Cap. 2
În care Păcală face un târg


       Trecu ceva vreme și toate se așezară la locul lor, căci așa este viața: și cele rele, și cele bune, trec și se uită, iar noi, oamenii, trebuie să ne vedem de traiul nostru bun sau rău, așa cum ni-l rânduie Dumnezeu. Viața satului continua să se scurgă molcomă și așa se scurgea și viața celor trei frați. Molcomă, dar, ca și apele cele adânci, sub suprafața ei molcomă multe lucruri putea ascunde...
       Păcală își vedea vesel de viața lui obișnuită. Ca și înainte de a intra în moștenire, stătea mai mult pe cuptor, când nu se muta pe prispă sau la umbra vreunui pom proaspăt moștenit, din palma lui de livadă. Poamele în pomi creșteau și se pârguiau, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe bucățica de pământ creștea iarba mare, spre bucuria animalelor, găinile și rațele dispăreau una câte una în oala cea mare... Numai vaca părea încă mai frumoasă decât fusese vreodată, împărțindu-și timpul între ciurda satului și frunzarul lui Păcală, pe care acesta avea grijă să-l înnoiască din când în când, și unde găsea întotdeauna un vraf proaspăt de iarbă grasă și fragedă. Gălețile de lapte pe care le dădea vaca zilnic ajungeau pe la oamenii mai nevoiași din sat, pentru că Păcală, în ciuda firii lui vesele și nepăsătoare, avea totuși o inimă caldă și prietenoasă.
       Frații mai mari erau din ce în ce mai mohorâți, văzând cum mergeau lucrurile. Deși partea lor de avere era ținută gospodărește, deși nu refuzau niciodată invitațiile lui Păcală să se înfrupte din orătănii, nu-i puteau ierta acestuia din urmă faptul că devenise unicul posesor al vacii minune.
       Așa că, într-o dimineață, Păcală nu mai putu răbda și le spuse:
       - Băi fraților, asta nu e viață. Așa nu se mai poate! De când am rămas cu vaca, nu mai am frați. Nu v-am mai văzut cu zâmbetul pe față de o groază de vreme, și nu e bine ca omul să nu se bucure de viață!
       - Păi ce să facem, băi frati-miu?, zise unul din frați. Când vedem că tu ești stăpânul unei vaci așa de frumoase și de lăptoase, și când vedem că nu ai nici un folos de pe urma ei...
       - Da’ eu am folos, măi frate-meu. Mă bucur de ea și îmi aduce liniște și pace. Mă ajută să am și prieteni...
       - Da, da’ nu ai nici un folos. Râd de tine toți gospodarii satului.
       - Las’ să râdă, măi, că viața e mai frumoasă când râzi. Și apoi, mai bine râde cel ce râde la urmă...
Ce să mai lungim povestea, Păcală nu putu cu nici un preț să-și îmbuneze frații. Așa că, de cum se arătă vaca de la ciurdă, îi puse Păcală o funie de gât și ieși cu ea în uliță.
       - Încotro acum cu ea?, îl întrebară frații.
       - La târg, s-o vând. Mai bine lipsă de ea, decât să bage vrajba între noi. Alte vaci oi mai avea, dar alți frați decât pe voi, nu am de unde căpăta. Buni, răi, pe voi vă am...
       - Păi, vinde-ne-o nouă, săriră frații care mai de care.
       - Nici vorbă de așa ceva! Târg cu frații nu fac, că e păcat la Dumnezeu. Ce ură și supărare este acum între noi, să vezi atunci ce-o fi!
       Astea zise, plecă Păcală spre târg. Vaca, obosită de peste zi și cu ugerul greu cât o doniță, abia mergea, trăgând de funie spre casă, dar Păcală nici gând să se oprească! Ba mai rupse și o joardă dintr-un alun și începu să o mai atingă din când în când, să îi grăbească pasul. Numai un lucru nu ținuse el seama: că era deja spre înserate. Așa ca nici nu pică bine întunericul, că Păcală și vaca lui se treziră la marginea codrului. Pentru că între satul lui Păcală și târg se întindea un codru grozav, așa cum mai erau în vremea aceea prin țara noastră... Mai mult decât atâta, iată că o dată cu întunericul sosi și o ploaie grea, de vară, cu nori întunecoși - să nu vezi nici la doi pași! - cu fulgere și trăsnete, cu picuri mari și grei ca oul de porumbel...
       Mai merse ce mai merse Păcală prin codru, mai mult pe pipăite, până ajunse la poalele unui stejar; poate cel mai mare și mai bătrân stejar din codrul acela mare și bătrân. Era atât de mare și atât de des stejarul, încât la poalele lui nu mai străbăteau picăturile de ploaie. Așa că Păcală se opri acolo, legă funia de la gâtul vacii de trunchiul copacului și aprinse în grabă un mic foculeț. Și în timp ce feliile de slănină puse la foc începeau să se rumenească, se rezemă Păcală de trunchiul copacul și începu să moțăie, ascultând zgomotul îndepărtat al furtunii, foșnetul mai apropiat al frunzelor marelui copac, pe care cădeau picăturile de ploaie, și scârțâitul copacul sub rafalele de vânt.
       Sări deodată țeapăn - i se păruse că aude o voce. Se părea că marele copac îi vorbise.
       - Ce? Cum? Ce zici? Unde merg? Ia, la târg.
       - Scââârțțțț, scaaaarțțț, făcu stejarul.
       - Aaaa, nu marți. Chiar acum, în dimineața asta. Îmi vând vaca...
       - Scâârțțț!
       - Cu cât, zici? Ia cu mai nimica, cu vreo cinci sute de lei. Da’ e vacă bună, lăptoasă, cornoasă... Ia uite-te, numa’! Vaca cea mai vacă din sat!
       - Scarț! Scâââârțțț! Scaarțțț...
       - Cum? O iei tu? Cât dai pe ea?
       - Scarț!
       - Hai mă, nu fi scârțan! Nu pot să ți-o dau numai cu o sută. Poate vreo patru...
       - Scââââârțțțț!
       - Bine, bine, fie trei sute. Dau câte o sută la frați, să-i mai îmbunez. Când îmi dai banii?
       - „Scaaarți!”
       - Marți? Bine și marți! Da’ să nu umbli cu pungășeala, că te tai!
       Și iaca așa, făcură târgul. Nu bătură palma, cum e obiceiul între români când cad la înțelegere, dar Păcală avu încredere în copacul cel mare și mândru. Văzând el că și furtuna se mai oprise, porni fluierând vesel spre casă după ce mai mângâie o dată vaca între coarne, lăsând-o legată de stejar. Ajunse acasă spre dimineață.
       - Unde-i vaca, Păcală?
       - O vândui, unde să fie?
       - Ai fost la târg? Așa de repede?
       - Nuuuu, am găsit un cumpărător pe drum. Mi-a dat trei sute de lei pe ea.
       - Trei sute? Cine-i dobitocul ăla să-ți dea trei sute? Orice om cu capul pe umeri nu ar fi dat decât vreo trei-patru galbeni, poate vreo cincizeci de lei... Unde-s banii?
       - Păi mi-i dă marți, așa ni-e înțelegerea. Și să nu-l vorbiți de rău, că e stejar mare și serios, știe el cât face o vacă bună și frumoasă...
       - Un stejar?!? Adică, un copac!?! Ptiu, bătu-te-ar toaca de prostălău, ai dat vaca unui copac?!?
       - Am vândut-o! Și o să vedeți voi ca stejarul se va ține de cuvânt, trei sute de lei îmi va da.
       Și uite așa trecură zilele, cu ceartă și bruftuluială. Noroc că veni și ziua de marți, iar Păcală plecă spre pădure să-și ia banii. Luă cu el și toporul, să adune niște vreascuri. Era o zi frumoasă, de vară, cu cerul senin și albastru, adânc până spre soare.
       În pădure era liniște și pace; stejarul se înălța semeț, foșnind ușor din frunze, sub pala câte unui fir de vântuleț zburdalnic.
       - Am venit! zise Păcală vesel. Bună ziua și la tine, și să-ți dea Dumnezeu sănătate.
       Copacul, mâlc. Numai frunzele foșneau mângâietor.
       - Am venit după bani...
       Copacul, chitic.
       - Hai jupâne, nu-ți da cinstea pe rușine. Văd ca vaca ai mâncat-o, zise Păcală, privind la capătul de funie și la oasele rămase din biata vacă, vizitată probabil de o haită de lupi. Acum, păcat de ea, că era bună și lăptoasă, dar era vaca ta și puteai să faci ce vrei cu ea. Dă-mi numa’ banii...
       Copacul, nimic.
       - Ascultă, jupâne, eu sunt om vesel și cu pace în inimă, da’ nu încerca să-ți bați joc de mine, că pun mâna pe secure!
       Văzând până la urmă Păcală că nu are cu cine vorbi, că stejarul tace molcum și face pe prostul, se puse cu toporul pe el. Și dă-i, și dă-i, nu peste mult timp copacul se prăvăli la pământ, în trosnete de ramuri rupte. Când colo, ce să vezi?!? Copacul avea o scorbură, iar în scorbură era o găleată cu galbeni!
       - Aaa, acu’ vii cu banii!?! Păi nu era mai bine să mi-i dai cât mai erai întreg? Așa, păcatul tău să fie. Uite, nu iau decât trei sute de lei, că așa ne-am înțeles, nu vreau să strigi după mine că te-am pungășit...
       Și își numără Păcală treizeci de galbeni, îi puse frumos în chimir, mai tăie câteva vreascuri, așa, ca de-o legătură, și plecă mulțumit spre casă. „Păcat de vacă”, gândea el, pășind vesel pe drumul prăfos, „dar nici trei sute de lei nu-s de colo!”