Anul 2008 are o însemnătate deosebită pentru istoria Dobrogei dar și a României. Din păcate nu prin aspecte actuale, ci prin împlinirea a 130 de ani de la unificarea Dobrogei cu țara-mamă. Într-adevăr poporul român este mândru de trecutul său, oricât de violent și sărăcit ar fi fost acesta, și ține neapărat să sărbătorească momentele care îi amintesc de libertate și putere. Dar pacea nu este făcută pentru omenire: himera păcii este doar acel interval de timp în care se reîncarcă armele și se realimentează tancurile! Numele și faptele câtorva domnitori și oameni politici memorabili –care au reușit să restabilească pacea prin război: singura modalitate posibilă- alcătuiesc istoria României. Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Vlad Þepeș, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, și asta ca să fac lista mai scurtă. Încercând să aflu care este cel mai cunoscut și cel mai important domnitor român în mintea românilor de azi, sau chiar și în inima lor, am auzit de fiecare dată numele lui Alexandru Ioan Cuza: acest caracter strălucit va prima în conștiința românilor pentru că a restabilit pacea prin unire, și nu prin război. Aici inima și creierul grăiesc la fel, pentru că românul mereu și-a dorit libertatea din tot sufletul lui, cu toate forțele sale. După 1989 această libertate a fost dobândită totalmente prin răsturnarea regimului lui Ceaușescu, dar gândirea totalitaristă persistă.
Marile decizii politice care au făcut integritatea poporului român să fluctueze au fost: Tratatul de la San Stefano (recunoașterea independenței României la 3 martie 1878), Tratatul de la Berlin, Conferința de la Sankt Petersburg, Tratatul de la București, Tratatul de la Neuilly și Tratatul de la Craiova. Aproape de fiecare dată se lua sau se dădea înapoi o parte a țării care fusese luată sau dată înapoi în tratatul anterior, și în schimbul fiecărei bucățele pe care a primit-o, România a trebuit să dea alta la schimb: deci a existat mereu un teritoriu care putea fi luat sau retrocedat și disputa ar fi putut dura la nesfârșit. Ca și cum cineva promitea să mai aducă poporul român încă o dată față în față cu încă un compromis, ca și cum nu fuseseră făcute destule. Poate că această obișnuință a instabilității îl face pe român atât de înspăimântat de ziua de mâine, de ceea ce pune pe masă și dacă mai rămâne vreo felie în plus, și în același timp lacom și nechibzuit –nu se mai poate gândi la acumulări masive deoarece „mâine” este un miraj pentru părinți și o dilemă pentru copii. La această mentalitate, trebuie să recunoaștem, participă și religia; frica de ziua de mâine este echivalentă cu frica de dumnezeu și frica de moarte, și se manifestă în două feluri total diferite: fie risipa, fie zgârcenia.
Ce ciudat: recunoașterea independenței statului român s-a putut înfăptui atât de târziu, și printr-un tratat ruso-turc! Nu multe țări au fost obiectul unor astfel de mutilări, făcute de străini din motive personale: evident fără nici un considerent favorabil României sau fără vreo urmă de pricepere altruistă. Spun asta pentru a arăta că politica este foarte rar o metodă pașnică și că ea include soluții brutale spre rearanjarea sistemelor și spre „domolirea omului”. Ce a făcut poporul român atât de supus? Să fi fost aceste sacrificii făcute cu succes, în vederea realizării unui scop pe termen lung? Acest scop poate fi singurul act definitiv și memorabil îndeplinit în ultimii 200 de ani: dărâmarea ceaușismului, himera libertății fiind tot mai puternică și aproape capabilă să satisfacă setea pentru libertate și liniște care curmă liniștea românului de sute de ani. Obstacolul moralității însă rămâne prezent, pentru că regenerarea morală a omului este imposibilă. Peste aceste rămășițe a totalitarismului acum ne vedem obligați să adăugăm destrăbălarea mentală specifică Europei, căci am reușit să intrăm în U.E. : hibridul se anunță a fi unul generator de noi prejudecăți, în loc de a fi unul care să le vindece pe cele vechi.
Și înainte și după unirea Dobrogei cu România, poporul român a fost nevoit să suporte amestecul cu rușii, bulgarii, italienii, grecii și comunitățile musulmane. Astăzi acest amestec nu deranjează pe nimeni, nu apare ca o problemă: poate pentru că este atât de vechi acest aspect și imposibil de schimbat. Dar în zilele nașterii hibridului socio-cultural dintre români și celelalte naționalități, sentimentul de sufocare trebuie să fi fost nimicitor. Pe propriul lor teritoriu românii se vedeau obligați să socializeze în norme pașnice și fără prea multe considerente ale individualității și unității naționale, și oarecum ca răsplată („nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”) s-au lovit și de politica de deznaționalizare practicată de germani și ruși. Mai circulă și în ziua de azi glume amare pe buzele părinților noștri despre colonizare, despre invaziile rusești (vezi lucrarea lui Grigore Arnăutu -12 invazii rusești în România) și „amestecul rasial” complicat care stă la baza provenienței lipovenilor , despre Insula Șerpilor și altele. Este uimitor ce face istoria din om, dar mai ales ce face omul din istorie! Reîntoarcerea la gloria din trecut, sărbătorirea marilor evenimente istorice nu poate decât să întristeze populația actuală a României, pentru că denotă lipsa gloriei și a oamenilor politici adevărați din ziua de azi. La fel cum sărbătorirea scriitorilor morți de secole denotă lipsa interesului față de cei contemporani –o lipsă justificată sau nu, sau chiar lipsa marilor scriitori în ziua de azi, după cum a ținut neapărat să menționeze profesorul Lămureanu cu ocazia aniversării lui Eminescu în 2008. Reamintesc cu îndrăzneală acest detaliu în speranța de a provoca un „șoc al recunoașterii valorilor actuale” , nu spre a descuraja sărbătorirea trecutului, ci pentru a reevalua prezentul cu mai multă atenție și empatie.
Un rol major în conturarea aspectelor culturale în Dobrogea după 1878 îl are controlul pe care România îl obține asupra majorității bisericilor. Creștinismul a fost deseori împletit cu patriotismul, altruismul și hărnicia: lucrurile care au mânat poporul român pe calea eliberării. Religia a fost un element major nu doar în motivația românului de a lupta dar și de a face pace: asta pentru că lupta aduce pace, iar popoarele asuprite știu asta mai bine ca oricine. Credința a fost ceea ce a consolidat ideea de unitate națională, supraviețuind deznaționaționalizării și amestecului cu doctrina slavă, deși pentru mult timp în bisericile de pe teritoiul românesc liturghia a fost făcută în ritul slav. Se spunea că odată cu unirea greul trecuse, dar acum poporul înfrunta unirea nu ca pe o nomenclatură sau un act legislativ, ci ca pe obligativitatea de a deveni omogen cu restul comunităților infiltrate pe teritoriul românesc: unirea propriuzisă.