E ora doua noaptea. Afara a inceput o ploaie rece, viscolita. Slobozia este trista, majestuoasa si suverana si in noaptea asta. Pare ca nu-i pasa de nimic, de nimeni. Traieste viata ei linistita, aceeasi, egala, monotona. La prima vedere ai zice ca nimic nu s-a intamplat aici de secole.

Si totusi...

Canalele de televiziune se vad prost. Ori cablurile intinse in graba pe acoperisuri de blocuri au luat apa, ori sunt iar furtuni solare care perturba satelitii, ori poate e de la bazele militare straine din preajma orasului. Parca si ploaia are un alt freamat, parca si viscolul e mai nervos, mai ingrijorator in bataia luminii galbene a lampilor cu iod din piata primariei. Inainte, cand primaria nu aprindea becurile, ploaia viscolita era invizibila, blanda, era doar o senzatie placuta, rece, bacoviana...
Acum insa, luminile primariei nu se mai sting nici ziua. Noaptea este acum amurg tarziu, obosit, fantastic, galben de iod.

Ploaia bate tot de la rasarit, asa-mi spunea si bunicu'. Lumea este aceeasi, eterna. El o vedea oare ploaia aceasta? Sau macar o simti-o?
Dare lichide involburate deseneaza in aer volute fotogenice, grabite, reci ca de marmura.

Am trecut ieri pe la el pe-acasa. Rece, umed, vested, locul a ramas si de data asta mut la privirea mea intrebatoare asupra rostului meu si al lumii. Privirea mea, incetosata de o lacrima grabita, uscata repede de crivatul taios si de lumina plapanda a unei lumanari frante de la mijloc.

Un stol de grauri se lasa purtat de crivat, dezinvolt. Lumanarea se stinge, aprind o tigara.

Baraganul mai traieste inca...