poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-31 | |
Despre cunoaștere și necunoaștere
Gânduri despre gândiri A trăit la Atena, acum 25 de veacuri, un om cam alandala , care rostea gânduri ciudate despre oameni, lume, cunoaștere, bine și rău. Se numea Socrates și era fiul unei moașe. Într-o zi, a spus discipolilor săi, pentru că ajunsese să aibă așa ceva, mai ales tineri, pe care îi atrăgeau ciudățeniile iesite din gura lui, le-a spus deci, într-o dimineață, așa: „Eu știu că nu știu nimic”. Invățăceii presupun că , atunci când au auzit pentru prima dată această năzdrăvănie de gând, au rămas cu gura căscată, neînțelegând nimic. Neam. A mai spus apoi Socrates multe alte prostii de-ale lui. Încet-încet, i-a mers buhul prin cetatea Atenei. S-a găsit, la un moment dat, poate chiar dintre auditori, un binevoitor care a șoptit unde trebuie că nebunul le împoaie capul celor tineri cu idei periculoase pentru obștea cetății. A fost tras în judecată și osândit la moarte. Execuția și-a îndeplinit-o singur: a băut cucută. Printre elevi s-a găsit unul deștept cu deosebire, Platon, care, având și har scriitoricesc din plin, a notat cu respect și admirație, zicerile năzdrăvane, (adică ne-zdravene, adică, nebunești) ale lui Socrate. A mai adăugat apoi și de la el, altele, la fel de nezdravene. Dar nu asta ne interesează acum, ci gândul acela socratesc, șui, bizar, cam fără noimă: „eu știu că nu știu nimic”. Acum, în mileniul trei, după ce a trecut atâta amar de vreme de atunci, înțelegem că acest gând a întemeiat filozofia. Înțelegem de ce Socrate era numit un înțelept. El nu se socotea astfel. Zicea despre sine,modest, că este doar iubitor de înțelepciune, pe grecește, filosofos. „Filo” fiind iubitor iar „sofia”,întelepciune. De aici vine mărețul cuvânt: „filozof”. Ideea socratică a făcut o lungă și mare carieră. Ea nu este ușor de înțeles. Mulți o repetă fără a ști ce spun. Disecând zicerea feciorului moașei, ajungem la altele, pe care le-a detailat și Platon. O întreagă arhitectură de gânduri filozoficești zace în fraza devenită atât de faimoasă, a lui Socrate. Din „eu știu că nu știu”, se desprind multe alte ziceri de gânduri gânditoare: mulți alții nu știu că nu știu. Nici nu vor să știe de așa ceva. Nu vor. Nu pot. Cum adică nu știu nimic? De ce mă jignești? Sunt mulți cei care nu știu că nu știu și nici nu vor să știe, nici nu vor să audă de așa ceva. Ei au păreri, doxa cum se zice pe elinește. Au opinii. Dar opinia nu e cunoaștere, ne spune Platon, de la Socrate citire. Una-i părerea, și alta a ști ceva. Dintre cei care nu știu că nu știu, se găsesc mulți care se află într-o situație și mai gravă: ei nu știu dar cred că știu. Sunt convinși că știu. Se jură că știu. Trăiesc cu această convingere și nu acceptă în ruptul capului că ar fi altfel. Sunt neștiutori care se umflă-n pene zicând că sunt știutori. Și mai e ceva: a recunoaște că nu știi nimic lasă să se înțeleagă că este ceva de știut. De pătruns, de înțeles, de băgat în cap și în suflet. O taină, o lume de taine, ceva grav și important. Pentru că a fi știutor nu înseamnă „ a ști” că azi e Miercuri, că Parisul e capitala Franței, că de la Lună la Pământ sunt atâția și atâția kilometri. Astea sunt informații, cunoștințe. Ele nu fac pe om înțelept, ci informat. Dacă mulțimea cunoștințelor, a datelor din capul unui om ar fi măsura cunoașterii, a adâncimii găndirii unui om, ar însemna că cel care știe pe de rost cele mai multe numere de telefon e cel mai mare filozof. Există, ne asigură filozofii adevărați două feluri de întrebări: cele referitoare la cutare adresă, oră, nume: Știți unde e strada cutare? Știți cât e ceasul? Nu vă supărați, cum vă numiți? La aceste întrebări, să le zicem punctuale, e ușor de răspuns, dacă ai ceas, dacă locuiești prin zonă și dacă știi cum te cheamă, ceea ce ce se întâmplă aproape întotdeauna, de la o anumită vârstă., să zicem un an. Aceste întrebări punctuale țintesc cunoștințe, informații. Așa cum am mai spus. Mă repet, și nu e bine. În a doua categorie intră întrebările ciudate, buclucașe, sunând a glumă sau nerozie. Aceste întrebări nu mai au prea mult a face cu informațiile, adică cu memoria care ne ajută să depozităm cunoștințe. Sunt întrebări care scormonesc ceva bănuit sau simțit că e mare, cu sferă de cuprindere imensă, copleșitoare, năucitoare: Ce este viața? Ce este omul? Ce este lumea? Ce este sufletul? Ce este ceea ce este? Cum poate ceva să existe? Cum poate ceva să devină nimic? Acest soi de întrebări nu se pun pe stradă, primului trecător. Dacă ai face-o, ai considera drept țăcănit la cap, bun de dus la balamuc. E soiul de întrebări care au fost numite întrebări filozofice, probleme de cunoaștere în sensul cel mai înalt. Deci informații pe de o parte și probleme existențiale, pe de alta, informare și cunoaștere. Deseori, mult prea deseori, oamenii le confundă. Așa cum se face confuzia între informație și înțelegere. Știi multe dar înțelegi puțin. Gândești puțin. Cutare e tobă de carte, pentru că are memorie grozavă, dar înelege puțin pentru că mintea lui nu prea e dezvoltată sau nu prea e folosită. Omul repetă date, cifre, informații, știri, fapte, întâmplări dar de la el , din capul lui gânditor, nu spune nimic. La înțelesuri e bâtă. La întrebările filozofice, adică cele mai adânci și mai cuprinzătoare întrebări, încă nu s-au găsit răspunsuri definitive, și poate nici nu se vor găsi vreodată, deși întrebările sunt reluate de aproape trei milenii. Răspunsuri s-au dat, numeroase și felurite. Fiecare epocă, fiecare generație, în fiecare loc din lume, fiecare filozof în parte, au venit cu răspunsurile lor. Acestea au trăt un timp, considerate a fi adevărate, apoi au fost părăsite, înlocuite cu altele. Răspunsurile s-au succedat, nenumărate, din unele rămânând câte ceva, din altele nimic. Răaspunsurile au trecut, întrebările au rămas. Aceleași. Fără de răspuns. Fiecare răspuns fiind vremelnic, provizoriu,parțial. Știința, îndeletnicindu-se cu cunoștințele despre lume a progresat enorm, de la Socrate încoace. Suntem infinit mai bine informați despre fenomenele fizice și chimice, despre atomi,stele, galaxii și celulele din organismul viu. Și multe-multe altele. Pe câmpul marilor întrebări filozofice, însă, s-au perindat multe flori-răspunsuri, dar niciuna n-a trăit prea mult. Gânditorii își storc creierii din cap, și acum, ca în urmă cu milenii, căutând răspunsuri-soluții la marile probleme ale existenței. În filozofie, s-a spus, singurul progres constă în perfecționarea modului de a pune întrebările. Față de Socrate sau chiar cei dinaintea lui, punem întrebări mai subtile, mai bine exprimate, mai „deștepte”. Dar răspunsurile noastre nu sunt nici acum sortite să rămână în viață decât un timp limitat. Zicerea socratică despre necunoașterea funciară de către om a lumii mai are niște consecințe: ideea că este ceva de cunoscut, ceva nespus de adânc și tainic. Ceva atât de bine ascuns că nici nu poate fi exprimat în cuvinte. Și încă ceva: se poate ști doar plecând de la recunoașterea propriei ignoranțe. Da, așa se pare: se poate ști. Dar cât? Până unde? Cum ? La aceste întrebări încă nu s-a răspuns mulțumitor. Scula de care ne folosim pentru a cunoaște, intelectul, e cam limitată, lucrează pe felii, etape, momente, cu țârâita, nu poate cuprinde totul instantaneu, face pași măsurați, înainte și înapoi, parcurge un drum în zigzag, este cum spunem și despre limbă, secvențială, nu poate exprima deodată totul și toate, epuizând într-o clipită viața, universul, existența, rosturile și scopurile și înțelesurile. Prinde doar frânturi, câmpeie, fragmente ale unei realități de necuprins. Unde mai pui că gândirea omului este ceva atât de gingaș, de plăpând, încât o nimica toată o poate face să se rătăcească: o durere puternică de cap, înțepătura unui țânțar, o muscă obraznică, un zgomot, o oboseală a creierului? Mintea are nenumărați dușmani față de care e fragilă, neputincioasă. Tot de la gândurile filozofice ale lui Socrate și Platon știm că omul este o ființă ambiguă, și-și, nici-nici. E și fiară și înger, sau nici fiară nici înger, cum s-a și spus.Omul este un ignorant care cunoaște, un cunoscător neștiutor, el nu are un loc anume. Pendulează „între”, mereu „între” . Locuiește în spațiul dintre ființă și neființă, dintre viață și moarte, dintre bine și rău, dintre abjecție și puritate, dintre sacru și profan, dintre cunoaștere și necunoaștere. S-a spus despre om că este o ființă a intervalului, situat mereu între ceva și altceva, dintre acesta și contrariul lui, acela. Tot așa, la ceea ce am spus mai sus despre fragilitatea intelectului se poate adăuga că omul locuiește în intervalul dintre putere și neputință. E pe atâta de slab, șubred, neputincios, pe cât este de atotputernic, capabil să stăpânească lumea, s-o schimbe, s-o strice, s-o distrugă. Am văzut, știm, vom mai vedea. Tot așa, în calea cunoașterii, pe drumul pe care merge gândirea, omul întâlnește nenumărate piedici, bariere, șicane, gropi, fundături. Să numim doar o parte din ele: prejudecățile, modele, interesele, calculele de moment, mimetismul, lipsa de curaj, lașitatea, vanitatea, resntimentul, dorința de autoiluzionare, auto-mistificare, nevoia de laudă, dorința de bani, de popularitate, pornirea vindicativă, oboseala, scleroza mintala , dogmatizarea, veleitațile, îmbătrânirea. Mai sunt multe altele. Toate acestea pot la un moment dat, să iasă în drumul mare al minții, abătând omul de la gândirea „sănătoasă”, dreaptă, limpede. Obstacolele pe care le-am înșirat mai sus, și multe altele pe care nu le-am pomenit, pot să apară singure sau combinate mai multe între ele: dogmatismul se poate asocia , de pildă, cu pornirea vindicativă și cu orgoliul. Rezultă o forță distructivă redutabilă în stare să poarte gândirea spre absurdul goliciunii. Ideile sunt înlocuite cu cuvinte goale. Cunoașterea devine non-cunoaștere sau deadreptul anti-cunoaștere. Impostură. Minciună. Falsă gândire. Ignoranța travestită în cunoaștere și prezentată/servită/impusă drept adevăr. Potrivit viziunii lui Socrate despre cunoaștere și necunoaștere și despre bine și rău, a crede că știi ce nu știi este echivalent cu a făptui un rău, încărcându-te cu un păcat greu, un păcat de moarte. La fel de condamnabilă este și fapta celui care știe ceva și pretinde că știe tot. În vorbirea curentă asta se cheamă suficiență a semidoctului. Acesta știind câte unele, pe ici pe colo, ajunse la el din auzite, ciugulite la întâmplare, pe furate , se pretinde atotștiutor, îți dă sfaturi, îți servește lecții despre viață și lume, îți împoaie capul cu teorii și „adevăruri”. Dacă refuzi, îi devii dușman. Dacă îl demaști, se răzbună crunt. În general, semidoctul este cu atât mai agresiv și mai perseverent, cu atât mai dornic de putere și autoritate, cu cât este mai puțin doct. Pericolul din partea sfertodocților e mai mare de două ori decât cel în cazul semidocților. Iar dacă e vorba de nulodocți, să nu mai vorbim. Ferească Dumnezeu! Știu. Pot fi fi mustrat în chip cât se poate de aspru pentru aceste glose. Și poate chiar voi fi, din partea unora sau a altora. Fie. Mustrat pentru ce ? Pentru multe: nu asta ne doare pe noi, acuma. Bat câmpii. Fac pe deșteptul, pe știutorul. Paradă de cultură. E pentru elită nu pentru tot omul, mai ales de o anumită vârstă. Toate astea nu folosesc la nimic. Baliverne. Apă de ploaie. Poate autorul lor e chiar puțin țăcănit la bilă. Sau un pesimist incurabil, primejdios. Un mod de a face pe interesantul. Fie. Să se spună toate astea. Totuși, ca să se vadă că toate aceste temeri post-factum mă pot intimida, voi încheia. Nu înainte de a transcrie din „Demonii” de Dostoievschi, un pasaj despre demidoctism care mi se pare teribil: „...Semidoctismul este cel mai cumplit flagel al omenirii, mai cumpli decât molima, foametea și războiul, un flagel necunoscut până-n secolul nostru. Semidoctismul este un despot, cum n-a existat niciodată până acum. Un despot care-și are slujitorii lui, sacerdoții și sclavii, un despot în fața căruia totul s-a prosternat cu dragoste și superstiție, cum nimeni nu și-ar fi putut imagina până acum, în fața căruia știința însăși tremură și-i cîntă-n strună înr-un mod rușimos”. Acestea au fost scrise în secolul al 19-lea dar sunt perfect valabile și astăzi. Nu credeți? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate