poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-10 | | Înscris în bibliotecă de alexandru pop
În curte stă o bătrânică și ține în mână o pendulă. Trecând pe lângă ea, mă opresc și o întreb:
-Cât e ceasul? -Uită-te, - îmi zice bătrânica. Mă uit și văd că pendula nu are arătătoare. -N-are arătătoare – zic. Bătrânica se uită la cadran și-mi zice: -E trei fără un sfert. -Aha, bine, mulțumesc frumos – îi zic și mă îndepărtez. Bătrânica strigă ceva după mine, dar eu continui să merg și nu întorc capul. Ies în stradă și trec pe partea ei însorită. E foarte plăcut soarele de primăvară. Merg, clipesc din ochi și pufăi din pipă. La colțul străzii Sadovaia, dau din întâmplare de Sakerdon Mihailovici. Ne salutăm, ne oprim și rămânem la povești. Mă plictisesc să stau așa, înfipt în mijlocul străzii, și-l invit să mergem să bem un păhărel. Luăm o vodcă, un ou tare și o scrumbie, pentru fiecare. După care ne despărțim. Îmi continui drumul de unul singur. Și-atunci, îmi amintesc deodată că am uitat să scot reșoul din priză. Mare păcat, într-adevăr! Așa de frumos a început această zi și iată, deja primul necaz. Mai bine nici n-aș mai fi ieșit. Ajung acasă, îmi dau jos vesta, scot ceasul din buzunarul jiletcii și-l agăț de-un cui, închid totodată ușa cu cheia și mă întind pe divan. O să stau întins și o să mă străduiesc să adorm. Þipetele copiilor din stradă mă scot din sărite. Cum stau așa, culcat, îmi imaginez tot felul de pedepse. Cel mai mult mi-ar plăcea să-i paralizez. Vin părinții să-i adune și să-i ducă acasă. Copiii sunt țintuiți la pat și nu pot nici măcar să mănânce, pentru că nu mai pot să-și deschidă gura. Sunt hrăniți artificial. După o săptămână, copiii ies din înțepeneala lor tetanică, dar sunt atât de slăbiți încât mai trebuie să rămână la pat încă o săptămână. Își redobândesc încet sănătatea, însă eu îi aduc iarăși într-o stare de prostrație și ei își dau cu toții sfârșitul! Întins pe divan, cu ochii deschiși, nu reușesc să adorm. Bătrânica pe care am văzut-o azi în curte, cu pendula ei, îmi revine în minte și simt o oarecare ușurare la gândul că pendula ei nu avea arătătoare. Acum câteva zile, la o consignație, am văzut o pendulă de bucătărie care avea drept arătătoare un cuțit și o furculiță, ceea ce mi-a produs greață. Doamne! Când te gândești că încă n-am scos reșoul din priză! Mă ridic dintr-un salt, îl scot din priză, mă culc din nou și încerc să adorm. Închid ochii. Aș vrea să dorm. Prin fereastră, razele soarelui bat drept spre mine. Mi se face prea cald. Mă ridic și mă mut în fotoliul de lângă fereastră. Acum începe să mă cuprindă somnul, dar nu vreau să dorm. O să iau hârtie, creion, și o să scriu. Simt în mine o forță năprasnică. Încă de ieri am subiectul pregătit. E vorba de un taumaturg. Trăiește în epoca noastră și nu face minuni. El știe că este taumaturg, poate produce orice minune, dar n-o face. Este dat afară din locuință, știe că ar fi de-ajuns să ridice un deget pentru a-și păstra casa, dar nu, el o părăsește umil și se duce să trăiască într-un hangar de la periferie. Ar putea să prefacă acest hangar într-o splendidă casă de cărămidă, dar n-o face, continuă să-l locuiască așa cum este și în cele din urmă moare fără să fi făcut în toată viața lui o singură minune. Șezând în fotoliu, îmi frec palmele de plăcere. Sakerdon Mihailovici o să crape de invidie. Își închipuie că nu mai sunt în stare să scriu genial. Repede, repede, la muncă! Ducă-se dracului și somnul și leneveala! O să scriu opșpe ceasuri fără oprire. Tremur tot de nerăbdare. Nu reușesc să mă dumiresc ce am de făcut. În loc să pun mâna pe toc și hârtie, apuc tot felul de lucruri, care de care mai netrebuincioase acum. Alerg prin odaie: de la fereastră la masă, de la masă la reșou, iarăși de la reșou la masă, apoi la divan și din nou la fereastră. Focul care-mi arde în piept mă înăbușă. E abia ora cinci. Am în față o ti și o noapte întreagă. Acum stau în mijlocul camerei. Ce mai aștept? E deja cinci și douăzeci. Trebuie să-i dau drumul! Duc masa la fereastră și mă instalez. Am hârtia cu pătrățele în față, tocul în mână. Inima îmi bate încă foarte puternic, iar mâna îmi tremură. Aștept să fiu ceva mai calm. Las tocul din mână și-mi umplu pipa. Soarele îmi bate drept în ochi. Strâng pleoapele, aprind pipa. O cioară trece prin dreptul ferestrei. Privesc în stradă și văd un om care merge pe trotuar, izbindu-l puternic cu piciorul lui de lemn și cu bastonul. -Așa! – îmi zic, continuând să mă uit pe fereastră. Soarele se ascunde după hornul clădirii din față. Umbra hornului se prelinge pe acoperiș, zboară peste drum și mi se așează pe față. Ar trebui să profit de această umbră și să scriu câteva cuvinte despre taumaturg. Iau tocul și scriu: „Taumaturgul era de statură înaltă”. Nu mai sunt în stare să scriu nimic altceva. Rămân așa până începe să-mi fie foame. Atunci mă ridic și mă apropii de scrinul în care îmi păstrez alimentele. Scotocesc, dar nu găsesc nimic. O bucățică de zahăr, asta-i tot. Cineva bate la ușă. -Cine-i? Nici un răspuns. Deschid ușa și o văd în fața mea pe bătrânica de azi dimineață, care stătea în curte, cu pendula în mână. Sunt foarte surprins, nu pot să scot nici o vorbă. -Ei, iată-mă – zice bătrânica și intră în cameră. Rămân lângă ușă și nu știu dacă trebuie s-o scot afară sau, dimpotrivă, s-o poftesc să se așeze. Dar bătrânica se îndreaptă singură spre fotoliu și se așează în el. -Împinge ușa și închide-o cu cheia! – îmi zice bătrânica. Am închis ușa și am încuiat-o. -Îngenunchează! – îmi zice. Mă supun și de data asta. Dar acum încep să-mi dau seama de absurditatea situației în care mă aflu. De ce să stau în genunchi la picioarele acestei bătrâne? Și ce caută bătrânica asta în camera mea, așezată în fotoliul meu? De ce n-am gonit-o pe bătrânică? -Ascultați – zic – cu ce drept dispuneți de camera mea și, pe deasupra, îmi mai și porunciți? -Bine, nu-i nevoie. Acum culcă-te pe burtă, cu fața la podea. Am executat pe loc ordinul... Am în fața ochilor niște pătrățele precis conturate, regulate. Durerea din umăr și din șoldul drept mă obligă să-mi schimb poziția. Eram culcat cu fața la pământ. Acum mi-e greu să mă ridic pentru că mi-au amorțit membrele și dacă le îndoi am dureri. Privesc în jur și mă văd îngenuncheat pe podea, în mijlocul camerei. Conștiința și memoria îmi revin treptat. Îmi plimb din nou privirea prin cameră și mi se pare că văd pe cineva așezat în fotoliul de lângă fereastră. Lumina a mai slăbit în cameră, acum ar trebui să fie noapte albă. Privesc cu mai multă atenție în jur. Doamne! Este posibil ca această bătrânică să mai fie încă aici, în fotoliul meu? Îmi întind gâtul înainte și mă uit. Da, este chiar bătrânica, cu capul lăsat moale pe piept. Desigur că a adormit. Mă ridic și mă apropii de ea șchiopătând. Da, este aici, cu capul lăsat pe piept, cu mâinile atârnându-i de-o parte și de cealaltă a fotoliului. Îmi vine s-o apuc pe această blestemată bătrână și s-o arunc afară. -Ascultați-mă puțin, - îi zic – sunteți în camera mea. Eu am de lucru. Vă rog să plecați. Bătrâna nu face nici o mișcare. Mă aplec și-i privesc chipul mai de aproape. Din gura întredeschisă îi atârnă o proteză metalică, sărită de la locul ei. Dintr-odată înțeleg: bătrânica a murit! Îmi vine să turbez. De ce a murit la mine în cameră? De ce a trebuit să vină aici să moară? Nu sufăr cadavrele. Și acum du-te cu acest stârv în spinare, discută cu portarul, cu administratorul, lămurește-i ce căuta această bătrânică la tine. Mă uit la ea cu o privire plină de ură. dar dacă nu-i moartă?! Îi ating fruntea. Fruntea-i rece. Mâna, la fel. Ei, ce-i de făcut? Îmi aprind pipa și mă așez pe divan. O mânie crâncenă pune stăpânire pe mine. -Parșiva! – țip în gura mare. Trupul bătrânei zace în fotoliul meu ca un sac. Dinții îi atârnă din gură. Seamănă cu un cal mort. -Groaznică imagine – îmi zic, însă nu o pot acoperi cu un ziar pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla sub un ziar. Aud niște zgomote în camera de alături: e vecinul meu, mecanicul de locomotivă, care se trezește acum. Numai atât mai lipsește ca ăsta să miroase ceva... Urmăresc târșâitul pașilor lui... Ce se tot învârte? E deja cinci-jumate. Trebuia să plece de mult. Doamne! Se pregătește să bea ceai. Aud prin peretele subțire fâsâitul primusului. De-ar pleca odată, blestematul ăsta de macanic! Revin pe divan și rămân întins. Au trecut opt minute, dar ceaiul vecinului meu încă nu-i gata; se mai aude primusul. Închid ochii și ațipesc. Visez că vecinul meu a plecat și, odată cu el, am ieșit pe palier și am tras ușa care are zală. Cheie n-am, așa că nu mai pot să mă întorc în apartament. Ar trebui să sun și să-i trezesc pe ceilalți locatari, ceea ce ar fi dezastruos. Rămân pe palier și mă întreb ce am de făcut, când, deodată, văd că n-am mâini. Îmi aplec capul să văd mai bine și-mi dau seama că, în locul brațelor, dintr-un umăr iese vârful unui cuțit, iar din celălalt vârful unei furculițe. „Ia uitați-vă – îi spun lui Sakerdon Mihailovici care, nu se știe de ce, șade pe un pliant în apropiere – ce brațe am!” Dar Sakerdon Mihailovici nu răspunde nimic și-mi dau seama că ăsta nu-i adevăratul Sakerdon Mihailovici, ci unul din lut. După aceea mă trezesc și-mi amintesc imediat că mă aflu pe divanul meu, la mine, și că lângă fereastră, în fotoliu, șade bătrânica, moartă. Întorc imediat capul într-acolo. Bătrânica nu mai e în fotoliu. Cum văd fotoliul gol, mă simt imediat năpădit de-o bucurie sălbatică. Înseamnă că totul n-a fost decât un vis! Dar când a început? Bătrânica venise într-adevăr ieri în odaia mea? Poate că și asta a fost în vis. Mă întorsesem acasă pentru că am uitat reșoul în priză. Dar poate că și asta-i tot un vis? În orice caz, ce bine că hoitul bătrânei nu mai e aici! Nu mai trebuie să-l caut pe administrator și nici să mă ocup de cadavru. Oare cât timp am putut să dorm? Mă uit la ceas: nouă-jumate. Desigur că înainte de amiază. Doamne! Câte nu ți se mai arată în vis! Mi-am întins picioarele pe podea, ca să mă ridic, și deodată am observat-o pe bătrânica moartă, lungită lângă masă, în apropiere de fotoliu. Zăcea întinsă pe spate, cu proteza ieșită din gură, cu unul din dinți înfipt în nară. Brațele îi erau adunate sub trup, iar din fusta suflecată răsăreau picioarele osoase, încălțate în ciorapi albi de lână, cam murdari. -Parșivo! – am strigat și, repezindu-mă la ea, am lovit-o cu piciorul în bărbie. Proteza a zburat într-un ungher al camerei. Aș fi avut chef s-o mai lovesc o dată, dar mi-era teamă să nu las urme pe trup: s-ar putea trage concluzia că eu am omorât-o! M-am îndepărtat de bătrânică, m-am așezat pe divan și mi-am aprins pipa. S-au scurs așa douăzeci de minute. Acum e limpede că, oricum, va avea loc o anchetă a poliției și că, pierdut în hățișul procedurii juridice, voi fi acuzat de crimă. Situația se complică, iar acum mai e și lovitura asta de picior. M-am apropiat iarăși de bătrânică, m-am aplecat să-i examinez fața. O pată întunecată, nu prea mare, îi apăruse pe bărbie. Nu, n-are rost să mă consum pentru așa ceva. Cine știe? Bătrânica s-o fi lovit de ceva în timpul vieții. Mă mai liniștesc puțin și încep să măsor camera în lung și-n lat, fumându-mi pipa și gândindu-mă la situația în care mă aflu. Mă plimb prin cameră și simt că mi-e din ce în ce mai foame. Încep chiar să tremur de foame. Mai scotocesc o dată în scrinul de alimente dar nu găsesc nimic altceva decât o bucățică de zahăr. Scot portofelul și număr banii pe care-i mai am: unsprezece ruble. Pot deci să-mi cumpăr câteva felii de salam cu șuncă și pâine. Și-mi rămâne destul și pentru tutun. Îmi potrivesc cravata, care în timpul nopții s-a desfăcut, îmi iau ceasul, trag vesta pe mine, ies pe coridor, încui cu grijă ușa camerei, dau drumul cheii în buzunar și ies în stradă. În primul rând trebuie să mănânc ceva, iar apoi voi avea mintea limpede ca să mă pot ocupa de hoitul ăsta. În drum spre magazin îmi vine o idee: ce-ar fi să trec pe la Sakerdon Mihailovici și să-i povestesc totul; poate că împreună vom găsi mai repede ce-i de făcut. Imediat însă renunț la această idee, întrucât anumite lucruri trebuie să le faci singur, fără martori. La magazin nu se găseau cârnați așa că mi-am cumpărat un sfert de crenvurști. Nici tutun nu se găsea. De la magazin m-am dus la brutărie. La brutărie era plin de lume iar la casă aștepta o coadă mult prea lungă. Avansa prea încet, apoi se și oprea de tot: careva, acolo în față, făcea scandal. M-am prefăcut că nu observ nimic și mi-am pironit privirea pe spatele unei tinere domnișoare care stătea la rând chiar în fața mea. Evident, aceasta era foarte curioasă: își tot întindea gâtul subțire și drăgălaș, când la stânga, când la dreapta, și se înălța întruna în vârful picioarelor ca să vadă mai bine ce se întâmplă în față. În cele din urmă s-a întors spre mine și m-a întrebat: -Nu știți ce se întâmplă în față? -Îmi pare rău, nu știu – i-am răspuns, cât se poate de sec. ...................................................................................................................................... ...................................................................................................................................... Aici îmi opresc deocamdată manuscrisul, considerând că și așa s-a lungit destul de mult. mai – iunie 1939 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate