Undița pierdută

Deltă, Deltă, maică cu trei brațe
Cu care ne legeni în luntre de aur
Visele noastre de pescari,
Umple-ne găurile de la năvoade
Cu solzi de somn și stiucă!
Rugăciunea asta păgână am auzit-o prin peretele subțire al unei case din Deltă ce-mi găzduia clipele de veghe până la ivirea zorilor, rostită în miez de dimineață de un pescar lipovean înainte să plece să întindă năvoadele. De atunci, de fiecare dată când nările memoriei mi se umplu de mirosul Dunării, mă trezesc incantând, de parcă aș fi pescarul acela barbos, cu sprânceana mereu ridicată a mirare, ca și cum ar întreba dacă tânărul pescar piteștean a luat cu el, pe lângă mormanul acela de undițe și o sticluță cu lichioarea aceea așa de frumos botezată după ochii lui Dobrin...
Toate acestea îmi revin în minte în goana mașinii spre Dunavățul de Jos, punctul extrem de acces auto spre inima Deltei. Toamna a început să ruginească în frunzele copacilor, la porțile caselor oamenii au scos la vânzare lădițe cu struguri și bidoane de must, parcă undeva, indefinit, plutește și un miros de pastramă, pentru noi însă, toamna înseamnă sezonul de pește răpitor, biban, avat, știucă, dar și veșnica goană după trofeele de crap și somn...
Dar cum vântul puternic împrăștie frunzele scuturate tomnatic din coama stufoasă a copacilor, așa se risipește în neant toată melancolia noastră când ajungem pe malul Dunării. Devenim brusc pragmatici, adevărate mașinării de montat corturi, descărcat provizii și de instalat undițe, răsfirate, de parcă ar fi evantaiul unei chinezoaice.
Nimic nu se compară cu pescuitul în Deltă. Aici, oricât de încet sau rar trage peștele, nu poți să ști când metodele științifice dau roade sau când te lovește norocul după unii, și în cârligul undiței se agață un monstru de câteva kilograme.... De aceea, nici nu realizăm când noaptea se strecoară pe furiș prin pâlcul rar de copaci, ca mâna unui borfaș în buzunarul unui lord. Pentru pescarii adevărați nu există însă odihnă. Există pescuitul la somn care dă rezultate remarcabile noaptea, în special în intervalele orare 20.00 - 24.00 respectiv 03.00-06.00. Noaptea înarmăm lansetele cu senzori acustici sau cu deja clasicii clopoței și ațipim iepurește, gata oricând să aruncăm cămașa visului pentru a îmbrăca militărește uniforma de pescar...
În cort, Marius, aflat pentru prima oară în Deltă, visează cărășeii și obleții pe care i-a prins azi, ca pe niște monștrii marini. Scoaterea la mal a celor cinci peștișori, lupta cu ei, l-a obosit peste măsură. Cel puțin asta deduc eu și Bobo, fiindcă la două-trei minute își scutură brațele și oftează din toți rărunchi: „Offf, offf! L-am adus și pe asta la mal! Măiculiță, măiculiță! Ce-o să mai ai de curățat când o să ajung acasă... Offf, offf!”. Foiala și lamentările lui Marius, combinate cu un sforăit ușor perceptibil și de locuitorii din satul aflat la doi kilometrii de locul nostru de campare, ne fac să ieșim la o plimbare pe malul Dunării. Luna a căzut în apă și înnoată viguros spre răsărit, undeva într-un colț, cele două undițe ale lui Marius, cumpărate special pentru această expediție privesc invidioase și stinghere la cele peste douăzeci de undițe ale mele si ale lui Bobo. Un gând pervers ne încolțește aproape simultan în minte, îi vom juca o farsă prietenului nostru...
Strângem una dintre undițe, îndoim suportul pe care se sprijinea, apoi trasăm prin pământ o urmă, ca și cum undița ar fi fost trasă de un pește în apă...
Dimineața vine cu o precizie de mașinărie germana, împușcând cu gloanțe de soare peticele de întuneric ce încă luptă ca niște partizani în vârf de munte. Pe noi nu ne trezește însă lumina, nici cântecul cocoșilor sălbateci ci țipetele disperate ale lui Marius: „Săriți! Fraților, nu mă lăsați singur! Ajutați-mă!”. Sărim ca arși! Poate au venit urșii sau lupii să ne atace, deși localnicii ne-au asigurat că suntem în siguranță... Nu e vorba nici de lupi, nici de urși. Marius e singur, cu o privire pierdută pe luciul apei și îngaimă cu o voce sugrumată: „L-am pierdut... L-am pierdut...”. După câteva guri serioase de tărie, Marius își revine și începe să ne povestească că s-a trezit brusc, ca și cum ar fi avut o presimțire și a plecat să verifice undițele. Tocmai la timp, fiindcă una dintre ele începuse să se îndrepte spre apă, trasă de o forță necunoscută. „M-am luptat, peste o oră m-am luptat, dar a fost ceva peste puterile omenești! Când credeam că e al meu, mostrul s-a opintit și efectiv mi-a smuls undița din mână și a dispărut cu ea în adâncuri! Offf, off! Nu-mi pare rău de pește ci de undița aia superbă pe care abia o cumpărasem! O bijuterie de undiță! O bijuterie...”.
În timp ce eu îl consolez pe Marius și ascult fascinat povestirea luptei pe care a dus-o cu monstrul care se îndrepta ușor spre suta de kilograme după estimări „mai mult decât realiste!, Bobo se apropie încet cu „bijuteria de undiță” pe care o ascunsesem noi aseară...
- Marius, nu ai de ce să fi supărat! Poftim! Ia-ți undița pe care ai pierdut-o! Peștele pe care l-ai scăpat tu, l-am prins noi și l-am eliberat cu condiția să ne dea undița ta înapoi!