Lumina scădea treptat, iar cerul căpătase nuanțe catifelate de azuriu şi violet. Soarele coborâse de mult în spatele colosalei Yekhet Khufu, de parcă ar fi fost înmormântat acolo împreună cu lumina lui, în locul regelui care nu se bucurase niciodată de impunătorul său mormânt. Este momentul în care turiştii încep să părăsească platoul de la Gizeh, unii mulțumiți de noua experiență, unii fiind de părere că şi-au pierdut o zi din viață, iar alții purtând magia piramidelor în suflet.
Noaptea îşi întinse aripile tenebroase peste platforma nisipoasă. Animal credincios, Sfinxul veghea fără încetare, privind orizontul şi zâmbind misterios, conştient de secrete pe care nimeni în afară de el însuşi nu le ştie. În spatele lui dormeau cei trei coloşi, tăcuți şi întunecați, bătuți de razele lunii şi de nisipurile milenare. O nouă noapte puse stăpânire peste Gizeh, numai una în şirul etern al nopților care trecuseră şi care aveau să treacă peste acest loc al veşniciei.
Este momentul în care vine el, neîntârziat, ca în orice noapte.
Un vânt puternic începu să bată peste piramide. Tânărul păşi pe nisipul argintiu sub razele lunii, iar catifelatele grăunțe îi mângâiară tălpile goale, primindu-l ca pe un vechi prieten. El zâmbi şi se gândi la zilele care trecuseră de când venise aici pentru prima oară. Să fi fost vreo doi ani… Îi părea acum că au trecut o mie.
Se aplecă şi luă în mână câteva grăunțe de nisip. Îl strănse în pumn, apoi îl duse la buze şi îl sărută cu dragoste, suflându-l apoi în vântul ce-i răvăşea părul şi hainele. Se îndreptă spre piramida lui Menkaure, cu paşi înfrigurați, numai pentru a o găsi întunecată şi rece. Nu era încă timpul… Nu era nimic. Putea să aştepte oricât. Dacă ar fi trăit o mie de ani, ar fi fost aici noapte de noapte, aşteptând-o pe ea. Aceasta era acum țara lui, aşa cum, în urmă cu mii de ani, fusese şi țara ei.
Era de-a dreptul amuzant, cum se lăsase prins în acest joc erotic fără sfârşit! Tânărul zâmbi din nou, amintindu-şi cum venise în Ţara Faraonilor, atât de înfumurat şi crezându-se atotştiutor. Dar căzuse pradă propriei lui glume, aflând astfel pe propria lui piele că marelui Amon, lui Horus şi lui Maat nu li se pot opune lucruri precum ştiința şi axiomele lumii moderne. Prietenii săi îl părăsiseră de mult, chiar şi cei mai credincioşi, considerându-l o cauză pierdută. Dar el nu avea nevoie de ei…
Ajunsese să urască lumina zilei. Parcă nici nu mai trăia în timpul zilei, lumina îl orbea, îi ardea pielea, îi vătăma sufletul. În timpul zilei nu avea suflet. Era însă un biet om şi trebuia să supravieşuiască cumva, căci moartea ar fi însemnat despărțirea de iubita lui. Muncea pe unde apuca şi se mulțumea să mănânce resturi de la mesele altora. Toți cunoscuții şi prietenii lui erau acum de mult pierduți, iar aceşti oameni care vorbeau o limbă pe care el nu o cunoştea şi nu dorea s-o învețe, îl priveau cu milă şi uneori îi dădeau diferite lucruri trebuincioase vieții, deşi el nu le cerea niciodată. Iar de mila lor, el râdea. Tocmai de el să lise facă milă! El, care avea cea mai prețioasă comoară a țării Kemet, care primise de la zei cel mai frumos dar, primise dragostea ei.
Vântul se înteți şi tânărul ştiu că timpul e aproape. Privi spre piramidă, locul acela fantastic, plin de vrăji, în care se afla, ferecată într-un sarcofag de bazalt albastru, viața lui. Porțile de fier, puse acolo pentru a împiedica intrarea celor ce aveau gânduri necurate față de aceste minunate relicve, nu erau o piedică pentru puterile vechilor zei egipteni.
O muzică dulce umplu aerul întunecat şi se răsfrânse pe dunele de nisip, de departe, din deşert. Vântul dezgolea în bătaia lui, forme fantastice ce apăreau şi dispăreau în fața ochilor lui diafane şi lipsite de esență. Slujitoarele frumoasei regine o chemau în lumea oamenilor cântând cu vocile lor vrăjite şi agitând în aer sistre invizibile.
Când privi din nou către piramidă, porțile de fier se dezintegraseră. Clipa era aproape, iar inima tânărului începu să bată cu putere, ca în fiecare noapte. În sfârşit, prin noapte, prin nisipul ce părea să urce către stele şi prin zbuciumul neliniştit al vântului, ochii lui slabi de muritor începură să distingă o albă nălucă în întunericul ce părea să emane din interiorul colosului de piatră. Acolo, la intrarea în piramida lui Menkaure, unde îşi găsise sfârşitul lumesc şi unde începuse călătoria ei către fericitele Câmpii cu Stuf, veni din nou în lumea oamenilor pentru iubitul ei om, “Frumoasa cu obraji trandafirii”, regina Nitokris.
Tânărul privi, tăcut şi nemişcat ca o statuie, fermecat ca întotdeauna, gata să se topească în lumina ce izvora din frumosul ei trup, ce prinsese acum formă umană. Fața ei, odată de culoarea purpuriilor flori cu petale de catifea, primise acum paloarea străvezie a alabastrului demnă de o locuitoare de onoare a lumii zeilor. Ochii reginei erau strâns închişi – ruperea de lumea fericirii veşnice era întotdeauna dureroasă – pleoapele erau pictate cu pulberea aurie fină, uşoară ca lumina, cernută pentru ea de însăşi cereasca Nut, buzele străluceau ca aurul pur smuls pentru ea măruntaielor stâncoase din oraşul Nubt. În jurul feței ei luminoase, de culoarea alabastrului, codițele fin împletite ale imensei peruci pluteau ca un halou de lazurit, ca părul zeilor. Pe fruntea ei, Uraeus sclipea amenințător, sub două pene lungi din aur roşu, semn al sângelui ei pur şi originii ei zeieşti. Pe corpul ei pluteau veşminte ca nişte aburi diafani şi bijuterii confecționate din razele Marelui Ra, daruri către una dintre ficele sale preferate.
Marele Tată şi frații cei divini nu o înțeleseseră niciodată pe Nitokris. De ce, când eternitatea era a ei, alesese oare să se întoarcă aici, în locul unde fusese numai oaspete pentru o perioadă scurtă? Locul ei în luntrea cerească era păstrat cu sfințenie şi ea îl abandona în fiecare noapte, pentru a reveni aici, în locul unde trăise odinioară atâta tristețe. Dar Ra nu o oprise. Vedea că fericirea ei rămăsese în urmă şi în nesfârşita lui înțelepciune, Ra îşi putea recunoaşte greşeala: când o chemase la El, nu luase în seamă faptul că frumoasa regină nu era gata pentru lumea zeilor.
Cerul se rupse şi plouă cu flori albe de lotus ce acoperiră drumul de la tălpile ei de fildeş până la picioarele lui şi zeița-regină pluti până în brațele iubitului ei muritor. Muzica se înteți, vântul se transformă într-o briză domoală şi iubirea lor se consumă în tăcere, sub supravegherea vigilentă a credinciosului Sfinx.
Nitokris dezmierdă obrazul tânărului ei amant şi zâmbi, iar lui i se păru că soarele răsare în zâmbetul ei. Răsuflarea ei parfumată îi înfiora pielea şi ochii ei păreau dornici a-i spune ceva, când deasupra lor se dezlănțui o aprigă furtună. Vântul deveni de-a dreptul nemilos, spulberând nisipul care gemea şi smulgând cu cruzime petalele delicate ale florilor de lotus.
Cei doi se strânseră unul lângă celălalt, speriați. El o privi disperat, temându-se că venise clipa pedepsei, că zeii nu mai puteau suporta ca el, un simplu muritor, să se bucure în fiecare noapte de minunate făptură plămădită de ei. Nitokris privi în sus – era oare aceasta mânia cerescului Tată? Buzele ei începură să se mişte, intonând o tăcută rugă.
Sfinxul dădu un strigăt înfiorător şi se ridică pe toate cele patru picioare ale sale, începând să facă cercuri mari pe nisip în jurul lor. Pământul se despică sub ei şi pentru numai o clipă putură vedea apele Nilului subteran şi uriaşa luntre de aur, în care zeii eliberaseră nu un loc, ci două.
Nisipul mângâie acum obrajii lor şi tânărul închise obosit ochii, pentru a nu-i mai deschide niciodată în lumea oamenilor. Cât de uşor vine somnul, atunci când e însoțit de fericire!
De dimineață, turiştii se întoarseră pe platoul de la Gizeh, neştiutori de cele întâmplate acolo în noaptea ce tocmai trecuse, iar în piramida lui Menkaure, păzit de porți imense de fier, puse acolo de oameni ce doreau a proteja minunățiile acestor relicve antice, dormeau într-un sarcofag de bazalt albastru, două siluete îmbrățişate, uscate de căldură şi înțepenite de timp, dar nedespărțite pentru veşnicie.


Notă: Nitokris – regină din dinastia a VI-a a Egiptului faraonic, prima femeie care a condus Egiptul după ce soțul său, care îi era şi frate a fost asasinat. A răzbunat moartea soțului ei construind o sală subterană şi sub pretextul inaugurării, i-a invitat înăuntru pe toți cei suspecți de crimă. În timpul mesei, printr-un canal secret, a dat drumul în sală apelor Nilului, după cum povesteşte Herodot. Mai târziu, a terminat lucrările la piramida începută cu două dinastii în urmă de faraonul Menkaure, numit de greci Mykerinos, unde a fost şi înmormântată, într-un sarcofag de bazalt albastru, deasupra camerei funerare a regelui.
Multă vreme a existat în Egipt superstiția că spiritul acestei frumoase regine pluteşte în jurul piramidei şi că chipul ei înnebunea de dragoste orice trecător îndrăzneț ce ar fi privit-o.
Nitokris a domnit între anii 2218 – 2216 î.e.n.