Ai început să-ți clădești imperiul pe propriul meu întuneric, călcând pe ochii mei. Doar palida-i lumină cerată, doar lumina lunii se mai oglindește în suplii canini ce ți-i răsfeți cu fragede gâtlejuri de idioți muribunzi, anesteziați de cotidian, dar lasă-i să-ți moară în brațe . . .
Să știi că tot acolo vreau a o risipi pe a mea, căci altundeva nu ar fi demn să mor, eu, care am uitat cum este să fiu vie doar pentru că am iubit un mort.
Mâna să-mi cadă leneșă în oglindă și întregul meu trup să-l las să se scurgă în imagine, să nu cred că am existat, și toți să mă uite, să-mi uite privirile, faptele și culoarea ce o purtam.
Aș vrea să le văd ochii învolburați când caută pe piatra rece, printre petalele mucegăite de ploaie o mișcare, o infimă amintire despre mine. Dar ei nu, ei nu pot, pentru că acolo jos mucegăiește doar aerul iar eu mucegăiesc in tine.
Cum ai putea tu să crezi că te las să mori singur, cum ai putea să crezi că te las acum, ești unicul pentru care a meritat să trăiesc toți acești ani în inconștiență ?
Nimic poetic în viața mea, doar instincte oprite în cubul intelectului pe care îl reneg cu toată puterea sufletului: mic portal spre universul mistic al inconștienței; un strop lucios de plăcere pură care conduce la mirific, la euforie colectivă în cadrul ideilor.
Cum ar fi dacă mi-aș elibera gândurile și trupul mi-ar arde, mi s-ar topi ochii și gura ar fi poarta . . . crunt peisaj al durerii ar domni în lagărul pământului. Esența ar alerga pe străzi fără să mai fie ascunsă în întunericul făcut de umbra neuronilor cuprinși de spaimă și definiția neantului ar fi scrisă pe orice ochi de sticlă. Să știi că degeaba te afunzi în ecourile făcute de vorbele mele în ale tale urechi și că degeaba cred că tu încă te mai poți strecura în mine. Simplă mi-ar fi atingerea pe pielea-ți moale dacă doar mă vei lăsa, dar asta nu cred că o voi mai trăi, nu cred în nimic și nu voi mai încerca să cred în tine așa cum am făcut o dată.