NINGEA ÎN FEBRUARIE...



Aproape că i se făcea rău de fiecare dată când o vedea. Brusc, stomacul parcă i se întorcea pe dos și îi venea să vomite, în timp ce genunchii nu-i mai puteau ține greutatea corpului. Zâmbea prostește.
Nu era nimic de râs, dar el zâmbea ca imbecilul. Iar uneori chiar râdea mânzește. După fiecare întâlnire îi venea să se ia singur la pumni.
- Ciao!
Vocea Nicoletei îl tortură. Nu-și dăduse seama că se apropiase de masa lui. De obicei își dădea. Cu greu își ridică ochii peste monitorul calculatorului, încercând să se prefacă cât mai absorbit de rutina imbecilizantă a fiecărei zi de muncă.
- Hello!
Își drese glasul, care-i răsunase în propriile-i urechi sec și metalic.
- Ce faci?
- Pe dracu’! Încercam să pun cap la cap niște date, dar nu-mi iasă. Tu?
Duritatea era una dintre măștile pe care și le lua ca să nu leșine când îi auzea vocea adresându-i-se. Asta în afara cazurilor când nu rămânea fără răspuns.
- Voiam să văd ce mai faci. De ce te tot ascunzi după calculator și nu mai vi la o țigară povestită?
- Nu-mi place să fumez când e prea multă lume-n jur. Nu-mi place deloc! N-am nici un chef.
Îi privea ochii mari și căprui cum îl priveau amuzați. Și alunița de pe obrazul drept. Era o crimă. Noroc că nu era atent și la cealaltă aluniță, din partea stângă. Nu se putea concentra asupra amândurora deodată.
- Și nici n-ai ce povesti, spuse el în continuare, ca o scuză. Toți nu vorbesc decât despre lucru și despre prostii…
Se opri stânjenit. În acel „toți”, involuntar, o cuprinsese și pe ea. Dar Nicoleta nu părea să dea importanță amănuntului. Dacă așa ceva se poate numi „amănunt”.
- Dar se poate vorbi și despre altceva; nu ne oprește nimeni.
Înconjură biroul și se opri lângă el. Se așeză pe un scaun liber, aplecată puțin spre înainte, cu coatele sprijinite pe genunchi. Îl săgetă cu privirea. Un spasm îi trecu brusc prin stomac.
- Mai poți lăsa și tu, din când în când, afurisitul ăsta de calculator. Mai hai și tu în mijlocul nostru.
Vru să-i răspundă instinctiv cu o frază vulgară, luată din glumele deocheate auzite la serviciu. Dar nu-i plăcea să vorbească murdar, deși de multe ori se pomenea repetând în gând vorbele auzite la colegii de birou. Și disecându-le.
- Nu-i vorba că nu pot.
- Am înțeles; nu-ți prea place compania noastră.
Vru s-o contrazică, dar își dădu seama că n-avea nici un rost. Nu l-ar fi crezut. Tăcu ca un prost.
- Plec, nu te mai țin din lucru. Pa!
Se ridică, împinse scaunul mai la o parte și-i trimise o bezea.
- Ne mai vedem.
O urmări cum se pierde printre birouri…
Afară ningea.

Ningea în februarie… Poate că nici măcar nu ningea în acel februarie, ci în altul, demult pierdut printre amintirile anilor trecuți. Dar nu conta. Ningea în februarie, și era un februarie al lui, mult mai prezent decât al altora. Nimeni nu-i putea lua acei fulgi strălucind de după vorbele Nicoletei. Nici măcar afurisitul de prieten al ei. Căci vorbele acelea fuseseră rostite doar pentru el, și nimeni nu trebuia să le știe.
Ningea într-un februarie fierbinte…

- Ce-ai făcut în week-end? îl întrebă Nicoleta într-o banală dimineață lăptoasă.
Stăteau la o țigară în holul imens și friguros de la intrarea în clădire. Pe unul dintre pereți, ironic, o inscripție din litere de polistiren dat cu bronz ca să aducă a aur. „Fugit irreparabile tempus!”. Ce porcărie. Să-ți aducă aminte tot timpul că timpul fuge cât ești la lucru.
- Am pierdut timpul.
Nu o privea, ca să nu i se facă rău. Se uita undeva pe fereastra largă, la oamenii ce treceau prin nămeți. Se zgribuli.
- N-am făcut mai nimic, simți el nevoia să se completeze. Nimicuri. Chiar nimic. Prosti.
Nu putea gândi cursiv.
- Printre altele, m-am certat un pic cu soră-mea.
- De ce?
- De-aia! Că-i cam proastă.
Tăcu o clipă.
- Nu-n sensul că n-ar fi inteligentă, da-n unele cazuri pare proastă de-a binelea.
- Hai, no! Ce ți-a făcut biata fată?
- Nu mie. Prietenului ei.
- Am înțeles. Solidaritate masculină.
Strâmbă din năsucul ei puțin cam cârn și, de aceea, impertinent.
- Ba deloc, că nici el nu-i prea deștept în unele cazuri. Îi acceptă cam multe. Și n-ar prea avea de ce.
Simți cum îi vine chef de vorbă, să-i explice cum stau lucrurile și să se mai răcorească. Dar renunță, că și așa era destul de frig pe hol. Trase cu sete din țigara ce era pe cale să se stingă.
- Ești destul de ciudat. De ce nu-ți plac oamenii?
- Mie?
- Da’ cui? Suntem singuri.
- Cum ai ajuns la concluzia asta? Dacă nu-s prea indiscret ca să-ți cunosc raționamentul…
Pentru prima dată în dimineața aceea o privi în ochi. Instantaneu, stinse țigara.
Ochii ei străluceau, deși nu era lumina potrivită. Sau poate și din cauza asta.
- Nu prea știu ce să-ți spun. Ești teribil de amabil, de săritor, ai face orice ți-ar cere ceilalți, dar… Parcă n-o faci din convingere. Ci doar să-ți salvezi sufletul.
- De cine? Și de ce ar trebui sufletul meu neapărat salvat?
- Hai că ști ce vreau să spun. E…
- Nu prea știu.
Ultimele cuvinte le rostise pe un ton glacial. Își îndulci puțin glasul.
- Continuă!
- E absurd. Parcă ne-am certa. Iar noi n-am ieșit decât la o țigară.
- Nu se ceartă nimeni. Discutăm. Dacă nu râdem tot timpul asta nu înseamnă că suntem triști, sau supărați, sau ne certăm… Dacă vrei discutăm despre vreme.
Își întoarse privirea spre geam.
- Hei! Uită-te la mine! aproape strigă ea. Dar el continua să privească doi bătrânei ce se țineau de mână înotând prin nămeții de pe trotuar.
- De ce ești așa încăpățânat? Crezi că numai tu ai dreptate? Nu ai. Și poate m-am exprimat și eu greșit. Poate că-ți plac oamenii, dar stai prea departe de ei. Însă impresia e aceeași. Uite. Aș vrea să știu mai multe despre tine, dar mi-o retezi întotdeauna.
- Așa crezi tu?
- Da!
- Și cam ce ai vrea să ști?
- Nu știu! Mai multe.
- Prea vag. Nu-mi cunosc arborele genealogic decât de trei generații.
- Exagerezi. Așa faci întotdeauna. Uite, spune-mi de ce te-ai certat cu sora ta.
- Þi-am spus. Că-i proastă.
Nicoleta își stinse și ea țigara, și-și adună lucrurile de pe măsuță.
- Ești tu prost dispus în dimineața asta. Vorbim mai târziu. Pa!
Până se gândi el să-și ceară scuze, ea dispăru.
Afară continua să ningă.

Ningea în februarie…
Și prin fulgii aceia imenși, în dimineața aceea cu lumină mohorâtă, prietenul ei o condusese până la ușa clădirii unde lucra. Imbecilul, nici măcar nu o sărutase la despărțire. Așa că fulgii albi rămăseseră în continuare imaculați...

De Valentine’s Day lumea era destul de agitată. Mult mai mult decât s-ar fi cuvenit. Cel puțin lui așa i se părea. El nu prea avea motiv să se bucure. Se prefăcu însă încântat de atmosfera din birouri; de toate balonașele acelea în formă de inimioare, de urările și aluziile ce răzbăteau de pretutindeni. De glumele ce răsunau din toate părțile. De sărutările ce nu se mai terminau odată.
Trecură totuși și orele acelea insuportabile. Își impusese de dimineață să nu privească spre biroul Nicoletei. Cu o jumătate de oră înainte de plecarea spre autobuzul ce urma să-l ducă spre casă, însă nu se mai putu stăpâni. Îi auzise la un moment dat râsul. Își luă inima în dinți și-i trimise un mail.
„Cu toate că nu am nici un drept…
… Dar e Valentine’s Day. Așa că primește te rog câțiva virtuali trandafiri albi.
… Sper să nu te superi…”
Și îi trimise atașat o fotografie cu tufă de trandafiri albi. Imensă.
Așteptă douăzeci de minute să primească un răspuns. Nu-l primi. Așa că se ridică brusc de la birou, salută în grabă și părăsi biroul. Ca prin vis, parcă auzi și vocea ei răspunzându-i.
A doua zi îl aștepta un mail. De la Nicoleta.
„Nu mă supăr... Nu am de ce. Dimpotrivă... Eu ce să-ți trimit? Nu am altceva decât niște pupici virtuali... Þi-i dăruiesc. Pa!”
Inima era să-i sară din piept în timp ce citea. O căută cu privirea prin sala imensă, dar ea nu sosise încă. Era prea matinală ora. Privi pe geam. Dincolo de sticlă, doar fulgi albi ce cădeau bezmetic...

Ningea dement în februarie. Ningea de parcă n-ar mai fi putut ninge nicicând de-atunci încolo. Ningea de parcă cineva plângea cu lacrimi fără sare... Ningea, și toată ninsoarea aceea era doar pentru el, căci numai el o privea prin ochiul acela de fereastră. Nici îngerii nu se treziseră încă să vadă albul prăbușindu-se din înalt. Ningea cum nu mai ninsese până atunci. Dar de ce ningea? Poate pentru că și norii aveau ochii prea înghețați de singurătate ca să poată plânge normal...

-De ce taci tot timpul? îl întrebă ea, într-o nouă dimineață albă.
Stăteau în același hol, dar la o altă țigară. Se gândi ce-ar putea să-i răspundă. Se gândi însă prea mult.
-Vezi? Nu că nu mi-ar face plăcere să stau cu tine, dar de fiecare dată faci la fel. Adică taci. Spune ceva...
-Aștept să spui tu. E mai interesant.
-Nu mai face pe deșteptul! Ce-i interesant dacă tu nu răspunzi nimic?
-Faptul că vorbești.
-Vorbesc! Da! Și? Parcă vorbesc la pereți...
-Te-nșeli... Te ascult mai mult decât crezi. Îmi face plăcere să îți aud glasul.
-Hai, nu mai vorbi prosti. E un glas comun...
-Poate pentru alții, dar nu pentru mine.
Ea trase din țigară și respiră adânc. Își întoarse privirea de la el spre fereastra de după care iarna părea că nu se mai termină. Oamenii mergeau liniștiți spre locuri numai de ei știute.
-De ce spui asta?
-Pentru că ăsta e adevărul... Ce-ai vrea să-ți spun? Ce-ai vrea să auzi? Nu cred că pot să-ți spun numai ce vrei... Și dacă tot îmi ceri confesiuni, ți le destăinui... Te visez noaptea. Nu te gândi la cine știe ce prosti. Uneori te visez că îmi vorbești la lucru. Alteori, plimbându-te prin parc.
Tăcu o clipă. Sau mai multe. Þigara i se stinse în mână și o strivi cu dușmănie în scrumiera plină. Ea continua să privească pe fereastră.
-Chiar vrei să ști? Mă trezesc noaptea și nu mai pot să adorm gândindu-mă la tine. Iar tu, a doua zi, vrei să-ți povestesc bazaconii? Nu pot. Nu sunt în stare, după o noapte de nesomn, să îți îndrug vrute și nevrute. De ce crezi că tac? Pentru că, în fața frumuseții tale mă simt umilit. Nu zâmbi, că eu nu zâmbesc. Ascultă-mă acum! Să nu îndrăznești să-mi spui că nu ești frumoasă. E ca și cum ai încerca să mă convingi că nu sunt îndrăgostit. Nu poți! Va trebui să mă conving singur...
-Nu vom putea fi împreună...
-Þi-am cerut eu să fim împreună? Te iubesc și-atât. De ce trebuie neapărat ca... iubirea asta a mea... să aibă o finalitate? Acum există... cândva se va sfârși... Și? Nu-mi lua bucuria. Lasă-mă să te iubesc chiar și așa, fără speranță...
-Ce banalități spui...
-Vrei să mă jignești?
-Nu...
-Atunci? Tu mi-ai cerut să-ți spun lucrurile astea. Nici nu te pot privi în ochi.
-Îți va trece...
-Sunt convins. Dar acum lasă-mă să mă bucur de fericirea nefericirii mele.
-Ești un dulce. Dar nu vom putea fi niciodată împreună. Iartă-mă, dar ăsta e adevărul.
-Te repeți!
-Nu vreau să-ți faci iluzii...
-Iluziile mi le fac singur și tot singur mă bucur de ele. Nu ți-am cerut nimic.
-N-am vrut decât să fim prieteni...
-Prietenia simplă nu e uneori posibilă.
-Păcat.
-De ce păcat? Prefer câteodată visarea imposibilului decât siguranța unei prietenii false.
-De ce false?
-Pentru că nu mă pot preface că-mi ești indiferentă. Nu acum. Poate mai târziu...
-Dar nu vreau să-ți fiu indiferentă.
-Nu confunda dorințele tale cu visele mele...
-Îmi pare rău... Sincer, n-am vrut să te gândești la lucruri care nu vor fi vreodată.
-Nu face nimic. Sunt obișnuit. Întotdeauna visez...
Nicoleta își strâse lucrurile și plecă spre birou.
Afară, cum altfel, ningea...

Ningea fără rost în februarie. Fulgi albi ce păreau negri. Dansuri tăcute de valuri mohorâte. Ningea ca pentru ultima oară.Toată zăpada lumii cădea peste orașul unei iubiri ce murise înainte de a se consuma. Ningea în acel februarie sumbru. Ningea fără oprire... Dar nu era nici viscol.

Plecă de la servici fără să spună o vorbă. Cui să spună? Și de ce?

Ningea în februarie...