Scenariu scurt metraj









1. Interior. Noapte. La morgă

Pe fereastra spitalului, ușor deschisă, peste drum, se poate zări numele unui club de striptease ”Lucky Love”, cu literele alcătuite din zeci de leduri roșii care uneori se aprind, alteori se sting într-un ritm propriu. De la club pătrunde în camera spitalului o melodie înfundată, lascivă. Într-un colț aplecat deasupra unui birou și completînd o hârtie se află Doctorul (este un bărbat în vârstă, îmbrăcat în halatul alb, specific – nu îi vedem niciodată chipul). Se aud bătăi puternice în ușă apoi pași îndepărtându-se repede. Doctorul își pune mănușile albe în mîini după care deschide ușa și trage, pe rând, în mijlocul camerei, două tărgi avînd pe fiecare din ele acoperite în întregime de cearceafuri albe și pătate pe alocuri cu sânge, două cadavre. Sună telefonul de birou, iar Doctorul răspunde plictisit.
- Da? Ce-i cu ăștia? Vreau să ajung acasă, e tîrziu și e ziua lui nevastă-mea. Nu am cumpărat nici măcar o floare să-i duc.
- I-am adus proaspeți, acu’ două ore culeși din rîu, i-au văzut cum pluteau duși de curenți, niște boschetari ce se ascundeau de ploaie sub un pod - se aude o Voce veselă și tînără de bărbat. Sunt calzi, nebăgați la gheață, exact așa cum îi preferi. Un rîs tembel pune stăpînire pe Voce.
- Dă-te’n mă-ta! Aici nu e ca la pușcărie să păstrăm oaspeții cu forța, dacă nu mai pot aștepta pînă mîine atunci să plece oriunde vor ei, hotărăște Doctorul rîzînd zgomotos. Ssst... mai încet, șoptește. Ãștia ne-aud și o iau de bună, ne trezim în noaptea-asta cu ei dansînd la bară în Lucky...
Vocea abia se liniștește.
- Mîine la prima oră a cerut criminalistul raportul complet. Nu avem ce face, Grigore știi că vine abia luni, iar pînă atunci...
- Zicea că pleacă la Valea Doftanei. N-am fost pe-acolo niciodată, dar mă bate gîndul să îi iau și eu pe cei mici și pe Nini, concediul viitor.
- Da. A găsit o cabană frumoasă, departe de orice picior de om, nasol e cu mașina de intrat. La fel și cu aprovizionarea. Lasă că oricum ne povestește el cum a fost. Deci, mă pot baza pe tine, da?
- Îhî...
Doctorul trîntește nervos receptorul. Dintr-un sertar scoate o sticlă de wisky.


2. Exterior. Noapte. Oraș


În apropierea unui pod, o mașină se apropie în viteză mare și se oprește sub singurul neon ce funcționează pe o porțiune de cîțiva kilometri de drum. Mașina este claxonată de celelalte mașini datorită opririi neanunțate. În interior se pot desluși siluetele unui bărbat și ale unei tinere certîndu-se aprig. Bărbatul o lovește cu pumnul aruncîndu-o cu capul de geam.

3. Interior. Noapte. Tatăl

Catrina (are un chip inocent, poate trece o adolescentă dar în realitate, astăzi tocmai a împlinit 18 ani), plînge acoperind cu mîna stîngă obrazul în care a fost lovită. Simte și durerea contactului scalpului cu geamul gros și vrea să ducă și cealaltă mînă acolo, dar renunță. Bărbatul regretă gestul dar se consideră justificată acțiunea sa.
- Uite ce m-ai determinat să fac! Știi cît de mult te iubesc și că nu pot trăi fără tine... da’ tu vrei să pleci departe de noi și mă ameninți că vei spune tot maică-tii. Ce? Poți să-i spui din partea mea ce vrei, dar cu mine ai terminat-o după aia, e clar?! Și facultatea? O poți face și aici, sunt atîtea... Nu mai boci atît, ce era să fac, m-ai enervat...
Catrina nu mai plînge dar are privirea încruntată. Se gîndește urmărind prin parbriz farurile mașinilor. Bărbatul continuă, ca pentru sine.
- M-am spetit întotdeauna să ai tot ce-ți dorești, știi doar cît de greu mi-a fost! Vreau să fii fericită, dar nu să ți-o tragă nătărăul ăla cu părul ciufulit... ia zi, îți place ție de el? Ce-ți place la el? E prost rău și mai e și urît pe deasupra, am dreptate?
- Da tată, ai dreptate, răspunde cu glsul stins Catrina. Își aranjează rochia apoi verifică într-o oglindă dacă i-a rămas vreun semn sau umflătură și se sperie văzând că zona obrazului s-a învinețit. În timpul acesta sună telefonul mobil al Tatălui.
- Alo... daaa? - Ascultă o vreme Tatăl cum soția îl apostrofează și ripostează mirat, neputincios și iritat în același timp. Am rămas prins într-o aglomerație de nedescris, a fost un accident și mergem bară la bară... dă-o dracu’ de mîncare, s-o răci ea dar n-am ce-i face. Fata știe, da... am sunat-o și i-am zis că întîrzii. Bine.. bine, te sun cînd plecăm de-acolo. Nu e rău că ajung mai tîrziu, o singură dată în viață este majoratul ei, las-o să se distreze cu colegii! Haide! Pa! Te sun mai tîrziu! Ai auzit, da? Se răcește mîncarea, trebuie să ne grăbim! Ce mai aștepți, invitație specială?! - poruncește Tatăl, aruncînd un ochi pe ceasul de la mînă, ținînd cu două degete cureaua din piele.
- Aici ți-ai găsit și tu? Mai bine mergem cîțiva metri mai încolo... aici bate prea tare lumina, acolo nu ne vede nimeni, e întuneric beznă, îl înștiințează Catrina străduindu-se să pară cît mai calmă, arătîndu-i un colț în care întunericul domnește în voie. Acasă o să mint că am fost atinsă cu cotul din greșeală.
- Știam că vrei asta... De cinci ani, nu m-ai refuzat niciodată, iar acum probabil ai vrut să te joci și tu puțin, iar eu am înțeles altceva. Frumoasa mea fată, iubirea mea... Treci în spate, de data asta vreau să stai capră!
Mașina se depărtează încet de camera de filmat, în timp ce Catrina se strecoară pe bancheta din spate.

4. Interior. Noapte. Apartament. Vărul
Eduard (tînăr cu început de burtă, cu vîrsta pînă în 26 de ani), urcă foarte atent scările blocului deoarece becurile ultimelor două etaje sunt sparte de mult. Se împiedică de două ori la rînd și atunci se decide să scoată telefonul. La lumina ecranului telefonului urcă ultimele scări, ajungînd în fața unei uși prăpădite de lemn. Scotocește toate buzunarele dar nu găsește cheile. Realizează că a plecat la servici, dimineața, fără chei. Apasă butonul soneriei.
- Trebuia să iau liftul, băga-mi-aș picioru’! Gîndește cu voce tare și apasă din nou soneria, nerăbdător, pune urechea la ușă dar nu se aude nicio mișcare în spatele ei. După ce m-au frecat toți tîmpiții la muncă astăzi, uite-o și pe Cristina lasîndu-mă să dorm pe-afară. Așteaptă o vreme dar din nou aceeași liniște. Se pregătește să bată cu pumnul în ușă, dar ușa se deschide singură.
Intră aprinzînd lumina din hol și descoperă o pereche de adidași ce nu îi aparțin. Privește ascultînd ușa dormitorului dar nu se întîmplă nimic. Niciun bîzîit de muscă, doar sunetul știrilor de noapte ale televizorului vecinului de deasupra, ce descriu o sinucidere. Străbate holul ce duce la bucătărie și acolo îl izbește în nas un miros de carne putrezită și gunoi zăcînd prea mult timp la coș. În chiuvetă un maldăr de vase nespălate, nu îi permit să pună apă în pahar. Îndepărtează cîteva din vîrful piramidei, pune paharul sub jetul de apă, îl umple numaidecît, duce paharul la gură dar își aduce aminte de prezența străină și renunță să mai bea. Își aprinde o țigară și se îndreaptă către dormitor. Aprinde lumina și acolo, iar dormitorul arată ca după război. Haine împrăștiate peste tot, două cutii de pizza ce resturi păstrate în ele, cutii de bere aruncate peste tot, laptopul aprins și cu scrum pe tastatură iar în pat Cristina doarme dusă, ținută în brațe de un Individ îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni scurți. Nu par deranjați de lumină. Eduard, cu mîinile în șolduri, nu are curaj să înainteze prin cameră, să producă zgomot, din prag îi privește zîmbind, cu luciri ciudate în ochi. După două minute, aduce din bucătărie o cratiță și o lingură din inox. Bate cu lingura de trei ori în cratiță, deasupra urechilor celor doi, apoi urlă cît îl țin plămînii:
- Cît de drăguuuuuț! Individul sare din somn căzînd din pat, iar Cristina se ridică în fund, frecîndu-se la ochi. Vă stă minunat... Stați așa să vă fac o poză! - strigă ironic fără a avea vreo tentativă de a fotografia ceva sau pe cineva.
- Iubitule, nu e ceea ce crezi, mormăie Cristina, pe un ton mieros. Ți-am povestit zilele trecute că o să vină vărul meu din America... La cît ești tu de uituc... normal că acum ți s-a părut că... noi...
- Serios? Păi dacă el e vărul, atunci înțeleg. Spune-mi vărule, din ce oraș american vii?
- New York, afirmă impunător Individul.
- Frumos, frumos. Pentru cultura mea generală, cîte perechi de pantofi poartă actualul primar al New Yorkului-ului? - îi vorbește încet Eduard în față Individului, ca unui copil.
- Ce întrebare e asta?
- Dar cine este primarul știi?
- N-am... n-am întrebat niciodată... nu știu... Individul își pierde cumpătul și începe să-și caute hainele. Aleargă cu ele în brațe către ieșire.
- Michael Bloomberg, jigodie, nenorocitule! - destăinuie Eduard răspunsul. Își șterge transpirația frunții, urmărindu-l pe Individ pînă în capătul scării repetînd moale: Michael Bloomberg, vărule... Michael Bloomberg...

5. Interior. Noapte. În mașină


Catrina lasă jos geamul, în timp ce Tatăl ei ”lucrează de zor” la spatele ei. Poziția este nemulțumitoare pentru acesta și nu reușește să încheie treaba ”victorios”.
- Nu-i așa că e frumos? – rostește suprinsă, ca și cum ar fi făcut o descoperire importantă, Catrina.
- Daaa... Și mie îmi place... Ahh...
- Mă refeream la oraș! Luminile lui, oamenii care dorm la ora asta, fără a se cunoaște unul cu altul... fiecare cu viața lui, cu povestea lui... Cît aș da să le pot cuprinde tuturor cu mintea, istoria...
- Despre ce tot vorbești acolo? – întreabă Tatăl, confuz. Mai taci dracului din gură! Nu observi că nu reușesc să termin?!
Catrina nu îl mai ascultă însă. Se întinde către poșeta din apropiere și scoate o foarfecă nici mare, nici mică. Cu o sălbăticie animalică îi înfinge de nenumărate foarfeca în gît, apoi în piept, Tatălui. Acesta nu apucă să realizeze ce se întîmplă, încearcă să se apere dar fără succes, sîngele țîsnește peste tot. După un timp, Tatăl nu mai mișcă dar în continuare primește în pieptul plin de sînge, loviturile de foarfecă.
- Nu am vrut asta, tată, nu am vrut, nu am vrut...



6. Interior. Noapte. Apartament

Eduard o sugrumă pe Cristina. Aceasta se zbate în mijlocul camerei, îl zgîrie, îl lovește cu mîinile, mișcă din picioare, dar el, cu ochii ieșiți din orbite, arată ca un monstru. După ce aceasta încetează să mai miște, pentru a se asigura că mortul va fi mort complet, aduce din bucătărie un cuțit cu care o lovește fără oprire, pînă rămîne fără suflu. Se prăbușește pe spate, alături de ea, privind tavanul:
- Te-am iubit, întotdeauna te-am iubit, dar încep să cred că niciodată nu am fost făcuți unul pentru celălalt...


7. Exterior. Noapte. Oraș. Noi doi și restul lumii

Catrina trage din răsputeri de cadavru, pentru a-l căra de la mașină la rîu. Este foarte greu și obosește cumplit. Cade. Se ridică supărată și o ia de la capăt. Ajungînd pe marginea rîului se oprește pentru o scurtă pauză. Privește în jur. Nu este nimeni iar pe șosea rar trece cîte o mașină. Își ridică ochii spre cer ca și cînd ar mulțumi cerului. Înfige degetele în haina Tatălui său și se pregătește să îl împingă în apă, dar, îl suprinde pe pod, nu foarte departe de ea, pe Eduard aruncînd trupul Cristinei. Eduard o zărește și el. Se îndreaptă către ea. Catrina a înghețat de frică. Toată ființa ei o trădează. Cu cît Eduard se apropie mai mult, cu atît mai mult ea plînge isteric. Mai are putere doar de a nega din cap. Modul ei de a infirma astfel, crima comisă. Ajuns lîngă tînără Eduard împinge cu piciorul cadavrul în apă. O cuprinde pe Catrina în brațe, iar ea îl strînge tare, pierzîndu-și chipul la pieptul acestuia.
Camera de filmat se îndepărtează ușor de cei doi, în timp ce Eduard o sărută pe Catrina.