PE DEALURI 12

Valea ușoară ce se arăta în față, era un început de pădure firavă, ce se lupta cu pământul sărac de acolo pentru a rezista. Ploile care o mai ajutau din când în când, fugeau la vale pe mici râuri, ale căror albii acum erau seci. În amestecul de piatră și pământ roșu, greu se înrădăciana parcă și iarba. Vedeai ici colo, în câte un ulcior de piatră plin cu pământ, ce avea câte o floare sălbatică, iar ea se vedea că e grăbită să nu piardă puținul de apă pe care l-a agonisit cu greu.
Cărarea de acum fiind mai ușoară, Andreea își luă rucsacul la loc, iar cei doi bărbați își luară locurile pornind la drum. După o oră de mers, deja nu-și maai simțeau mâinile, lăsă targa jos, pentru a-și reface forțele. Andreea luă ușor capul lui George, așezându-l pe mâna ei și încercă să-i dea puțină apă. Înghiți cu greu, iar suflarea aproape că nu se mai auzea.
-Este atât de slăbit.
-Iar cu venirea serii, scade temperatura afară și v-a fi și mai greu, domnișoară Andreea.
Marin nu mai spunea nimic, era atât de obosit, încât ar fi dat orice pentru un pat moale.
-Nu mai este mult, maxim două ore.
-Da Andreea, însă, parcă… targa, se face din ce în ce mai grea.
-Ești foarte obosit Marine, dar nu putem renunța. Nu, după tot ce am pătimit acolo sus. Uite ce vă propun; eu am să o iau înainte, odată ajunsă în sat, mă voi duce la postul de poliție, voi povesti toată pățania noastră și în felul acesta poate veți ajunge și voi acolo, cu salvarea chemată de polițiști.
-Sunt de acord Andreea! Oricum pe aici, nu prea mai sunt pericole și cunoști foarte bine zona, iar în felul acesta salvarea poate v-a ajunge odată cu noi cum ai spus tu.
-Domnișoară Andreea, vă țineți pasul cobstant de acum în colo, veți ajunge pe lumină, ceea ce v-a fi foarte bine.
-Atunci pe curând băieți, nu mai este timp de pierdut. Andreea se duse la Marin, îl îmbrățișă sărutându-l scurt și plecă făcându-le cu mâna.
-Bine că ne-a lăsat bidonul cu apă, să-i mai umezim buzele lui George. Zise Marin luând bidonul și punându-l în targă, lângă umărul lui George.
-Mai stăm? Zise Nicolae.
-Cred că ar fi cazul să o ajungem din urmă pe Andreea! Zise Marin zâmbind ușor către Nicolae.
-Atunci, haideți domnule!
Mușchi mâinilor parcă se rupeau la ridicarea greutății, iar picioarele aproape că nu mai ascultau comanda. Totul nu dură decât un timp scurt, până ce sângele începu a clocoti prin vene, încălzind musculatura obosită.
Cărarea o ținea frumos, unduindu-se pe văile împădurite. Foste izvoare ce tăiau cărarea ici colo, făceau șanțuri greu de trecut cu targa. Atât Nicolae cât și Marin, erau bărbați în toată firea ce au făcut armata, ce iată acum le era de folos.Cadența era una din necesități, pentru a rămâne în picioare. Nu dură mult și începu partea de care amândoi se temeau, asta având oboseala de nedescris în corp. Cărarea intra în desișul pădurii tinere și fiind abruptă, era prevăzută cu trepte făcute din lemn. Aceasta nu ar fi fost o problemă, dacă nu ar fi fost conturată de marginea dealului, astfel încât abia aproapee că puteai călca liber, dar cu o asemenea greutate în mâini. Într-o curbă strânsă cu peretele din pământ în dreapta și cu hăul ce se desfășura în stânga, Marin călcă pe marginea cărării, dar cum rădăcinile copacilor lipseau cu desăvârșire, pământul cedă și picorul lui Marin o luă la vale. Nicolae simții și aproape că-l aruncă pe George spre perete, punând genunchiul în pământ, pentru a opri deplasarea bârnelor, ce îl ținu pe George locului. În acelaș timp, aruncă celălalt picior către Marin, care îl prinse în cădere. De acum nu mai era decât nevoia de susținere, Nicolae se aruncă peste George unde văzu ieșită din peretele de pământ o rădăcină lucioasă de atâta folosit, de care s-au ținut probabil toți cei care au trecut pe acolo. Rădăcina era acum în mâna lui Nicolae, dar greutatea ce trebuia susținută doar de o mână, era atât de mare.
-Dă cu bocancul în perete, domnule Marin! Repede! Puterile-mi sunt pe terminate!
Marin se apucă de bătut în pământul peretelui, făcându-și o treaptă, încercă să se sprijine puțin pentru a mai slăbi tensiunea. Nicolae sufla sacadat, încercând să oxigeneze corpul, supus la un efort atât de mare. La slăbirea efortului cât de cât, se hotărâ să miște genunchiul mai spre interiorul cărării și sub bârna tărgii. Treapta mică și fragilă din perete cedă și amândoi se înțelese din priviri, încordându-se din nou, de data aceasta scrâjnind din dinți, folosind energia la maximum. La urechea lui Nicolae se auzi aproape suflând încet George, vorbi din puterile ce le mai avea.
-Lasă-mă să cad în vale, este un loc frumos pentru a muri!
Nicolae și Marin auziră amândoi. Ochi le ieșeau din orbite, iar suflul lor zgomotos aproape horcăitor, se opriră pentru câteva secunde, groaza îi blocă neștiind ce să mai facă.
-Lovește în continuare cu bocancul, te susțin cât am să pot. Þine-te cu putere de mine!
-Stați liniștit, nu renunț așa de repede! Să nu dați drumul bârnei sub nicio formă.
-Foarte bine, domnule Marin! Luptă! Pentru Dumnezeu! Doar suntem la o aruncătură de băț și am ajuns.
-Așa ziceam și eu! Zise Andreea, punând mâna pe brațul lui Nicolae.
-Andreea! Doamne, ce bine-mi pare că te văd! Zise Marin, abia mai respirând.
-Am și ajutoare!
Doi bărbați tineri, unul sări pe lângă perete călcând pe bârna tărgi și ducându-se în partea cealaltă apucă de targă, celălalt apucă și el de capetele bârnelor, spunându-i în acelaș timp lui Nicolae.
-Lăsați targa în seama noastră și ocupați-vă de prietenul dumneavoastră.
Nicolae se apucă cu mâna de bârna apropiată lui, susținută acum de cei doi bărbați. Având genunchiul bine ancorat în cărarea strâmtă, întinse mâna, priza se făcu aproape imediat. Nicolae care era cu aproape jumătate de corp în vale, încercă să-l tragă pe Marin, dar forța mâini era atât de consumată.
-Þineți-vă bine domnule Nicolae, mă voi balansa să ajung la cureaua pantalonilor dumneavoastră, simt că pierd brațul. Zise Marin printre gâfâieturi și sforțări.
-Hai mai repede!
Marin se balansă și ajunse în sfârșit la cureaua lui Nicolae, se prinse și de data aceasta priza era mult mai bună.
-Foarte bine Marine! Zise Andreea îngrozită.
-Acum ridică piciorul cât mai sus.
Nicolae prinse talpa bocancului, Marin se folosi de priză și se aruncă aproape peste George, care gemu la impact, în acelaș timp era prins de bărbatul ce ținea targa. Nicolae se făcu și el ghem lângă targă, respirând din greu după efortul supraomenesc făcut. Marin se retrase în spatele bărbatului ce susținea targa, se ridică în picioare suflând din greu și uitându-se la Andreea lăcrimă fără voie. Privirea i se mută pe Nicolae, care se domoli respirând ceva mai ușor, lăcrimă al rându-i mângâindu-l pe George, pe frunte. Marin îi întinse la râdu-i brațul și-l trase în spatele tărgii. Se îmbrățișară râzând și plângând în acelaș timp.
-Haideți băieți, încet cu grijă, să-l scoatem pe George de aici.
Bărbații odihniți și siguri pe ei, luară targa ținând-o un pic într-o parte. Corpul lui George se sprijini în plasa construită de Nicolae și trecură cu toți de partea aceea strâmtă a cărării, ieșind într-un loc mai larg și ceva mai stabil. Marin sări imediat ce putu, în brațele lui Andreea, îmbrățișând-o și sărutând-o pe tote părțile.
-Tremuri toată! Da știu că ți-a fost frică, nu glumă!
-Mi-e frig Marine! De-asta tremur, de frig!
Nicolae se uită mulțumit la cei doi tineri. Marin îl văzu și sări împreună cu Andreea, îmbrățișându-se în lacrimi de bucurie toți trei.
-Domnișoară Andreea, ați fost nemaipomenită! Zise Nicolae.
-Am venit cu voinici aceștia de la salvamont, care la cele spuse de mine n-au stat o clipă pe gânduri. Am venit cu toți în marș forțat până aici.
Unul dintre bărbații veniți, era deja aplecat asupra lui George. Încercând să-i umezească buzele, zise.
-Să mergem, nu mai este timp de pierdut, omul e pe ducă! Salvarea ne așteaptă la drum.
-Haideți, haideți! Zise Andreea.
Cei doi salvamontiști apucară cu putere de bârnele tărgii și porniră cu toții în marș forțat către salvare.
Ziua era pe ducă și aproape că era gata să fie mâncată de balaurii întunericului. Poate că dacă nu veneau cei doi voinici, cu tot timpul pierdut în văgăuna aceea, Marin și Nicolae nu se încadrau în ziua ce avea să plece.

Dragoș NONCIU