Zamolxe este foarte tânăr iar Zemora, de asemenea, tânără și foarte frumoasă. Ambii tineri, deci. Trec anii... Zamolxe se retrage în peșteră și petrece aici «atâta timp». Vrajitorul îi dă un echivalent pământean acestei perioade care pare din perspectiva lui Zamolxe, infinită - «Sunt tocmai șapte ani de când ai îndârjit lumea să-l alunge » (îi spune cu reproș Magului). Cine își vor sta față în față fără să se recunoască, după șapte ani sau după un număr infinit de ani? Tocmai Zamolxe și Zemora. De data aceasta Zamolxe este foarte bătân. Magul îl întâmpină cu cuvintele: ’’Așa schimbat ?‘’. Zemora însă este neschimbată. Încântat de cântecul pe care tocmai îl intona, Zamolxe o salută cu complimentul: ’’Fecioară, proaspătă ca diminețile de toamnă, ce cântec spui? ’’.
De ce unul schimbat până la nerecunoaștere iar celălalt la fel de tânăr? Într-un articol târziu din 1943, Getica, Lucian Blaga îi dă o replică usturătoare lui Pârvan care în a sa Getică caracterizase religia dacilor drept uraniană și monoteistă. Argumentele lui Blaga vin după ce își închegase teoria privitoare la stilurile culturale. Nu amintim nimic aici de ele, acestea neavând atingere cu tema în discuție. Vom face însă referire la reproșul pe care teoreticianul «matricei stilistice» îl face renumitului istoric atunci când acesta susține că dacii credeau în nemurirea sufletului.
Pentru Pârvan, spune Blaga, ”getul credea cu atâta tărie în nemurirea sufletului încât disprețuia trupul...fiind încredințat că va trece, prin cădere, la adevărata viață, cea nemuritoare” (Lucian Blaga - Getica, în Saeculum , Anul II, iulie-august 1943).
Eroarea, ar consta, după filosof, în acel coeficient personal ce caracteriza concepția de viață a istoricului și de care nu a putut face abstracție atunci când a judecat istoric. Pârvan a transferat asupra dacului stoicismul său creștin cu privire la lume. Nici aici nu vom reda contraargumentele blagiene care, spune filosoful, țin de încadrarea geto-dacilor, în aria stilistică ariană. Vom prezenta doar punctul de vedere al filosofului privind credința în «nemurirea sufletului» la daci. Postexistența nu înseamnă o continuare a existenței sufletului epurat de caducitatea trupească ci un « mod de trăire trupească ». Nemurirea era o continuare fizică, la ea ajungându-se pe o cale magică și chiar farmaceutică.
Așadar, peștera unde a așteptat Zamolxe, fie că am considera-o punct de trecere în altă lume, unde timpul se scurge mai încet (precum în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte), fie ca o trecere în atemporal, nu justifică de ce el se întoarce de acolo îmbătrânit, iar Zemora este regăsită la fel de tânără. Ar fi trebuit să fie invers. Explicația este aceasta: « bătrânețea » profetului este expresia « prundului de înțelepciune » pe care s-a așezat iar « tinerețea » Zemorei este o expresie și ea a perpetuei tinereți a sufletului românesc.
Zemora, cum spuneam, exprimă sufletul nostru colectiv. Nu puține sunt locurile în care « bătrânul » Blaga face apologia acestei veșnice tinereți, capacității noastre de a da, atunci cand vremurile ne vor permite, o istorie ”majoră”. Nu spune el că noi am « adoptat » vârsta copilăriei ? Acest suflet pe care îl întruchipează Zemora are, la punerea atentă a lupei, o dublă determinație. Cum ar spune filosoful Supraomului, este apolinic și dionisiac, deopotrivă.
Argumentăm: în prima întâlnire cu Zamolxe ea dovedea stăpânirea, spre deosebire de tânărul profet, a tehnicii prinderii unui stup de albine.
«Zamolxe, tu ești foarte tânăr
și eu-s frumoasă dar să nu te sperii.
Te-nvăț cum se prinde roiul,
tu să-mi povestești despre începutul lumii.
În astea te pricepi mai bine.
El a tresarit».
Dupa ce execută minunata operațiune, Zamolxe încearcă să-și țină promisiunea și îi răspunde:
«O, ție trebuie să-ți spun un lucru,
nu cu mintea să-l pricepi
ci cu frumusețea ta sălbatică».
Vedeți, amândoi sunt tineri, iar ceea ce îi leagă este tocmai această «frumusețe sălbatică». Ei i se adresează Zamolxe, și nu minții. Mintea este sediul techne - ului nostru. Dacă romanii nu au dat o concepție vie despre viață, nefiind un popor metafizic, ei ne-au lăsat în schimb...drumurile. Latinii erau tehnicieni desăvârșiți. De aceea civilizația Europei se trage îndeosebi de la ei. Zemora, suflet irațional (frumusețe sălbatică) și rațional (tehnică desăvârșită), deopotrivă, nu va putea lua contact cu Zamolxe, profetul Orbului vulcanic, autodevorator, decât prin fondul de iraționalitate care îi leagă. Și, să nu uităm, întrebarea pe care i-o pune nu este una oarecare, ci eterna întrebare metafizică privind temeiul lumii. Cum poate o minte tehnicizată să cuprindă oceanul infinit care zace în răspunsul din privirea profetului? Acesta a fost primul argument. Pe cel de-al doilea îl desprindem din esența cântării Zemorei, cuprinsă în incipitul celei de-a doua întâlniri a lor. Zemora își cântă sufletul:
«Hoinăresc spre soare
din frunziș răsfrânt
el îmi cade-n harfă
Nu mai știu să cânt».
Magul, când își trimite fiica la adăpost de furia adepților lui Zamolxe, o trimite în «munții păstrători de taine și comori». Locul dacilor este pădurea, la fel de întunecată ca și esența lor lăuntrică. Dacul nu își duce traiul în câmpie. Acolo îi întâlnim numai pe Mag, pe Cioplitor și templul. Deschiderea spațiului acestei locuiri ține de esența apolinicului, luminosului, clarității. În strofa cântecului compus de dacul Madura, Zemora vine «din frunziș», din pădure deci. Prima dată s-au întâlnit în pădure, iar a doua oară în livadă. Zamolxe cobora aici din pădure. Livada este o sinteză de întuneric (pădure) și lumină (șes, deschidere). Numai aici se puteau întâlni cei doi; niciodată în câmpie. Numai în elementul lor comun.
Dar, atenție ! Aici nu e vorba numai de frunzișul pădurii ! Zemora «hoinărește» din pădure «spre soare». Spre claritate, armonie. Ea nu rămâne numai în esența tăinuită a întunericului. Caută luminișul, fără totuși a lăsa în urmă ascunsul pădurii. Și ce se întâmplă aici? Încercând să «cânte» numai luminosul, se blochează. «Nu mai știe» să cânte! În întunericul pădurii toate cuvintele i se nășteau pe buze fără cel mai mic efort. Era toată un cântec. Acum cântecul este orbit de soare, iar gândul i se dovedește «nătâng» în încercarea de a ieși din impas. Singura soluție este chemarea «crângului»:
«Zariște pleșuvă
Gândul mi-e nătâng.
Alb măceș mă cheamă
Și iau drumu-n crâng»
Sufletul este această uriașă liră. El nu se poate împlini (în genul desăvârșirii unui cântec) doar în dimensiunea logic-raționalului, în fața căruia fiecare mister trece în dispariție. Latinitatea armonioasă nu face sufletul să cânte. Îi poate da putința de a măsura, de a calcula, de a stăpâni natura prin intermediul tehnicii, dar niciodată putința cântecului.
Atras în misterioasa pădure, sufletul cu ghimpii înfipți în carne, cu șerpii înconjurându-i picioarele ca lianele, cu sângele căzut pe corzile sale începe să cânte ca prin minune:
“Ghimpi se-nfig în mână
Șerpi trec prin amurg
Și din răni pe strune
Stropi de sânge-mi curg.
Coarde prind să cânte
Serei în urechi
Picuri cad într-una
Peste taine vechi”.
Încheierea Zemorei la întrebarea Cioplitorului - închinător la idolul rațiunii pure:
Cioplitorul: “Tot spre soare, tot spre soare?”
Zemora: “Tot spre soare și-n pădure.”
În aceste cuvinte poetice, în aparență doar frazeologie frumos ritmată, se încopciază viitorul poporului nostru.