În după-amiaza de activități culturale, când se făceau îndeobște vizitele, toate secțiile au fost convocate, de la „Ambulatoriu” la „Severi”, pentru aceeași oră în săli diferite.
- Cu totul altfel ca în jurnalul de campanie, o harababură organizată care a început cu deplasarea trupelor pe calea aerului și a sfârșit într-o tabără afurisită, în mijlocul unui teren minat. Acolo trebuia să fim cu ochii-n patru la orice, mai ales după aliații ce deschideau focul aiurea de frică, ei, din prudență... întâi tragi apoi somezi!
Căpitanul care venise anume să ne povestească ce se întâmpla, era veritabil, în uniformă albă ca de „marines” și plin de intenții bune. Aproape aievea, ceva mai proaspăt de cum vedeam la televizor zilnic între orele 19 și 21 - intervalul permis când nu se suspenda drept pedeapsă pentru abateri de la Regulament - ni se dezvăluia rațiunea conflictului. Numai locul nu se potrivea, fiindcă noi eram auxiliari, ba încă din categoria „U”, d-aia ni se spunea și „uxiliari”, așa că existau puține speranțe de-a merge pe front. Ar fi trebuit să asigurăm debarasarea terenului, în spatele operațiilor militare, dar nu ne permitea condiția fizică, înțelegeți, prudenții de psihiatri aveau îndoieli și ne clasificaseră în categoria „Uzați”. Tot căscând gura la ofițer lui Bolo, un tip căpățânos din sud, i-au dat lacrimile iar Mâncătorul-de-melci a ieșit în curte, poate cu speranța de-a afla ceva specialități comestibile.
Mai târziu am aflat că, pe ansamblu, vizita fusese un succes. Căci domnul prim-ministru declarase la ora de maximă audiență televizată chiar așa: deși eram proaspeți aliați, aveam să contribuim fără șovăire, conform obligațiilor, la scurtarea războiului și instaurarea păcii durabile în zonă. Ca atare staționarul se pusese pe treabă serios și tria candidații mai abitir ca la zahana... dă-i cu analizele, treci în dreapta, treci în stânga... țara are nevoie de toți, de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi!
Doar grupa noastră nu s-a recondiționat, prea eram „buni pe loc”, adică nici afară, nici înăuntru. Și nu era de glumă, mereu ni se reproșa că grevam cheltuielile militare (aliații mari așteptau rezultate concrete înainte de-a finanța ceva), rudele în vizită șopteau că majoritatea negustorilor urca rapid prețurile, motivând cu petrolul din orient și iacă-tă, s-au emis obligațiuni, au apărut liste cu subscripții chiar și la noi în incintă.
- Ar trebui să fiți acolo, zicea maior-doctorul când avea chef de control, la trei mii de kilometri distanță, dejurnă, nu să vă lăfăiți în efectele statului!
- Eu sunt apt, replica invariabil lăbarul de Bobârnac. Vreau la raport, să merg cu avionul!
- Pfui, Teufel! era tot ce putea răspunde maior-doctorul de fiecare dată, înainte de a dispărea fără șovăire, pentru câteva zile.
Ca eveniment personal, a venit să mă vadă Turiță, că tocmai ieșise din schimb și merseseră la o bere.
- Bre, ce nasulie, mi-a spus el aproape în ureche, după ce a depus lângă noptieră o conservă de compot plină cu pălincă, ne-a pus să luăm măști de gaze, ni le reține la lichidare iar în subsolul blocului, știi, unde am dus-o pe Rozi, au făcut adăpost antiatomic, ăla intră la cheltuielile de întreținere, tulemumancur!... Că nu încape decât comitetul asociației, are zăvor cu cartelă electronică, degeaba, le-a băgat cineva o petardă și acum s-a blocat! Jos războiul, da’ să nu zici mai departe, că s-au făcut tabele... aș mai sta eu doar că mă apasă pișarea, vezi, nu te da sănătos că-ți merge salariul... ca la gravide! Pa!
Aliații noștri înaintau, inamicul se retrăgea, dacă nu dispărea cu totul, zicea telejurnalul, deja se punea problema reconstrucției după încheierea conflictului – altă oportunitate națională, declarau oficialii optimiști. Totuși, parcă prea lent mergea treaba, față de previziunile la începerea ostilităților.
- Ah, ce sper să prind momentul când se va anunța că dictatorul a fugit, visa zilnic Mangaleu, dând cu mopul pe coridorul secției.
Îngrămăditul de Mangaleu: avea o coadă scurtă, ca la ied și tot amânau să-l opereze, era bun de corvoadă. Afară, ce-l aștepta? Nici măcar ajutorul de șomaj, că fusese redus. Da’ se îndopase bine cu sloganuri, pe pâine.
S-a întâmplat că afișele alea mari de pe holuri, cu „Pentru Pace Dați Un Leu, Că Vă Vede Dumnezeu” au avut un efect neașteptat asupra lui Duluță: a devenit purtător de cuvânt.
- Să contribuim la efortul patriei, perora el, pentru început cocoțat în vârful patului, apoi pe coridor, în cele din urmă la activitățile culturale. Þara are nevoie! „Fondul Prieteniei între Popoare” ne cheamă!
Propaganda prins în toată secția „U”, ce mai, trebuia să ne implicăm în scurtarea războiului, conform posibilităților locale. Colonelul-șef-de-secție deschisese de mult o listă cu toți concurenții, dăduse asigurări solemne, nu mai era loc de întors. Asta înseamnă spiritul național al competiției, în cazul nostru să băgăm cât mai iute banii, că de opt ori ni-i va întoarce patria recunoscătoare, în ordinea depunerilor. Listele de subscripții atât așteptau, însă banii trebuiau aduși de acasă, că regulamentar nu se permiteau la purtător.
- Jebentidușu, a zis Jivi, cu banii e mai greu!
- Bani poa’ să dea oricine, l-a susținut Arpiné. Aici ar trebui să le dăm sentimente, că banii nici nu ajung la soldat, bazomavilagot, nu știm noi?!
- Pachete, a sclipit o secundă Corciu, putem să le trimitem pachete cu amintiri, am citit eu că așa se făcea în celălalt război!
Asta da, idee! Pachete pentru camarazii noștri de departe! Grupa s-a pus pe treabă: hardughia de carton în care fusese adus aparatul de masaj recuperator am pus-o în mijlocul sălii de activități culturale iar polistirenul de ambalaj l-am tăiat frumos felii ca s-o căptușim. Imediat au apărut băgători de seamă de la alte secții.
- Bă, iradiaților, a strigat un client al electroșocurilor, cum ieșiți cu marfa la coletărie?!
Avea dreptate cheliosul, așa că locotenent-asistentul s-a îndurat să aducă niște ambalaje tipizate, format bolțar, numai bune pentru mici cadouri. Le-a dat șefului de grupă pentru distribuire, dar hotărâsem deja că le umplem la grămadă, fără discriminare.
O corabie într-o sticlă de votcă, șase perechi de branțuri căptușite, un pantograf (după schița locotenent-asistentului), o trusă de manichiură, două borcane, - unul cu aer de la banca rezervelor de pe stadion, altul cu aer de la discoteca militară, un calup de ceară, o narghilea veritabilă, trei perechi de ciorapi de lână, un ou de cristal, două halbe cu inscripția „Hai noroc!”, toate au fost rostuite în cutii. „Dă Doamne să ajungă la cel care puteam fi eu, dacă mă nășteam la soroc” m-am rugat în gând atunci când am mângâiat, pentru ultima dată, iconița izbăvitoare de rău a sfintei Varvara.
Ziua în care coletele cu etichete frumoase „Pentru Batalionul român de ocupație” au fost duse la expediție a fost o zi fericită pentru toată grupa. Seara, am simțit cum parcă începea să mai crească un deget la mâna stângă, semn că rugăciunea fusese primită.