Septembrie. Zi cu soare înca vesel. Frunze cu colturi rosietice se alinta în lumina. Lumea trece pe strada grabita, orasul geme de îmbulzeala. În zgomotul urias, prin aer, o bubuitura puternica : o clipa lipsita de viata în care totul pare a se petrece în reluare. Panica, strigate, flacari, fum, geamuri sparte, sânge, uimire… Primul turn al World Trade Center e pur si simplu sfârtecat de un avion.
Suna telefonul : „Liz, sunt eu, Dan. Cladirea în care ma aflu a fost lovita. Am reusit sa ajung la etajul saptezeci si opt. N-am patit nimic, dar ramân aici sa ajut la evacuarea oamenilor. Vorbim mai târziu.”
Si în socul înca simtit, ca si când n-ar fi fost de-ajuns, un alt avion trece prin cel de-al doilea turn. Nu mai pare un accident. Pe strazile New York-ului oamenii alearga disperati spre telefoane : poate ca mama sau tatal, fratele sau sora ori poate chiar copilul sunt teferi. Nimeni nu raspunde. Nimeni nu suna. Exploziile coloreaza cerul, alta data liber si mândru. Unul din turnuri se prabuseste parca pentru-a-ngropa nu numai victimele, dar si „zborul liber”. Drapelul Americii paleste din stelele sale acoperindu-si mortii. Lumânari rosii se aprind. Nu mai e un simplu drapel. Nu mai sunt simple lumânari. E sânge. Deznadejdea si speranta se amesteca precum praful si sângele.
Septembrie nu va mai fi la fel de vesel si luminos niciodata. Frunzele vor pastra amintirea durerii rosii.