A doua căsătorie promitea să fie o reușită (prima nu fusese consumată, tehnic vorbind) mai ales că debuta într-un hotel alpin ai cărui clienți majoritari erau convalescenții tuberculozei osoase. Coridoarele musteau de vitalitatea radiantă a persoanelor bronzate, neglijent costumate în echipamente sportive, preocupate să pălăvrăgească despre performanțe ecvestre, aeriene, acvatice; doar la câteva mersul țeapăn trăda corsetele medicinale. În acel ceas al după-amiezii măsuțele bovindourilor sudice agregau bătrânele doamne, ce își făcuseră curele de helioterapie în sera amenajată pe acoperișul hotelului, pentru a bea ceaiul casei; pasămite croșetau laolaltă observațiile parțiale, fiindcă răspundeau cu parcimonie la saluturile domnilor în retragere.
Ferestrele apartamentului fragmentau firul văii și șoseaua de acces printre spinările împădurite ale munților, priveliște de care aveau parte numai musafirii, camerele pacienților fiind toate orientate către miazăzi, pentru a beneficia de băile solare.
- Carpe diem! spusese în primul moment Antonius dând ocol încăperilor închiriate. Greu de ajuns dar merită! Ai face bine, pui scump, să-ți despachetezi ceva mai acătării, diseară cică are loc un mic bal din partea casei!
- Sfinte moaște, făcu o grimasă puiul scump, baluri se mai țin doar pe transatlantice. Aș prefera un party surpriză!
Gromul ce tândălea mutând bagajele se apropie respectuos să-și încaseze bacșișul – un dolar.
- Aici nu punem întrebări, încredință el perechea. Vârsta nu are importanță, nu-i așa? Se remediază singură!
Afară, după ce agăță plăcuța “No disturb”, slujbașul rânji: “Tu-l în gură de țigan” și se zori să-și reia locul din hol. Înăuntru, bărbatul își scoase pantalonii și-i sugeră femeii:
- Ai putea să-mi tragi un scurt, că mi-a amorțit!
- Diseară, dă-te-n brânză, să mănânce și gura mea ceva ca lumea!
- Vezi, că nu d-aia mi te-a dat măta-n grijă!
- Să nu mă mișc d-aci, na!
Însoțită de un semnal sonor optimist, pe ecranul televizorului se inseră periodica reclamă hotelieră cu programul zilei, din care mai rămâneau posibile „18,30 Vizita Memorialului”, „19,30 Cina” și „21,30 Balul Scamatorilor”.
- Dă-le telefon, ce vizită mai e și asta?
- Mai bine cobor, să fie clar!
- Atunci zi-le că luăm cina în cameră.
„Generalul” din umbra subțire a marchizei se însufleți puțin când clienta întrebă „ce mai era și cu asta, vizita Memorialului?”
- Ah domnișoară, eufemistic vorbind, aici a fost un univers concentraționar, știți, un sanatoriu special, cu spor de populație accentuat negativ... eu am rămas în conservare... că Dumnezeu e bun și roata se învârte. Ar fi de vizitat un monument, mă rog, al Revoluționarului necunoscut, e interesant…
- God forbid!
Cina nu se servea în cameră; opțional, onorata clientelă putea fi servită cu “platouri reci”, adică trei variante de antreuri.
- Îmi bag picioarele în coșmelie! evaluă Antonius situația. Nu mă uit la bani iar ei se câcâie – cică au room service! Mă uit la sport mai bine! Dă o țigară colea!
- Da’ ce are platoul la cameră?
- Uite nu vreau eu; ajunge balul, ai timp să te aranjezi!
Neașteptat de repede amurgul sângeriu de afară se înnegri; lumini artificiale izolară găoacele viețuitoarelor iar zgomotele activității nocturne prinseră să străbată construcția. Cele două ascensoare nu pridideau cu permutatul doritorilor, astfel că pe scări nerăbdătorii se întreceau în meandre.
O lume pestriță și fantezistă popula sala mare a restaurantului, în care chiar de la intrare doamnelor li se oferea câte o floare. Chelnerii, costumați în lachei de casă mare, plimbau tăvi cu pahare pline; bărbații mai entuziaști purtau jobene oferite de administrație. Sub arcadele logiei se amenajase un bufet rece, năpădit de amatori. Mâini neîndemânatice operau subtilizări însoțite de chicote, mici cercuri se creau temporar în jurul celor ce exersau în vederea finalei cu premii. Majoritatea participanților se masase pe platoul de dans din fața orchestrei.
Abia scăpat din învălmășeala intrării, Antonius bău o strega și privi cum se adunau cavalerii, întrecându-se în invitații.
- Cleo, zicea proaspăta sa jumătate, înălțând mâna în ochii pretendenților. Pentru tine atât – Cleo!
O băutură la primul dans, alta la al doilea…
- Mersi că mi-ai încălzit-o, ricană soțul în nasul ultimului dansator și își trase femeia către scaunele de la perete. Aștept o noapte a nunții!
- Ce atâta zor? Să merg întâiași la masă!
Bărbatul mai luă un pahar, care se nimeri să fie cu daiquiri și văzu sala năpădită de un val uriaș iar nevastă-sa, o fetiță puberă, firavă pe insula ce se micșora sub năboiul viiturii, până se șterseră toate sub dorința dansului în unde; chiuind, se repezi să încropească o tananá cu cine i se nimerea în cale.
Pe platoul lateral, șoferul dubei ce aducea pâine tresări când portiera din dreapta se deschise iar cineva spuse:
- Ia-mă și pe mine până la gară!
Fără probleme, fata se cățără pe banchetă, își suflecă rochia și adăugă:
- Dă-i bice, nu te zgârci; cât timp recuperezi, atâta-i al tău!
- Măi să fie!
Hurducându-se zdravăn, mașina porni să atace curbele descendente, abia ghicite sub conurile farurilor. Dincolo de viaduct, printre casele cărbunarilor, drumul de macadam deveni mai prietenos, desfășurat paralel cu linia de cale ferată.
- Știu eu un loc, zise șoferul când trase la parcarea pentru autobuze.
- Ciao puiule, imediat mă întorc, îi făcu Cleo o bezea îndepărtându-se.
- E, că n-oi fi de ieri, vorbi în pustiu bărbatul și demară.
Personalul de noapte se urni alene; vântul ce bătea prin ferestrele vraiște și ușile deschise aducea miros de salcâm. Vagoanele pline de clasa a II-a alternau cu cele goale de a-ntâia în care, din loc în loc, o fată trăgea ușa vreunui compartiment, întrebând monoton:
- Știe cineva de unde se poate cumpăra o pâine?