Duminică, 14 mai, vom discuta pe marginea textelor Dianei Iepure și ale lui Florin Hălălău.

Repet cu încăpățânare formula:

"-trimiteți prin email la adresa deko@agonia.ro și o opinie bine documentată asupra textelor de mai jos;
Materialele valoroase vor fi prezentate (de noi sau de autorul acestora) în cadrul cenaclului;
- propuneți evenimente artistice pentru includerea lor în programul cenaclului;
- anunțați cel târziu până vineri intenția de a lectura în cadrul cenaclului și disponibilitatea pentru participare într-una din secțiuni (stand-up poetry, concurs, lectură) în așa fel încât să putem stabili cât mai precis programul exact al manifestării."

...cu speranța că cei prezenți se vor implica mai mult în organizarea acestui cenaclu.


DIANA IEPURE


rochia de mireasă

dansam cancan pe spatele lor
ca pe-o scenă caldă văluroasă
alunecam din când în când pe câte-o coastă
îmi toceam tocurile ascuțite de carnea caldă transpirată și-o
simțeam cum se surpă și cum
toate întâmplările mele intră cu mine-n mormânt

nu crede nu spune nu te destăinui nimănui mai ales femeilor
îmi șopteai
noaptea
spre întâi martie
când alegeam șuvițe albe din
rochia ta nemțească
de mireasă
o făceam tot mai scurtă
o îmbrăcam apoi pe furiș
așa destrămată
dansam în fața oglinzii
firele ei încâlcite gâdilându-mi genunchii și visele
învățate din cărți

bucăți din tine-am tot purtat la piept eu tata victoria sandu prietenii
profesorii
degetele lor albe de cretă atingeau mărțisoarele fixate
cu ace mici
de siguranță
tăcerea
dacă-i frumoasă-i frumoasă -
ți-a murmurat o dată cineva din urmă
cu-admirație
dar ai tăcut
și câtă dreptate–ai avut tu, mamă,
de când te știu
secretele mureau în tine ca într-un cimitir
ale tale ale noastre ale altora când
depănai firul pe degetul arătător înfășurându-l strâns
într-o gogoașă
până da din el întâmplarea roșie, lucioasă
pentru mărțișoare

mai ții minte viermii de mătase pe care-i hrăneam cu frunze
răcoarea verii
speranța
camionul școlii ce ne ducea departe de sat prin hopuri și colb
zdruncinând sânii abia răsăriți ai elevelor tale
ce-aveau să vadă Ermitajul și Neva, și Zimnii Dvoreț
datorită ție și frunzelor crețe, zimțate de-agud

despre tine, mamă, parcă n-aș scrie cuvinte din alea tari
mi-ar ieși poate bine și tu n-o să te superi oricum
sau
chiar dacă n-o să-ți placă-o să taci
resemnată
îmbrac iar
rochia ta de mireasă
și adorm
măritată




baia

în baia comunală era puțină lumină
mult abur multe funduri înroșite
geamurile mici aproape de tavan
să nu se cațere curioșii
găuri astupate cu bureți
picioarele alunecau
prin spațiile ude
vuiau cărbunii în cazan
vuia sângele în obraji
ne deplasam ca orbii
prin izul de șampon bulgăresc krea-krea
și de carne străină
sfârcurile
ardeau în ceață ca beculețele pe brad
și tăiau aerul
așteptam ieșirea afară
la ger
să aud scârțâind zăpada sub mine
și să mă simt iar eliberată
dintr-un lagăr de concentrare
cum văzusem în filmele rusești despre nemți și partizani



nașa gașița

nașa gașița făcea piruete în zbor baticul îi căzuse
cosițele i se desprinseseră galbene spălăcite
două sfori mouliner clătite cu leșie
fusta ei de bumbac se umflase
și dedesubt i se vedea cămașa zimțată
o priveam cum ateriza ca o matrioșcă
mă gândeam că o să moară
și n-o să-mi mai povestească cum se fac copiii

am văzut-o și când murea sub nuc
ținea în mână o bocceluță se pregătise de plecare
zicea că o cheamă mama și tata și casa ei nu-i aici
îi ieșea sufletul pe gură bulbuci
fusta largă intra în țărână
au venit babele s-o spele și s-o gătească
eu râdeam mi-a rămas și azi râsul ăla în mine

îmi apare uneori în vis privindu-mă cu drag
ca-n ziua când m-a speriat îndreptându-se brusc din șale
atât de înaltă și zveltă
fără cocoașă

odată era să ies din lumea asta
cu copilul din burtă cu tot
mi-a închis ea ușa în față
clempușul rece m-a lovit la tâmplă
nu-i bine aici rămâi acolo
și m-am trezit și-am sunat la salvare




fanfara se întindea în urma mortului

fanfara se întindea în urma mortului
mai greu îi venea celui cu toba
când dădea în pielea ei
ecoul se lovea de pereții casei noastre
muzicanții
cântau din mers
puțin înclinați pe spate
ia-mă și pe mine
bocea câte o rudă
dar se speria
când îi aluneca piciorul
pe marginea gropii
groparii băteau cuiele în capacul de lemn
și ăsta era semnul
coborau sicriul încet
aruncau peste el lutul cu lopata
făceau o moviliță
și înălțau crucea
fanfara nu se mai oprea
după o căldare cu vin de la arion
din dealul țintirimului
se revărsau hore și sârbe




borea trompetistul

te iubesc
îmi striga
cu vocea lui pițigăiată
o să cânt la nunți și ‘nmormântări
o să adun mulți bani și o să-mi cumpăr o mașină volga
și mie mi se făcea milă
când mă alerga printre bănci
târându-și piciorul beteag din naștere
ai lui se spânzurau de toți copacii satului
arcuindu-le crengile
din întâmplare
am dat și eu peste unul
nu i-am zărit fața
doar costumul maro
ca un sac
în bătaia vântului
sunetul trompetei
invada valea detunatului
borea învăța să cânte
cu buzele vinete
lipite de clape
eu mă credeam wanda jackson
el se credea davenport





mama era tânără și foarte frumoasă

mama era tânără și foarte frumoasă
și tata îi cumpăra farduri, multe farduri
rujuri, pudre, umbre, rimeluri
îi plăcea să îi vopsească ochii
îi răsucea genele cu o periuță
mama clipea des, des
și tata țipa să nu închidă ochii
să-i țină deschiși
ea nu putea și clipea iar
urmăream fascinată spectacolul
si cum se îndepărtau
spre poartă
mama mergea legănându-se
pe tocuri
adunam fardurile împrăștiate într-o cutie de pantofi
pe care scrisesem odată
cu litere mari de tipar
de făcut frumoasă
doar parfum nu aveam în cutia aceea
tata zicea că parfumurile au miros de femeie străină




fetița mea n-a văzut niciodată marea

fetița mea n-a văzut niciodată marea
ea care e un semn de apă și care
se credea vărsător de aia
că îi venea rău legănată pe roți
ca pe valuri
în transportul public
așa că mă simt datoare
cu niște nisip cu scoici cu o meduză transparentă
plutind la genunchiul broaștei
acolo unde sarea rămâne
pe firele de păr
ca un fixativ taft
pe-o amintire
mă simt datoare și procentele cresc
zi de zi
mai lungi și mai grele decât picioarele ei
când adoarme de-a curmezișul patului
și căluții de mare fetuși zvăpăiați
îi zburdă pe sub pleoape




încercase cândva o țigară cu filtru

încercase cândva o țigară cu filtru
luceafărul tutun CeTeCe
la chișinău în cămine doar fetele de la oraș
scoteau inele de fum
lăsau urme de ruj pe foița albă
purtau lenjerie fină dantelată
aveau halate de baie cu glugă
cunoșteau arta machiajului
cunoșteau toate artele
știau cum să stea
picior peste picior
și când
mama nu s-a împotrivit
și i-a zis doar
bine
dacă tot vrei s-o încerci și pe asta
du-te după casă
să nu te văd
eu
am scos un pachet din cartuș
minzdarv sssr preduprejdaet
cu gândul că
n-o să-mi fie teamă de coridorul lung
de veceul de la capătul lui noaptea
de sesiune de singurătate
nu o să am alergii
doar plăceri și
la gândul acesta
sânii îmi ieșeau din strânsoare
îmi strecuram pe sub maiou degetele și îi așezam înapoi






la corabia

tu ai plecat la corabia
vineri spre sâmbătă corabia e infinit de lungă
am impresia că te-ai rătăcit
alergi ai mâinile în plete disperate
ai ochii încâlciți ai
picioarele nu găsesc o ieșire nu are capăt corabia
valurile te iau pe sus valurile îți mangâie sânii
cu niște palme uriașe
peste tine cade corabia cad valizele tale cu borcane și
cărți
cad eu și plâng în hohote tu
n-o să te mai întorci la mine
corabia se scufundă și n-o să-mi rămână decât
cartea ta despre materie și formă în poezie
de alonso amado




ca pe pieptul lui tata

mama făcea fețe de pernă
din cămășile vechi ale tatei
scotea gulerul mânecile lăsa doar
nasturii la mijloc
sidefați
toată copilăria am dormit pe pernă
ca pe pieptul lui tata


-----------------------------------------



FLORIN HÃLÃLÃU


nu trageți în pianist

nu trageți în pianist
pe el oricum nu-l ascultă nimeni
viața își urmează cursul
între felul unu și felul doi
oamenii ridică privirea din farfurii
doar pentru apostrofarea chelnerului
nu trageți în pianist
face și el ce poate
în lumea asta tembelă
scobitorile lucesc languros
printre dinții îngălbeniți de aur
plescăiturile de plăcere
plutesc deasupra poporului de burți
ca o ceață neagră
e ultima țigară a condamnatului
fumată de plutonul de execuție
și totuși nu trageți în pianist
pe el oricum nu-l ascultă nimeni



poem livresc

paloarea de mobilă veche
tușeul slab
al pianului din colț
probabil ceva carte
și mai mult ca sigur
un oblon închis
ca o pălărie
pe capul unui mort




featuring eric clapton

criminalul în serie
mă mai are doar pe mine pe listă
îl văd în blocul de vizavi
cum își curăță seară de seară
arma
stă în fața oglinzii
își rimelează îndelung genele
își acoperă cu pudră
urmele prafului de pușcă
probează una după alta
rochiile de bal
vom fi cea mai frumoasă pereche
în seara aceasta

she puts on her make up
and brushes her long blonde hair

îmi apare mai întîi pe piele
ca o iritație
apoi își marchează teritoriul
cu pînză fină de păianjen
mă așteaptă
fiecare mișcare pe care o face
este doar pentru mine
imaginea se suprapune perfect
peste conturul trupului meu obosit
mi se face brusc frică

and then she asks me “Do I look all right?”
and I say “Yes, you look wonderful tonight”



amprenta

amprenta
văzută ca prin lupă
în picătura de ploaie
felul cum îți aranjai părul
și cum deodată
te-ai tăiat la mînă
sîngele tău nu curgea
era ca un abur




ea scrie

tu poți mai mult
îi scrisese cineva în subsolul poeziei
cu talentul tău uriaș
poți construi hidrocentrale
versurile tale calde
ar însufleți generații de tineri
de pe șantierele patriei
ea în acest timp tot scria
păduri întregi cădeau sub furia
poemelor super long
ea
la etajul doisprezece al poeziei
singură cu gloria
scria




copiii lumii doresc pacea

copiii lumii doresc pacea
o privesc lacom
cu nasurile turtite
de geamul murdar
al vitrinei
pacea zîmbește rușinată
printre îngerași de gips
și alte kitschuri
vecinătatea lor
o coboară în derizoriu
mai ceva ca manifestațiile
activiștilor ghiftuiți
acolo în tîrgul de provincie
nu-i mai pasă nimănui
de porumbei albi
și de ramuri de măslin
și de picasso
nu mai vor să audă
de hiroshima
și de surîsul ei hîd
de premiul nobel
de fericire la ordin
doar copiii
copiii lumii doresc pacea
zgomotul de cioburi
sparge liniștea serii




în locul ei a venit absența

în locul ei a venit absența
un spațiu gol care îi semăna perfect
s-a așezat lîngă mine în stația de autobuz
toată lumea ne privea
de parcă se întîmpla ceva neobișnuit
ba chiar un domn în vîrstă
a ajutat-o să urce
ne-am așezat unul lîngă altul
ceilalți călători ne făceau complice cu ochiul
adolescenții își dădeau coate
bătrînii se holbau libidinoși
o atingeau în treacăt cu umbrele mîinilor
eram perechea aproape ideală
și ne loveam de ochii curioșilor
cu voluptate




fata morgana

din reflex
faci cu mîna celui care pleacă
(inaccesibilul
precum fata morgana
ți se pare mai aproape)
e doar un semn îți spui
doar gestul reprimat de a-l opri
te trage în jos
ca o amintire grea

îl scriu pe Dumnezeu

îl scriu pe Dumnezeu
cu d mare
sper să-l pot apuca de-un picior
într-o zi
voi atinge atunci
tavanul norocului
cu mîna
rîuri de lapte și miere
îmi vor inunda apartamentul
se va ridica o stea cu numele meu
pietrele-mi vor cînta poeziile
soclul statuii
proaspăt consolidat
va geme rușinat
și-mi va fugi de sub picioare




chișinău cu sufletul la gură

alerg prin orașul ăsta cu străzi tăiate drept
imitație de granițe africane sau nord-americane
să poată circula tancurile în voie îmi spuneai
31 august bucurești kogălniceanu
cozile născute dimineața la cinci
în fața departamentului de tehnologii informaționale
studioul silviei din clădirea ulim-ului
întîlnirea de la casa diamant
radmila purtînd bantik la școală
visele lui andrei gamarț înrămate în gardul bunicii
și expuse apoi la sala brîncuși
procesul lui kafka ju(de)cat la teatrul național
librăria din hol

alerg prin orașul care mă asaltează cu accentele lui rusești
pușkin șciusev чистая линия
veteranii sovietici depun coroane de flori la statuia lui lenin
supraviețuitorii moldoveni de la cernobîl
la ștefan cel mare
sala cu orgă construită pentru fata lui bodiul
retransmite în rutiere muzica moscovei
paznicul patriot de la parcarea din telecentru
mă întreabă de românia mare
și nu primește decît cinci lei moldovenești
neconvertibili

alerg prin orașul unde zebrele nu sînt animale ocrotite
și pietonii traversează strada
ca la ruleta rusească
непогода




o întîlnire cu nora iuga

priveam spectacolul din mezelărie
de pe margine
țintuit

se recitau poeme de la berlin
fasanenstraße 23
fragmente de roman despre tineri și riduri
ea se plimba grațioasă printre rafturi
dădea autografe
împrăștia lumină cu motive florale
colora încăperea în galben
apoi în verde
fredona șansonete
vocea ei făcea piruete în aer
se lovea de galantare
de pereți
de geamuri
de mine

vînzătoarea aștepta plictisită comanda
după ce a împachetat
a întrebat-o neutru
altceva?






poem de neînțeles


nu încercați să înțelegeți ceva
din ceea ce scriu
nici măcar eu
așa-zisul autor
nu-mi înțeleg scrisul
comunic cu mine
doar prin semne