Mă privea timpul de pe traseul vieții. Prindea din zbor cîte o clipă rătăcită prin nimicul infinit, o strîngea în palme ca să nu i-o cer în caz că l-aș vedea și mi-o lua pentru totdeauna fără a clipi măcar. Mă dezbrăca de ani la fel cum toamna dezbracă copacii de frunze. Îl priveam trist încercînd să-mi ascund dezamăgirea...poate că nu aș fi plîns dacă ar fi avut cine să mă oprească și să-mi spună că viața merge înainte cu noi sau fără noi și nu mai e timp de lacrimi.
Am privit aiurea dincolo de geam și am prins suflarea unei frunze ce se zbătea în lupta pentru nemurire. Am zimbit și pentru prima dată am simțit cum îmi alunecă văzduhul printre gene, am simțit că trăiesc cu adevărat și de atunci am început să fur și eu timpului clipe. Așa am învățat să simt orice palpitație a vieții născîndu-se în inimă și n-o mai las să rătăcească prin întuneric...