Liviu Nanu, "Îndemn la nesupunere", editura Tipoalex, Alexandria, 2002

 Încă din primele pagini de lectură a volumului de versuri “Îndemn la nesupunere”, apărut la editura Tipoalex din Alexandria, 2002, putem sesiza că Liviu Nanu se prezintă cititorilor, cu un debut matur al său, în poezie. Îmbinând câteva tendințe simboliste, folosind suprapunerea dintre cadrele sau decorurile feerice, suprarealiste și cele ale unei realități concrete, imediate, contemporane, insinuând un așa-zis “tragic” al raportărilor dorință-vis-realitate și apelând, în acest sens, la ironia ludică, prin discursul său poetic, autorul reușește să abordeze teme și motive întâlnite frecvent în literatură, pe care le tratează însă, cu un umor, adeseori autocritic, expunându-se pe sine în vers, ca o prezență, animată de sentimente cum ar fi, nemulțumirea, neajunsul și nesupunerea, dar inserând, din când în când sentimente pozitiviste, cum ar fi “speranța”, având, parcă, intenția de a atenua din gustul, adeseori amar, al unui “eros” răzbătând, de demult, dintr-un trecut îndepărtat, o ipostază în care, la capitolul “împlinire”, acel trecut va fi notat întotdeauna, doar cu “suficient”, de către însuși-autorul volumului.
 Titlul cărții, "Îndemn la nesupunere", pare a fi în mod fericit ales, sentimentul revoltei interioare, conturându-se evident în creația lui Liviu Nanu, devenind chiar, o trăsătură comună și definitorie a abordării unor teme întâlnite frecvent în decursul vieții și desprinsă firesc, din poemele sale.
 Autorul volumului în discuție, privește lumea din prisma prezentului, postându-se pe sine, ca prezență, undeva în planul real și ancorându-și uneori simțurile sau trăirile interioare în planul imaginar, doar pentru a-și completa, ironic, discursul, pentru a evidenția strategic, parodic chiar, viziunea realistă asupra propriei vieți, exprimându-se într-un mod inedit prin poezia sa, abordarea fiind valabilă și desigur, credibilă.
 Una dintre temele preferate, descriptive este falsul sau artificialul, aparența lucrurilor sau superficialtatea sentimentelor declarate, toate acestea, realizate fiind, compuse, prin tendința evidentă de a evada imagistic din clișeele rutinate ale unor simboluri clasice, trecute printr-un filtru ironic, adeseori autoironic, al autorului.
 În această suită a sentimentelor descompuse din cel al nesupunerii în fața condiției proprii, eul poetic se configurează prin constatări ale realității imediate, concrete, contemporane, descrieri scenice ale cadrelor sau ale unor decoruri oximoronice, prin alăturări (în spații, timpuri, epoci, curente diferite), în fapt, prezentări imagistice ale trecutului, consumat la modul efemer, îndemnuri, suprapuneri strategice de planuri reale, concrete, peste cele imagistice, proiectarea în trecut sau în viitor a năzuințelor, în care, însuși poetul, nu lasă impresia, că ar mai fi în stare să creadă.
 Întâlnind un cadru descriptiv, pictural, pentru început, întruchipând spre exemplu un decor urban al anotimpurilor ploioase, de tranziție, observăm cum din decoruri se desprinde și se animă un sentiment de regret, spre exemplu, decurs firesc din neîmplinirile trecutului.
 Liviu Nanu evocă, în anotimpuri cum ar fi primăvara și toamna, privite și expuse liric într-o manieră proprie (aceea de dincolo de aparența unei cromatici intense), unde cadrul, devine chiar temă a creației, sentimente sau gesturi, unde însuși autorul se plasează de multe ori, ca participant pasiv, ("Primăvara") cu o privire mereu întoarsă spre acel trecut, bântuit de readuceri aminte, având trăiri cu un caracter vremelnic, efemer. Vocea autorului se simte aproape întotdeauna din primele versuri, tonul fiind adresativ, în aceste cazuri, aproape de fiecare dată existând acel "tu", desemnând o iubire (sau o iubită) din trecut, finalului fiindu-i rezervat sentimentul efemerității, și al regretabilei superficialități, în genere.
 Urmărind compozițional pilonii discursului poetic, descoperim că verbele utilizate, sunt aproape de fiecare dată compuse la timpuri trecute, cum ar fi indicativ imperfect, evocând o nostalgie a unui trecut, mai mult sau mai puțin fericit.
 Fiecare poem își propune să transmită o anume stare sufletească, poetul fiind mereu prezent în discursul său, oferind un caracter autobiografic poeziei, consumându-și, parcă, trecutul, odată cu însuși-poemul.
 Discursul poetic al lui Liviu Nanu, nu se raportează doar la timpul trecut, ci autorului nu-i lipsește nici imaginația de tip vizionar, (poemele în care folosește verbele la timpul viitor) vizează proiecția sa imaginară împreună cu iubita, undeva într-un viitor posibil și nu numai, întoarcerea în trecut ("Perspective"), unde, printr-o rimă încrucișată întâlnim chiar și un “joc” al rimelor “casă/ca să”: "Vom dănțui respectuos prin casă / Cu tine îmbrăcată-n crinolină. / Apoi vom scăpăra chibrite ca să / incendiem cisterna cu benzină" ; în această ipostază reușind să îmbine sau să suprapună planuri antitetice de trecut și viitor, prin elemente de vestimentație, respectiv, obiecte, neaparținând acelorași timpuri.
 Observăm, așadar că Liviu Nanu excelează prin îmbinări de termeni antitetici, își creează chiar un fel de a privi lumea, procedând la alăturarea acestor cadre și decoruri antitetice.
 O altă tendință ludică, sau ironică, în cele din urmă, ar fi incursiunea elementelor contemporane într-un decor mistic, oniric, sau, după cum observam anterior, în cel al unui trecut îndepărtat. Regăsim aceeași tendință de a aborda un subiect și de a-l expune unui tip de compoziție a discursului imaginativ-vizionar și în poezia "Înger profilactic", îngerul, ca motiv, în sine, fiind abordat de repetate ori în volum, însă de fiecare dată, expus fiind, în ipostaze diferite. ("Cum să tragi cu praștia în îngeri" și "Înger obosit".):
“Pe-asfalt vor desena copiii străzii / profilul meu de pezevenghi simpatic / Și-un fan-club vor înființa nerozii / În cinstea mea de înger profilactic.”
Vorbind despre tendința oximoronică de a alterna și a combina elemente specifice unor universuri sau timpuri diferite, observăm cum poetul demitizează adeseori sau actualizează integrând în prezent ființa mistică și anume, îngerul, prin substituirea calității lui de “păzitor”, cu cea de “profilactic”.
&Rnbspămânând în sfera “demitizărilor”, sau a misticului trecut din planul imaginar în cel real, posibil, iată un alt exemplu, la fel de sugestiv: "Îmi iese din coastă / o Fata Morgana duhnind de miraje". ("Ora de psihanaliză")
 Tehnica monologului interior, imaginat și intercalat între două ipostaze, se evidențiază în cazul personificării sufletului, unde dialogul devine în fapt, un monolog transpus al sinelui, fără a fi lipsit de un fin ton ironic: "Uite, parcă îmi spunea... / uite în ce hal m-au adus iubirile, / despărțirile, iluziile... / toată viața ta / trăită ca pe o baricadă / părăsit / dintr-un oraș asediat / de umbre." ("Sufletul din borcan")
 Nostalgia mirajului copilăriei, a tinereții fragede, se conturează foarte bine într-un poem scris în vers alb, reflectată fiind prin însăși ochii copilului naiv, ( "Cum să tragi cu praștia în îngeri"), unde găsim, desigur, o "coborâre a îngerului" ca motiv bine cunoscut în literatură, insolitul subiectului fiind țintirea lui cu praștia, inducând o durere nemărturisită, însă trecând, cu încăpățânarea copilului peste ea, cu teama și cruzimea, specifice copilăriei, deosebit de bine redată, doar în câteva versuri: “Tot secretul este / Să nu-i privești în ochi. / Fiindcă printre lacrimi / nu mai poți ținti / așa de bine.”
 Melancolia, căutarea naivității și a necunoașterii durerii din trecutul copilului care a fost, apare din nou, ca o nostalgie, de data aceasta, în poezia: "Îmi lipsește acea parte din mine". Poetul pomenește aici de acea parte, care nu lipsește nimănui, care însă, este claustrată undeva în eul adultului, copilăria, ingenuitatea, și nu în ultimul rând și teama de a privi înapoi, din teama "negăsirii" acelui trecut.
 Alături de ploile gri și decorul unei toamne cenușii, jocul și atmosfera ludică sunt nelipsite poeziei lui Liviu Nanu. Iată o metaforă originală iubirii: "Ce e iubirea - o ladă cu mere, / din care molfăim fericiți doar cotoare - / un oftat de fagot, un suspin de plăcere /
O cădere din rai - niciodată-n picioare -"
 Autorul privește de multe ori realitatea, dincolo de aparențele unui simbolism comun. Astfel, dinspre anotimpul renașterii vegetației, primăvara, poetul ne atrage atenția asupra stării antitetice, adică moartea, efemeritatea, evocând imagini ale florilor veștede de primăvară, dezvăluind conflictual, antitetic, acestui anotimp al începuturilor, atributul de “îmbălsămat”, contrar accepției simbolistice a renașterii vegetației. Alături, desigur, se plasează imagistic pe sine, ca un orb, respirând acel aer și realizând în același timp paralela cu momentele efemere ale vieții: "bâjbâim cu bastonul de fildeș spre geam / iar moartea ne rânjește de sus, de pe ram..." ("Primăvara falsă”)
 Femeia, ca prezență senzuală sau ispită e nelipsită din poezia lui Liviu Nanu. O abordare a principiului feminității, împins până la cotele lui maxime apare ca motiv, în poezia "O nouă Evă". Autorul transpunându-se într-un Adam nemulțumit, cere prin versul anaforic: "Ne-ar trebui o Eva mai...", prezența unei prezențe feminine mereu proaspătă, mereu, mai bună decât femeia obișnuită, prinsă de grijile cotidiene, atribuind Evei, rând pe rând, calitățile de "mai modernă, mai profundă, mai isteață, mai blajină". Tot o imagine a femeii de vis, apare ca reflexie a ei într-o oglindă întoarsă a cărnii lui. O imagine a interiorității, cuprinsă foarte frumos și simplu în poezia "Primul vis".
 Autorului nu-i este străină tehnica creării unor lumi imaginative inedite: "Viziune", "Pseudoapocalipsa" , "Tranziție", "Raport asupra unor activități ludice", iar în "Idila pe linia 85", autorul imaginează o idilă, îndrăgostindu-se la prima vedere și renunțând apoi, tacit, la vise. Peste imaginea idilică se aruncă umbrele clare ale prevestirii sfârșitului, sau ale trezirii la realitate: "...pe urmă ai plecat. La semafoare / troleul se oprea puțin să nască / n-am coborât, fac parte doar, / din tribul / amanților cu papion și bască."
Și tot în același registru al iubirii distante, contemplative, se înscrie și imaginea iubitei, înfățișată într-un mod ingenuu, și cercetată într-un superb joc ludic al privirilor bărbatului, care observă la un moment dat, alegoric, undeva în pieptul iubitei, două cireșe coapte adresându-i-se în maniera:
"Așa că stai departe
sau așează-te în profil,
poate văd altceva –
trebuie să văd altceva –

pentru că
mie de cireșe mi-e teamă
ca de ciuperci"
În același registru al ingenuității, al iubirii platonice, autorul o plasează pe iubită într-o ipostază livrescă, (poezia "Semne").
 Structura poeziei cu formă fixă, cu ritm și rimă, obligă în genere la o încorsetare a ideii, sau a discursului poetic, prin simetria pe care o impune, iar libertatea imaginativă este restricționată, lucru pe care nu în simțim în poezia lui Liviu Nanu, eul descriptiv are tendinta de a îngroșa imaginile, de a mări forța expresivă a lumilor create de autor.
 Vorbind despre lumile imaginative create de Liviu Nanu prin poezia sa, putem spune că poetul surprinde la un moment dat o ipostaza onirică, prelungită până la intersectare cu lumea reală, aparent onirică (și ea), dezvăluită în final, ca o revelație în revelație, lăsându-i cititorului plăcerea unei interogații conclusive și anume, cam pe unde se configurează în poem granița dintre realitate si vis: "Pe urmă m-am trezit. Nici o scofală / vitrinele erau acolo, toate / doar manechinele în pielea goală / jucau șotron și rent, pe dezbrăcate".
 Nu putem să nu amintim de poezia "Înger obosit", unde autorul se plasează într-o lume mistică, transpunându-se într-un înger păzitor, salvator, îmbătrânit și obosit de atâtea imagini ale trecerii în neființă, de către muritori. Regăsim în acest tip de poem, ca în multe altele ale poetului, imagine, stare poetică, fior, discursul curgând excelent pe un fir roșu, o fabulă evidentă a poeziei: “Apoi am intrat, deja telefonul de veghe sunase / o nouă comandă, locatara de la 4 băuse cianură, / eleva părăsită de iubit, aproape se spânzurase / eram un înger obosit și bătrân, cu aripi de zgură.”
 O altă transpunere interesantă a viziunii, mai bine zis a privirii (ca observator) asupra lumii, (ca decor și ca mod de viață) este redată prin imaginile percepute de ochiul unui șarpe. "Din punctul de vedere al șarpelui". Insă, autorul nu se oprește la doar o perspectiva de observator, dintr-un unghi total diferit de cel al omului, "de aici de jos", ci deconspiră în final transpunerea lui ca autor în acel șarpe, plasat într-un tablou, ca o imagine aproape invizibilă, ireală, "o spirală de fum".
 Ironia și ludicul survine prin ridiculizarea iubirii, “Toamna unei iubiri” tehnica răsturnării situației este una preferată de către Liviu Nanu, aceeași poezie putând să conțină, plan imaginar cu ipostaze de vis, candoare, plan real, chiar grotesc, nesupunerea fiind acel sentiment de revoltă împotriva datelor concrete ale vieții, din care își permite mici escapade spre spațiul imaginar.
&Vom încheia trecerea prin “Îndemnul la nesupunere” expus cu generozitate în poeziile lui Liviu Nanu, evocând finalul poemului care deschide volumul.  Practic, toată poezia se întruchipează într-o zbatere cotidiană a eului, o descriere a acestei pendulări între cele două lumi, exterioară, respectiv, imanentă pe care fiecare dintre noi o realizăm, cu sau fără voie, în viață. Cu prezența unui alter-ego călăuzit prin virtualitate, cochetând cu ficționalitățile literaturii, cu arta, cu tentația incursiunii în sfera livrescă și în general, toate subterfugiile și evadările din viața de zi cu zi, în imaginar, dar și întoarcerea evidentă la prezent și realitate, Liviu Nanu esențializează astfel:

"Și nici lacrimile nu sunt
chiar reale.
Sunt toate de la ceapa asta
de viață
pe care o decojesc
de un timp încoace
Zi după zi
și
foaie după
foaie."


__________________________________________________

 Articol aparut in rubrica "Carti si autori - printre randuri", numarul 4 al Revistei "Argos" din Craiova.
(www.craiova.ro - revista Argos)