poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-25 | | Ulise a fost un laș, când a decis să asculte cântecele suave ale sirenelor legat de catarg. El s-a declarat doar precaut. Vocile sirenelor au încercat să-l ademenească, l-au făcut să sufere cumplit, și carnea lui a păstrat urmele frânghiilor. I-a fost dat să vadă cât de profundă este durerea de a rezista unei tentații care te face să-ți pierzi mințile. Apoi, din curiozitate, Ulise a riscat. Din curiozitate, din dorință, nu vom afla vreodată. Poate a fost o încercare pentru cei care merg pe drumul inițierii? Una dintre întrebările mele rămase fără răspuns, după citirea acestei atât de cunoscute legende, a fost „Cine a povățuit-o pe Circe care, la rândul ei, i-a prevenit pe marinarii acelor timpuri, de acest fascinant pericol? Cine a avut curajul sau inconștiența să pună piciorul pe acel tărâm și a avut puterea să se întoarcă?” În ochii mei, acel aventurier necunoscut a fost adevăratul erou al legendei. Sau poate nu a fost nimic eroic în toată călătoria asta. O primejdie de natură fizică este de multe ori o chestiune de percepție. Trecem cu mult mai mare ușurință, în bezna nopții, peste o punte necunoscută, decât ziua, când putem să ne înfiorăm de adâncimea prăpastiei de dedesubt. Ulise nu a riscat să-și piardă identitatea, a riscat doar să-și piardă, poate, inima. Homer nu ne-a povestit despre rănile din sufletul lui și nici despre reflecțiile eroului în urma acestei experiențe. Ulise dorea întoarcerea în Ithaca, la Penelopa lui, cu care a trăit doar un an înainte de plecarea în nedorita escapadă troiană. Plină de speranță, Penelopa l-a așteptat credincioasă un întreg deceniu care a urmat războiului troian. Puterea de a aștepta, o modestie profundă și o iubire fără margini erau calitățile ei fundamentale. Pentru Ulise, motivul întoarcerii acasă, în ciuda nenumăratelor greutăți și tentații feminine cu care a fost confruntat de zei, ar fi putut fi dorul de țară, dragostea față de femeia aceea sau iubirea părintească față de pruncul părăsit. În peregrinările lui a cunoscut-o pe fascinanta Circe care, deși avea puteri oculte de a transforma bărbații în porci (după cum se vede, nu pe toți), nu a reușit să-l convingă. Sau, mai exact, nu în totalitate, căci a petrecut totuși un an pe insulă și în brațele ei. S-a bucurat de corpul feciorelnic al prințesei Nausica, cea care, în curajul și naivitatea ei, credea că bărbații de calibrul lui Ulise pot fi seduși, à la longue, cu gingășia unor coapse fierbinți. Trei tipuri de femei în care se pot încadra, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate urmașele Evei. Ceea ce m-a intrigat cel mai mult a fost refuzul incredibilei oferte făcute de zâna Calypso (cu care, de altfel, a stat șapte ani pe insulă), și anume tinerețe veșnică și nemurirea, deci statutul de zeu. El a refuzat. A refuzat în schimbul a ce? A unei zbateri continue, a încrâncenării de a-și duce planul până la capăt, a luptei de a-și păstra statutul de OM - de a se bucura de plăcerile banale de zi cu zi. Viața veșnică, așa cum îi spusese zâna, promitea totul, ceea ce, desigur, includea monotonia și plictisul. Timpul ar fi stat în loc și el ar fi avut tot ce-și dorea, dar este oare omul născut pentru povara eternității? Sau nașterea trebuie să se întâlnească, în cealaltă extremă, cu moartea? M-am întrebat și cum ar fi fost soarta lui Ulise cu o sirenă fără nume. Probabil nu s-ar fi întors în Ithaca, iar Homer nu ar fi avut ce să ne povestească. Noroc cu frânghia. Povestea de dragoste dintre Ulise și sirena fără nume nu a fost scrisă până acum, dar mi-aș putea-o imagina. Ar fi putut arăta ca un mariaj modern. Ea ar fi putut fi o femeie inteligentă, independentă și atrăgătoare, cu o intuiție sclipitoare, care, deși îl iubea pe Ulise până la transfigurare, știa să-l țină pe eroul nostru alert emoțional. Cetatea sufletului ei, deși accesibilă, nu-i era în totalitate cunoscută. Sirena fără nume știa să asculte și să argumenteze și îl privea pe Ulise ca pe egalul ei spiritual, iar în contopirea trupurilor nu se mai deslușeau ca fiind două entități separate. Ar fi putut fi sufletul pereche, și această nerecunoaștere a fost marea pedeapsă a vieții lui. Ulise a murit, neștiind vreodată dacă a fost răsplătit pentru curajul încercării sau pedepsit pentru risipirea unicei șanse a vieții lui. Așa ni se întâmplă multora dintre noi, care, ajunși departe în pelerinajul spre fericire, ne apropiem de mormântul odisseului nostru interior, marcați pe piept și pe brațe de urmele frânghiilor cu care ne-am legat cândva. Cu degetele obosite, atingem amuleta sirenei fără nume și, între bubuiturile de tobă ale inimii, mai auzim în urechi sunetul unei voci pe care în clipa aceea n-am recunoscut-o. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate