După vreo cinci ani de muncă, de nopți nedormite, de studiu și creație neîntreruptă, prietenul meu S. a primit, în sfârșit, titlul de doctor în muzică! O asemenea realizare trebuie neapărat sărbătorită împreună cu toți prietenii dragi. Și, fiindcă e o zi de vară în care până și cea mai mică adiere a plecat în concediu de odihnă, hotărâm să ne retragem la umbra unor sălcii bătrâne ce cresc pe malul unei bălți nu foarte depărtate de urbea noastră.
Coborâm navetele de bere ce au cam cocoșat vechea noastră mașină. În câteva minute mititei și cârnăciori se bronzează leneși la soarele grătarului nostru.
- La mulți ani don’ doctor! Tot ce vă doriți! La mai mare! curg urările noastre către sărbătoritul zilei.
De când a obținut titlul de doctor, prietenul meu S. îmi pare mai înalt și mai solid decât de obicei. La vârsta lui nu cred că poate să mai crească în înălțime, nu cred nici că a luat zece kilograme în trei-patru zile de când nu l-am văzut, totul pornește probabil din atitudinea mult schimbată: de când a obținut titlul de doctor merge cu bărbia mai ridicată cu câțiva centimetri, vocea sa e mult mai baritonală și gravă, are buzunarul de la piept plin cu sfaturi pentru toți și, privindu-l în toată măreția sa, sunt convins că, undeva printre partiturile muzicale are ascuns și adevărul absolut, cel puțin pe cel din domeniul nostru cultural...
Domnul doctor stă concentrat cu o undiță în mână și prinde cărășei cât palma. Ca un pașă, toți încearcă să-i intre în grații: Gigel are grijă să aibă mereu în față o bere rece, Vasile schimbă umil râmele ciugulite din cârlig, deși pe malul unei bălți, Ionel servește micii și cârnăciorii ca un bucătar dintr-un restaurant de lux, iar Marian are grijă să contabilizeze peștii prinși de stăpânul zilei. Mă raliez eforturilor pe care le fac amicii mei și, pentru a nu strica bucuria acestei sărbători, fac eforturi disperate să prind mai puțini pești decât domnul doctor.
Domnul doctor în sus, domnul doctor în jos, strigătele și urările noastre de sănătate îl atrag spre noi pe paznicul bălții care îi șoptește umil la ureche lui Gigel: „Trăiți! Gogu a lu’ Zet mă cheamă! Nu vă supărați, ce fel de doctor e domnul?” Gigel îl măsoară din cap până în picioare pe omul ce bate spre șaizeci de ani, îmbrăcat simplu și curat și îi aruncă din vârful buzelor: „Doctor în ureche muzicală bade. În ureche muzicală!”. Nea Gogu a lu’ Zet își freacă bucuros mâinile și se apropie de domnul doctor. Îi șoptește ceva la ureche, apoi S. se ridică și pleacă cu paznicul bălții ceva mai departe de noi, unde apa a ros din mal, ca un șoarece dintr-o bucată de brânză, născând un fel de golfuleț. Nu îi vedem, în plus, domnul doctor ne-a atenționat să nu îndrăznim să îi stricăm liniștea partidei de pescuit. Din când în când îl vedem pe nea Gogu a lu’ Zet plecând și revenind, ba cu o găleată plină cu boabe de porumb, ori cu o cutiuță cu râme roșii și vioaie, sau cu o bere rece sau ceva fructe pentru sărbătoritul zilei...
Noi nu prindem pești foarte mari, dealtfel, deși există multe legende în zonă despre niște crapi imenși, nu ne-am făcut mari iluzii despre prada noastră. Suntem roși însă de curiozitate cu privire la activitatea pescărească a lui S., pe care nu l-am văzut de vreo trei ore. Mister total, de parcă am fi într-o povestire de Aghata Christie, ce mai are multe pagini de parcurs până la final. Orice încercare de apropiere e sortită eșecului, nea Gogu a lu’ Zet veghează intimitatea domnului doctor în muzică ca un câine de pază...
Timpul trece și ziua începe să se îmbrace în pijamale. Începem să strângem undițele și îi transmitem lui S. prin sms, deși ne aflăm doar la o sută de metri de el, că suntem pe punct de plecare... Într-un târziu, S., care se pare că a primit sms-urile noastre, își face apariția. Rămânem siderați! S. cară doi crapi imenși, iar în urma lui, nea Gogu a lu’ Zet mai aduce doi! S. e transpirat, roșu la față ca un rac, dar cu un zâmbet de învingător întipărit pe buze. „Eeee! Ce spuneți?!”, ne aruncă el. „Eee...”, răspundem și noi umili, plecându-ne respectuos în fața războinicului care și-a respectat blazonul și s-a întors cu scut. Domnul doctor așează prada pe un pat de iarbă, își potrivește mai bine pe cap o imaginară cunună de lauri, flutură puțin pulpanele tricoului pe care toți îl vedem acum o mantie de luptă și, de la înălțimea erudiției sale, dublată iată de o iscusință și un simț practic fără egal, recită din Puskin: „Se prăbușește Roma și cade legea ei./ Dar Brutus se ridică, scut viu al libertății;/ Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morții/ Lângă statuia mândră-a lui Pompei". Redevenim pe loc, mici fluturi ce roiesc în jurul unei lămpi ce luminează călăuzitor în noaptea grea și neagră.
- Domn’ doctor, ne întrerupe visarea nea Gogu a lu’ Zet, acu’, că făcui atâtea pentru dumneavoastră, nu mă uitați cu rețeta aia!
S., scoate dintr-un buzunar o coală de hârtie, pe jumătate înnegrită cu note muzicale și notează îngrijit: „Rp. Carpe diem. Dum spiro spero. Amor patriae nostra lex. 3/zi, după masă, cu apă multă.”. Apoi, după câteva secunde de gândire adaugă puțin mai jos: “Dane, ești cel mai bun medic ORL pe care îl cunosc. Tocmai de aceea trimit la tine pe unchiul meu, Gogu. Ai grijă de el, te rog. Te pup!”.
- Nea Gogu, ia biletul asta și du-te la colegul meu doctorul Dan, să te consulte și el. E bine întotdeauna să ai o a doua opinie…
Aranjându-și captura impresionantă în portbagaj, S. ia un “do” după un diapazon imaginar și, privind cu milă la capturile nostre minuscule, ne compătimește:
- Sunteți niște afoni dragii mei! Sunteți complet afoni în ale pescuitului!