Subtitrare defectuoasă
Când singurătatea devine mai dulce sublimează întotdeauna o ironie
E amintirea a ceea ce a fost mai întâi și viziunea unui trecut prezent constant
Dreaming my dream
Silently walking the line
Without regrets or feeling
Just numbness and happy feet
Allowing my soul its redemption
Odată vedeam vântul, eram stăpâna lui sacră
Anii s-au ascuns într-o cutie mică de la care am uitat parola. Nu îi mai pot citi asculta sau vorbi.
Am murit în fiecare an și m-am îngropat în altă cutie de la care voi uita în curând parola.
Viața nu merge mai departe viața moare și vine alta în locul ei pentru a ne înlocui cu alții mai demni de ea decât cei dinainte
Dacă stau bine să mă gândesc vântul mă stăpânea
Și era bine
Era ca și cum un suveran al universului, mai presus de monștrii sacrii, mai presus de icoana gigantică pictată pe cupola bisericii mă subjuga tandru
Îmi place să cad în prăpastii subtile atâta încât nici nu le simt începând sub mine
Să visez înseamnă să mor în somnul dulce al iluziei
Totuși e mai credibilă obscuritatea decât lumina înșelătoare a unei zile monotone, de o crasă sinceritate ipocrită
Să te miști liber printre târâtoare înseamnă legea naturii celor mai slabi de duh
Comuna îngrijorare la început te cuprinde fără să-i simți tăișul sfidător, apoi te strânge în brațe ca și cum te-ar iubi
Nimeni nu va sta cu mâinile în sân
Nimeni înseamnă până la urmă toți
Nimic înseamnă până la urmă totul
Totul se reduce până la urmă la absurd pentru că e prea mult ca să-l mai poți controla
Dacă aș fi nimeni și aș avea nimic aș putea să construiesc totul dar cum nu sunt voi continua în absurditatea mea agonică
Visul în curând își va pune singur punct
Causing beautiful heavy pain
Exquisite darkness full and thick
Covering my elbows and my theist
Corpul se dizolvă în materia puturoasă a aerului pe care cu toții îl respirăm fără să ne dăm seama
Doar credem ca idioții într-o idee de viață
De ce să respectăm? Ca să păstrăm ordinea? Care dintre ele?
Resolution comes with the claire-obscure forest
That lies beneath my Homo sapiens complexity
I’m doomed to haunt the house of my idealism
Begging for it asking for bloody lies and subtlety
Crawling through my hidden woody obscenities
I’m dirty I smell lump I carry faithful gossips
Imperiul necesității devine claustrofobic
Când îmi voi da seama că Laura Palmer a murit voi încerca să fiu Otilia ghemuită pe pat așteptând mila și aprecierea celor care pot avea grijă de mine
Dacă aș fi altcineva și eu în același timp m-aș sinucide...dar nu pentru că sunt eu
Limitele se apropie
Când le voi simți voi fi bătrână pe dinăuntru... Alzheimer va fi prietenul meu cel mai bun
Aștept eu oare cu adevărat ceva de la ceilalți?
Unnecessary painful vermin
Calling my name summoning the inner crossed me
The absurd that makes me myself
Poate că absurdul fiecăruia ne deosebește până la urmă
Copiii propriilor noastre gânduri suntem
Garcea în uniersul absurd al crimelor interioare
Trec prin viață ca și cum dublura mea ar putea prelua oricând controlul
My opposite is my true and born form
The beginnings nature
My mirror has broke and its name comes
Again for its final and decisive meal
I’ve been eaten by my rotten ancient mirror
An owl guides my increased unnecessary anger
Totul se consumă prin filtrul ambiguu al iubirii
Mânia se contractă la pulsul slab al neînțelegerii
Copilul se fâțâie odată apăsat butonul mare al capriciului neîmplinit
Când capriciul devine androginul născut din fertilitatea iubirii cu nostalgia primelor ei zile matricea se restructurează subtil dar radical sub impresii și idei aproape adevărate

Vorbe goale într-o zi de marți în al miilea ceas rău
Pescuiesc la copcă după idei le adulmec și sinceră să fiu seamănă un pic cu peștii: put groaznic
Egocentrismul provine din singurătate
Singurătatea e ostentativă – doar în cazuri speciale cum ar fi dogmele umane , închisoarea se mai scuză parțial
Mi-e foame de afară
Singura mea scăpare e monologul, dar în același timp e și durere
Imaginația e de fapt nebunia
Cine nu crede în nebunie e însuși un nebun mai mare
Dimensiunea în care trăiesc eu e ca și o cameră capcană ai cărei pereți se apropie și se depărtează constant, absurd, exasperant
Mă ispitesc singură pentru că nimeni altcineva nu e în stare să o facă pentru mine
Începem să semănăm fizic
Psihic ne etalăm tensiunile și durerile într-o întrecere macabră
Ne iubim mai mult decât carnal, în sensul negativ
Nu mai vine azi...crede că o să vin negreșit mâine
Se înșeală amarnic...va trebui să se mai schimbe o dată pentru mine
În fond ce e schimbarea?
Închizi ochii, te întrebi cine ești și când îți dai seama că nu mai știi...sau n-ai știut niciodată...încerci să afli .... Îți vezi unele obscurități mai întâi, te chinui să le îndrepți și cât ai clipi te reconstruiești din temelii
Cui îi place oare exact așa cum e? Omițând bineînțeles egoismul (centrismul) și respectul exagerat uman de sine
Mentorul a fost rapid deconspirat

Credulitatea, care sună mai bine decât naivitatea provine dintr-o lipsă de încredere?! Sau poate dintr-o prea mare încredere?! Sau poate din ignoranță?! Greu de spus. Oricum fiecare fată frumoasă, despre care lumea credea că e frumoasă a avut partea ei de umilință la capitolul avansuri/avansări/avangardă/modernitatea societății
Sexul la puterea secolului 21 se multiplică cu numărul ucenicilor

Știți voi...fetelor, toate biesurile alea cu...ști că te pot ajuta bla, bla, bla....hai să fim prieteni foarte buni.
Cred că în trecut...să zicem secolul XIX, părinților nu li se putea reproșa absolut nimic, chiar și restricțiile pe care ei le impuneau erau absolut legitime, atât în ochii tinerei generații cât și în ceea ce privește societatea (factor foarte important pe atunci, din câte am înțeles eu)
Senilitatea e doar unul dintre efectele descreșterii
Azi cine dracu mai poate spune că părinții sunt un adevărat model de urmat. Din cauză că noi, ăștia care ne chemăm avangardiști, societatea secolului 21 și alte porecle stil Bulă, am impus MODERNITATEA, adică lipsa barierelor, lipsa de principii, lipsa dogmelor...mă rog o lipsă totală...săracii boșorogi s-au prostit și ei, sau what ever, s-au prostit și mai rău.
Demonul pur clocotește la 100º Cerebrali
Sau poate că și în ei fierbea dorința aia demonică de libertate și din cauza (repet) LIPSEI ei de-a lungul, pardon majoritatea timpului, am ajuns în punctul în care TELENOVELA este cea mai bună prietenă a babelor, iar moșii se convertesc, vezi tu, la respectabila, caritabila religie și meserie căreia sunt complet dedicați de....
Mentori, cu tot cu blăni de oi în cranii de lupi
Ce sunt mentorii?!
Cu ce se ocupă ei, în fiecare zi?! Cu yoga, rugându-se Kabbalei, vor spune cei din prima categorie menționată – credulii. Ei bine...nu
Arăți atât de matură
Am primit un premiu, e o nimica toată...da...
Și ce-ai mai făcut în ultimul TIMP?!
Și am ajuns astfel la cuvântul-cheie al conversației
Timpul, timpul, timpul, tic / tac
Timpul se compune el însuși din niște sunete foarte grave. Acum depinde și cine îl rostește și cine îl aduce în discuție. Interesant e că are și sensul de vreme. Atâta m-am legat de el că m-am plictisit să-l tot descos
Vine o VREME însă când te întrebi: alții cum de nu se plictisesc de el? Asta e una din enigmele nedezlegabile ale universului.
Ști...mă gândeam că am putea fi prieteni foarte buni
Definiția prieteniei e cât se poate de simplă: Simultaneitate
Prietenii sunt ca țigările pentru femei, iar femeile, așa cum arată un studiu, publicat recent de cercetătorii germani (obișnuința meseriei), nu se pot lăsa așa ușor de fumat. În cazul prietenilor se aplică în ambele sexe
Paradoxul e că oricine are nevoie de propriul spațiu de desfășurare, unde să-și pună gândurile în ordine
Zemoase și consistente – GÂNDURILE sunt ca și aerul de fapt
Subtitrarea proastă a subconștientului multilingvist, în felul lui, downloadate prost de pe rețeaua încărcată a creierului, aș spune eu în momentul în care urmăresc extaziată Fight Club
În același moment o altă serie de gânduri mi-au traversat discret intersecția ... Cum să-i zic – strada insomniei, a ideilor și a norilor (cu cap în ei)?!?!

Bile de sticlă și cercuri închise ermetic
Dacă tot ceea ce facem în fiecare zi ne influențează reacțiile mai târziu, în sensul că ne construim un castel de nisip în care ne ascundem ca să nu ne atingă bombele nucleare (fie ele și de jucărie), mai târziu, la reflux, o să o luăm razna cu toții.
Asta chiar a sunat ca o replică din desenele animate
IATÃ
Iată și gândurile alea de care tot zic și deviez:
Nimic nu doare mai tare decât ignoranța
Izul acela obscen al întrebării și răspunsul care se coace până face BING! Pe vârful corzilor microunde vocale

Mecanismele sunt lipsite de multe ori de conținut.
Mecanismele vieții sunt inestimabile. Ele ne conduc întotdeauna
REREREREREÎNCÃRCARE
Sunt un bolovan semiautomat și cresc în gaura strâmtă a hardului, vorbesc în greutăți și posibilități; penuriile le bombăn sacadat dar dinamic