Cerul mă privea cu ochi de înger...îmi părea că urc chiar spre el, uitasem un singur lucru- că era toamnă...

Plîngea destinul, plîngeau viorile văzduhului, plîngeam și noi.

Încercam să readuc umbra trecutului, dar era atît de departe încît nici o putere nu cred c-ar fi fost în stare s-o facă.Nu-mi rămînea decît să smulg clipele prezentului din pieptul timpului și să le înălbesc printre firele albe ale ploii ce-mi lovea fața.

Poate că aș fi fost stăpîna universului dacă nu aș fi căzut atunci pe o margine de vis...

Prea tîrziu însă...

Vedeam același cer, de data asta însă nu mă mai privea pe mine... eram prea mică.Își adînci privirea în sufletul toamnei și de atunci în fiecare zi plouă cu frunze moarte, plîng norii din mine măsurînd răbdarea timpului fără încetare.

Venise și în viața mea anotimpul izolării de sine care-mi furase totul...lăsase numai frunze veștezite pe trotuarul ud de realitate.

Probabil de asta nu mai iubesc toamna, probabil de asta nu mai las ferestrele deschise cînd bate vîntul...probabil de asta nu mă mai uit în ochii cerului...