Ce este ființa?

O definiție a ființei nu poate fi decât circulară și, deci, absurdă, pentru că, nu putem defini acest termen, decât folosindu-l, de exemplu: „ Ființa este aceasta sau aceea”. Reflecția asupra ființei constituie cu toate acestea firul conductor al întregii metafizicii, de la Paramenide la Heidegger.

Această întrebare este, potrivit lui Heidegger, întrebare proprie filozofiei, care de-a lungul întregii sale istorii, a încercat să-i dea un răspuns. Heidegger propune reluarea ei, însă originalitatea lui Heidegger constă în faptul că, el amână răspunsurile, pentru a întârzia asupra întrebării înseși.

Înainte de a spune ce este ființa trebuie spus ce nu este ea. Ființa nu trebuie confundată cu ființarea, adică cu ceea ce este. Însă, printre ființări exista una prin care problema ființei se formulează și capătă sens. Dintre toate ființările, numai omul se integrează și pune problema sensului ființei care este chiar ceea fgormulată de către Leibniz: „De ce mai degrabă ceva decât nimic?” Această deschidere către ființă pornind de la ființarea care este omul este numită de către Heidegger „Dasein”, literar, „a fi aici”. Prima parte a lucrării „Ființă și timp” se prezintă ca o analitică a Dasein-ului. Ființare printre ființări, omul este în lume. Însă, de asemenea, dintre ființări el este singurul capabil să se smulgă lumii și facticității și să gândească la ceea ce nu este. Omul este temporalitate, adică „ek-staz”, ieșire în afara sa către ceea ce nu mai este sau nu este încă. Moartea este orizontul omului și acest orizont în interiorul căruia el se menține, face din angoasă o realitate de care el nu poate fugi decât în inautenticitatea unei vieți ordonate după banal, după cotidian, sau încă, după ceea ce Heidegger numește „grijă”.

Lector a lui Heidegger, Sartre, a crezut că poate relua din perspectivă proprie această analiză a Dasein-ului și că îi poate da o dezvoltare fecundă, dezvoltare care-și găsește împlinirea în existențialism. Însă - și Heidgger va explica acest lucru în „Scrisoare despre umanism” – această dezvoltare este făcută cu prețul unui contrasens și al unei trădări.

Existențialismul, postulând ideea că existența precede esența, afirmă de fapt că omul este fundamentul ultim al oricărui sens, al oricărei valori și, în definitiv, al oricărei ființe. Dar a face din subiect fundamentul ființei, înseamnă a inversa raportul: nu omul este cel care face să survină ființa, ci, dimpotrivă, ființa interpelează omul și ei îi este încredințată sarcina de a se menține în această deschidere și în această stare problematică. Omul, scrie Heidegger, este „păstorul ființei”. În acest sens, existențialismul nu este decât un episod al istoriei metafizicii care, de la începuturile sale a fost marcată de „uitarea ființei”. Filosofia greacă, de la originile sale, în particular prin Platon și Aristotel, a cofundat ființa cu ființarea. Căutând să definească ființa ea a făcut din aceasta o ființare supremă (Dumnezeu, natura, binele etc.)

Ființa este, în ultimă istanță, negânditul filosofiei, însă acest negândit este el însuși, potrivit lui Heidegger, un destin al gândirii. Ființa în fapt, se dă în ființare ăn același timp în care se retrage și este ănvăluită de aceasta. Pentru a sugera această dublă mișcare, Heidegger folosește termenul grec „aletheia”, care semnifică „adevăr”, sau, mergând mai mult spre origini, „ceea ce descoperinduse, ascunde descoperirea însăși”. Potrivit lui Heidegger, tehnica este forma extremă a acestei uitări a ființei. Ea realizează proiectul lui Descartes: a deveni „stăpân și posesor al naturii”. Procedând astfel, ea plasează ființarea ca un fond permanent disponibil în uitarea ființei, adică, în uitarea aceluio ceva pornind de la care este ea însăși posibilă.

Însă, dacă ființa nu poate fi rostită fără a fi imediat trădată și tradusă sub formă de ființare, poate scăpa gândirea destinului uitării ființei? Ființa este în fapt un concept vid. El nu desemnează nimic. Fără îndoială, din acest motiv, în ultimile sale texte, Heidegger propune la renunțarea denumirii de ființă, însă, limbajul, cu condiția de a nu-l confunda cu utilizarea sa tehnică, utilizare care face din el un sistem de semne care trimite la un univers închis, este în același timp acel ceva prin intermediul căruia se manifestă raportul dintre „ființă și om”. Forța originală a limbajukui este magică. În el, ființarea apare ca ivire pornind de la ființă. Poezia este o manifestare originală a ființării că ceea ce se oferă, pornind de la ființă, în manifestarea sa și nu redusă la funcția sa de lucru mereu disponibil și manipulabil. În fapt, spusa poetului nu desemnează o realitate deja prezentă, ci, dimpotrivă, el face să se ivească o lume. Potrivit lui Heidegger, sarcina gândirii, dacă este adevărat că , în propriile cuvinte, „limbajul este casa ființei” , este de a ne face să-i ascultăm pe poeți, precum Hölderlin sau Rilke.

Bibliografie:

Martin Heidegger – Ființă și timp
- Ce este metafizica
- Scrisoare despre umanism
Aristotel – Metafizica
Jean Paul Sartre – Ființa și neantul