Da hat mich ein Stern gestreift, ich kann nicht einmal sagen, dass ein Traum in Erfüllung gegangen ist, denn ich habe ja nicht davon geträumt. – Aici m-a atins în treacăt o stea, nici nu pot să spun că s-ar fi împlinit un vis, fiindcă nu am visat de acest lucru.

Mi-am pus în cursul acestei săptămâni de mai multe ori întrebarea pentru care propoziție să mă decid. Să fie una de Marx, sau de Marx, sau poate chiar de Soros? M-am decis pentru literatură, fiindcă, în aceste zile de haos financiar și criză (deocamdată mai mult presimțită decât simțită) economică, propoziții ca cea de sus riscă să dispară în ceața frazelor economice și împreună cu ea și evenimente culturale care cu un ani în urmă mai reușeau să umple pagini întregi în foiletonul german.

Josef Winkler (*1953) este cel care a simțit mângâierea unei stele și anume atunci, când a fost înștiințat de primirea Premiului Georg Büchner, cel mai renumit premiu literar din sfera de răspândire a limbii germane (deutscher Sprachraum). Festivitatea de decernare a avut loc la 1 noiembrie – ziua morții la catolici – la sediul Academiei Germane pentru Limbă și Poezie din Darmstadt. Premiul este dotat cu 40.000 €.

Această zi se numește doar în graiul popular ziua morții. „Allerheiligen” înseamnă de fapt sărbătoarea tuturor sfinților. Dacă am încerca să aflăm care dintre cele două denumiri s-ar potrivi simbolic mai bine la decernarea acestui premiu poetului austriac, am constata foarte repede că toate atributele biografiei și operei sale se potrivesc de minuna cu „ziua morții” și nicidecum cu o sărbătoare a sfinților.

WELT AM SONNTAG scrie despre un autsaider din hinterlandul Kärnten. Și acest scriitor austriac scrie despre o viață nu prea romantică în frumoasa Austrie. Într-o limbă de o urgență obsesivă (Academia Germană pentru Limbă și Poezie) autorul mai multor romane înfierează brutalitatea patriarhală, ipocrizia sătească, crucea, pompa morții și propria neputință în fața acestor fenomene care se arată foarte rezistente în privința oricăror evoluții sociale. În această viață moartea devine o mărime paradoxă: pentru scriitorul atât fascinantă cât și respingătoare. Dacă critica literară vorbește despre paralele dintre Winkler și Thomas Bernhard (1931 – 1989), marele maistru al monologului din literatura germană, atunci se referă în primul rând la problematica morții în scrierile lor.

Josef Winkler a publicat începând din 1979 și până azi 14 cărți: romane și nuvele. Pentru această operă literară a primit tot atâtea premii, inclusiv cel de ieri. Nu cunosc vreo carte de a lui tradusă în limba română. Dacă Susanne Kunckel scrie în WELT AM SONNTAG (26 octombrie 2006) despre autorul austriac că adună mormane de tablouri și le montează mereu din nou putem să ne facem o imagine sumară despre stilul lui de scris, înțelegându-l în același timp pe Cosmin Dragoste care găsește asemănări între Herta Müller și Josef Winkler.

Ultima carte a celui mai proaspăt purtător al Premiului Georg Büchner, apărută la editura Suhrkamp, poartă titlul „Ich reiß mir eine Wimper aus und stech dich damit tot” (Îm trag o geană și te împung cu ea mortal) și conține pe 125 de pagini reportaje poetologice, scrise în stilul următor: Nu trebuie să-l tragi întotdeauna pe Dumnezeu de picioare în jos, a spus mama. Cine taie pâinea mutual, taie călcâiele lui Dumnezeu, a spus mama. Odată pe zi a spus mama că nu trebuie să-l trag pe Dumnezeu de picioare în jos și nici să-i tai călcâiele. Tu nu tai lui Dumnezeu călcâiele și nici nu-l tragi în jos! a spus mama. Am luat pâinile cu unt, îndulcite cu frimitură colorată, pe care mama le-a învelit întotdeauna în hârtie de ziar, din ghiozdanul meu, am tras jos hârtia lipită pe pâinea cu cerneala neagră de tipar, am descifrat cu o oglindă cifrele lipite invers pe pâinea și am citit despre un copil accidentat, căruia au zburat repede, înainte de a se putea întoarce, două porumbei albe prin ochii goi. Cine taie pâinea mutual, taie călcâiele lui Dumnezeu,a spus întotdeauna mama. Îm trag o geană și te împung cu ea mortal, am răspuns întotdeauna. ...