Ce-ai zice dacă în loc de frunze ți-aș dărui gînduri? Sau un secret, dar rămîne între noi...am văzut-o! Pe Toamnă. Culorile în care se fardează sînt inconfundabile. Pete de roșu, galben, ruginiu și verde pe dealurile pe care pașii mei și-au regăsit neastîmpărul vacanțelor...

Am făcut vîrtejuri prin covorul de frunze căzute la pămînt. Frunze uscate, tentant foșnitoare jos, iar sus altele, verzi, care se pregătesc de călătoria finală...

Să fii pe o culme de deal și să vezi totul în jur. Cu ochi de vultur. Cu suflet imens, răsfirat în cele patru zări și dincolo de ele. Să întinzi brațele cît să cuprinzi...nemărginirea și să zîmbești soarelui, fiindcă tu știi că asta nu se poate. Dar să te simți mic, o fărîmă de viață în fața cerului și a pămîntului. Să-ți vină să faci tumbe prin păiuș, ca un copil pus pe șotii, și la sfîrșit, ostenit, să te întinzi pe spate ascultînd vîntul cum se ia la întrecere cu gîndurile și visele tale.

Să te ascunzi printre firele de iarbă și să-ți amesteci rîsul cu razele încă fierbinți ale galbenului astru. Să poți cînta printre trunchiuri de copac, într-o pădure de poveste, cu tăinuite comori, pitici, spiriduși și zîne ascunse după fiecare trunchi.

Să dai iama printre curci și gîște doar ca să necăjești curcanii și gînsacii arțăgoși, care oricum au refuzat să răspundă provocării mele obraznice. Curcanul a păstrat distanța, dar și-a rotit coada, și și-a coborît moțul semn că răbdarea lui are o limită, iar gînsacul a sîsîit prelung spre mine și și-a condus suratele spre locuri mai sigure. Așa că am rămas singură pe cîmpul de bătaie.

Să fie totul ca atunci cînd erai mic, fiecare clipă să fie joc, să fii liber și să zburzi ca-n ceasul dintîi al copilăriei, intrînd în conflict cu albinele din cauza piersicilor parfumate și a boabelor de strugure, și lăsînd bondarii să-ți zumzăie la ureche într-un limbaj numai de ei știut. Și toate astea să fie posibile pentru că ele sînt în tine, ascunse, zăvorîte tot anul, dar clocotul lor îl simți, zi de zi, oricît de serios și de ocupat ai fi.

Deschide fereastra și lasă Toamna să-ți joace în păr reflexe ruginii! Deschide-ți sufletul și lasă să intre acolo Soarele! Deschide ochii și acordă atenție frumuseții. Ciulește urechile și vei auzi nu numai zborul păsărilor spre alte lumi, dar și ciocănitoarea care toată ziua mănîncă nuci.

Undeva, la ceas de noapte, sub cerul împînzit de stele, m-am rotit să le cuprind pe toate. Le-aș fi atins cu mîna, și m-aș fi umplut de praf stelar și de strălucirea nopții. Þi-aș fi trimis în plic un colț de stea, să-ți lumineze el viața.

Acum plec. Să nu mă conduci! Spre nicăieri și pretutindeni, acolo este casa mea. Iar pașii mei nepereche trebuie să facă singuri drumul acesta. Dar voi reveni atunci cînd preaplinul gîndurilor mele va cere să îți fie dăruit. Pînă atunci, la revedere prietene!