Innebunesc. Sint singur de mai bine de un an. Tot mai des ajung la concluzia ca nimeni nu o sa ma iubeasca niciodata. Sincer sa fiu, nici nu stiu de ce m-ar putea iubi cineva. Urit nu sint, dar nici Fat-Frumos. Prost nu oi fi chiar asa, dar nici vreun pui de geniu. Sint un tip oarecare. Fac parte din marea tagma a mediocritatii.
Iubesc. Da, dintotdeauna. De fiecare data am iubit cite ceva, dar niciodata nu s-a concretizat. Si cind a fost cit pe ce, atunci am dat-o-n bara. Gresesc ca un copil, imi inchipui. O dau in bara cind nu trebuie. Sau nu sint in stare sa imi exprim sentimentele. Asa am pierdut-o pe una dintre cele pe care le-am iubit. Cind i-am spus a fost prea tirziu
"Degeaba imi spui acum. Eu ti-am spus-o mai demult si mi-ai afisat un zimbet timp. Nu ai fost in stare de nimic altceva. Ai fi putut cel putin sa imi spui ca tii la mine, ca nu stii exact ce simti, dar ar putea fi iubire, dragoste...", imi inchipui ca si-a spus. Dar nu, eu nu i-am spus cind a trebuit.
Da, am suferit, ce era sa fac? Si m-am ofticat. Am simtit ca innebunesc. Ca si acum. Simteam ca mai am un pic si explodez.
Am plins. Da, e greu de crezut. Mai rar vezi un babat plingind. Se intimpla mult prea rar. Si cind se intimpla nu iti vine sa crezi. Atita doar, eu am bocit cu capul in perna mea, fara sa dau socoteala nimanui, fara sa ma intrebe nici naiba ce am, fara sa ma caute nici dracu' sa imi spuna o vorba de bine, am bocit ca un dobitoc fara sa fiu luat in seama de nici un timpit, fara sa ii pese nimanui de ceea ce simt, fara sa... Nici nu avea cine!
Nu am prieteni. Pentru mine nu exista cuvintul asta. Nu ma iubeste nimeni, nimanui nu ii pasa de mine, nimeni nu ma considera prietenul lui, de ce i-ar pasa de un timpit care sufera ca prostu'? Nu, nu are nimeni nici un motiv. Nici nu vad de ce ar avea. Cu ce ocazie? Merit? Nu, nu merit, nu am facut niciodata nimic ca sa merit ceva, orice, oricit de mic si insignifiant ar fi... Nimeni, nimic, nimeni, nimic, nimeni, nimic, numai asta imi suna in cap. Imi suna atunci si imi suna si in continuare.
Am iubit-o. Si o mai iubesc, dar intr-o masura mult mai mica. Ma intilnesc cu ea, o salut, stam de vorba si cam atit. Ma intilnesc si cu sora ei. Acelasi lucru. Ea stia. A aflat cind i-am spus ca o iubesc, probabil mi-a plins de mila. Pardon, nu a facut-o, ca nu avea nici un motiv. Cu ce ocazie? As fi meritat?
Mai tirziu mi-a spus sora ei. A fost geloasa. Geloasa ca am ales-o pe sora mai mica, nu pe ea. Ma placea si ea. Chiar de prima oara cind m-a vazut, imi zice. Se poate, si mie mi-a placut. Pina i-am cunoscut sora. De care m-am indragostit si dupa care am suferit din cauza mea, ca nu am fost in stare sa o pastrez.
Acum sint calm... Calm... Niciodata nu am fost mai calm... Sint singur si nimeni nu imi zice nimic, nu ma deranjeaza. Ba da, ma mai deranjeaza cite o fata care incepe sa imi placa si, probabil, ma place. Dar nu mai sint in stare sa ii spun ca as vrea sa o invit la o cafea sau mai stiu eu ce. De fapt, nici nu mai stiu ce ar trebui sa ii spun unei fete pe care o plac. De un an de zile, de cind am suferit ultima oara, nu am mai fost cu nimeni. Am avut doar tentative esuate. Nu, nu mai stiu ce ar trebui sa fac. Dau in timiditate cronica. Acuta a fost la inceput, acum a devenit cronica. E o boala, nu stiu cum sa mai scap de ea, innebunesc, innebunesc, innebunesc...
Scriu cu castile pe urechi. Ascult System of a Down si imi dau seama ca incep sa simt ca vreau sa devin violent. Violent nu din punctul de vedere al unora, ca as lua parul si as incepe sa dau in stinga si in dreapta. Dimpotriva, sa devin violent din interiorul meu, sa simt ca pot mai mult, sa am mai mult tupeu, sa fiu in stare sa fac ceva...
"Father, father, father, father/ Father into your hands, I commend my spirit/ Father into your hands/ Why have you forsaken me/ In your eyes forsaken me/ In your thoughts forsaken me/ In your heart forsaken, me oh", spune cintecul.
Da, ma simt abandonat... Desi nu stiu cine ar putea sa ma abandoneze.. Desi ma simt abandonat precum in cintec...
"I don’t think you trust/ In, my, self righteous suicide/
I, cry, when angels deserve to die, die", spune refrenul.
M-am gindit si la asta, m-am gindit cum ar fi sa imi pun streangul de git, cum ar fi sa imi tai venele cu o lama... M-am gindit cum ar fi sa imi tai venele cu un cutit, pentru ca ar fi mai dureros si aveam accente sadice si chiar masochiste. Dar nu, m-am razgindit si chiar ma simt mai bine. Nu am urmat nici o terapie, desi m-am gindit si la cum ar fi sa sar de pe un bloc foarte inalt sau cum ar fi sa ma arunc in fata trenului. Totusi, am ajuns la concluzia ca cea mai putin dureroasa metoda ar fi inecul. E mai simplu, mai ales daca e iarna si ai prin preajma un lac inghetat. Te duci unde e gheata mai subtire si dai cu piciorul. Cazi, te afunzi din cauza ca hainele ti se imbiba cu apa, simti ca te ia frigul, inghiti apa, intri in hipotermie si apoi mori. Simplu. Eventual, ca sa nu creada lumea ca te-ai sinucis, daca tii la imaginea ta, iei si o undita cu tine, care va ramine pe mal. Totodata, nu uiti sa lasi urme cum ca ai fi vrut sa faci o copca. Bucurestiul e perfect in acest sens. Are lacuri girla...
M-am razgindit, nu vreau sa ma sinucid. O sa astept pina cineva se va uita la mine. Desi sint foarte curios cum e sentimentul. Mai ales cel de spinzurat. Ma fascineaza. Sint curios cum ar putea fi dincolo...

Am suferit asa de multe deziluzii, incit totul ma lasa rece. Incep sa iubesc apoi incep sa urasc. O urasc pe ea, cea pe care o iubesc, pentru neputinta mea de a o face sa ma iubeasca. Ma urasc pe mine din acelasi motiv. Imi impun a o uit, desi trece o vreme pina reusesc. Dar o fac si trec mai departe de parca nimic nu s-ar fi intimplat. Viata mea e un dezastru... Disaster, disorder... Da, Disorder! Disorder! DISOOOORDEEERR!!! Asa e viata mea. E o mizerie.
"Nu e adevarat, degeaba crezi asta. O sa rasara soarele si pe strada ta", imi spune cineva. Si eu ii raspund: "Asta s-o creada doamna ma-ta! Imi esti amic, ne intelegem bine, dar la mine soarele rasare numai negru! Cerul meu e singeriu, norii zac de secole, inca dinainte de a fi fost facuta lumea. Lumea mea, normal... Lumea mea e neagra!".
Si nu ma crede... Dar eu ramin la concluzia ca, din cind in cind, I cry when angels diserve to die. Ingerii mei merita sa moara, sa moara, sa moara, sa moara, sa moara, sa moara, sa moara... Pentru ca nu sint in stare sa isi faca meseria. As vrea sa ii concediez, dar nu am cum. Degeaba se cheama pazitori, ca nu o fac. Sufar in nestire. Cred ca ingerii mei dorm in post. Ar trebui dati afara, retrogradati la gradul de draci ordinari care nu sint in stare sa faca o treaba ca lumea...

Cred ca am fost blestemat. Mi-a fost si mie dat sa fac pe cineva sa sufere si cred ca m-au ajuns blestemele ei. Intii cu ea, cu care ma intilnesc, la fel si cu sora ei, la fel si cu prietenul ei cu care ma inteleg bine, la fel si cu tatal ei cu care ma tutuiesc, la fel si cu... "Trust in my...", nu, nici eu nu mai am incredere in "my self righteous suicide", nu mai are rost.
Am facut-o sa sufere si cred ca m-au ajuns blestemele ei. Chit ca nu cred in blesteme. Nu am suferit o data, ci de o sumedenie de ori.
"Nu, nu te-am blestemat niciodata, pentru ca te-am iubit, iar eu nu ii blestem pe cei pe care i-am iubit", imi zice... Stiu, de aceea cred ca e doar ceea ce mi-a spus tot ea, dupa ce ne-am despartit: "Intr-o zi o sa se intoarca roata".. Si s-a intors cu virf si indesat...