poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2509 .



Frica - roman
proză [ ]
Capitolul 9

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Liviu Alexandru ]

2006-12-07  |     | 



Când am deschis ochii, întâi speriat de prea multa lumină care intra pe geamurile cabanei, apoi uimit de neputința mea de-a mă mișca, am înțeles că-n fața mea se hâțâia pe un scaun un bărbat cu fața suptă și pălită de boală, tuns scurt, cu o pufoaică de un albastru spălăcit, roasă pe la mâneci și, pare-mi-se, murdară de vopsea albă pe piept. Auzeam hâțâitul scaunului, vedeam clar cum umbra lui se duce-n față până peste soba din teracotă unde dispărea și revenea la loc pe peretele din stânga mea. Undeva între pat și scaun, aproape de soba în care o grămadă de cărbuni aprinși clipeau ca niște ochii ieșiți din întuneric, de pe blana de urs prăfuită, Teodora mă privea mohorâtă, ținându-și strâns, cu amândouă mâinile, genunchii adunați la gură.
Era cald în odaie și parcă mirosul rășinii de brad era și mai puternic. Soarele explodase în geamuri, apoi se stinsese, lăsând în urmă aerul moleșit care se lipise de ferestre, îndesind brusc întunericul. Omul din fața mea se legăna mai departe și mă miram cum de nu-i alunecă haina agățată de umeri, fiindcă arcul pe care-l descria era atât de mare, încât pala de aer vânturat ajungea până la mine.
Cu infinită precauție, am mișcat degetele picioarelor sub pătura bine întinsă peste trupul meu și cearșaful de culoarea paiului de grâu. N-am simțit nimic suspect care să mă alarmeze. Prinzând curaj, am încercat să scot o mână deasupra păturii. M-a furnicat prin tot corpul o căldură înăbușitoare care, deodată, s-a lățit peste mine cu o surprinzătoare violență, obligându-mă să revin la loc și să aștept. Totul însă părea normal. Încet, am ridicat din nou mâna, până când am simțit pe piele moliciunea cearșafului și degetele s-au desprins din fierbințeala insuportabilă a saltelei.
- Uite aici, Zevedeu, ți-am semnat chitanța pentru alimente, am auzit glasul Teodorei care era ori obosit, ori înecat de plâns – n-am putut desluși adevărul.
- Nu-i grabă, tovarășă Teodora, nu-i grabă! a răspuns omul, zgâlțâindu-se mai departe în scaunul care gemea sub greutate.
- Ia-o, a ridicat tonul Teodora, apăsând cuvintele și rărindu-le, ca să fie sigură că e înțeleasă așa cum făcea ori de câte ori credea că ar exista și o altă părere decât a ei. O să-ți plătesc până la ultimul leu, a adăugat ea, schimbându-și poziția corpului până când a ajuns cu spatele la Zevedeu.
- Nu-i deloc supărare, s-a mirat el, oprindu-se din hâțâiala lui enervantă. Doar știți că eu sunt cinstit și om de cuvânt. Tovarășii m-au verificat până sub unghii ca să zic așa. Și am trecut toate probele. Mi-a zis tovarășul căpitan Busuioc că încă cu nota zece plus. Ce să fac? Doar v-am mai spus că am familie grea. Cum altă bucurie mai mare nu există pentru omul sărac, i-am zis femeii să dăm colea câțiva gologani la un doctor și să-și bage sterilet. Vorbisem și cu tovarășul căpitan și s-a angajat să mă ajute. Dar muierea n-o vrut nici în ruptul capului. Zicea, proasta, c-o bate Dumnezeu să poarte în ea unealta diavolului. Și uite așa mi-o turnat opt plozi. Ce să-i faci! Muierea știa doar că asta mi-e plăcerea și sta cuminte, fără să clipească, și mă lăsa să-i fac tot ce-mi trecea prin cap. Mă înfierbântam și uitam de mine și când îmi reveneam în lume, mă trezeam în nouă luni cu altul.
Zevedeu râse gros, gâlgâit, într-un fel pofticios și vulgar. Teodora se strâmbă deznădăjduită, și tot trupul ei se strânse de silă. Bărbatul, ca și cum n-ar fi observat nimic, urmă pe același ton echivoc:
-Ce-mi dădea tovarășul Moise Panait de la fabrică nu-mi ajungea nici pe-o măsea. Luam mai mulți bani ca alocație după copii decât retribuția. Ajunsesem ca-n bancul ăla cu piranda. Dacă-i așa, mă țigane, a zis baragladina, atunci e mai econom să ne regulăm decât să muncim. Și ne-alegem și cu plăcerea… Fără glumă, e greu, dar am marea bucurie, tovarășă Coman, să fi dat și eu ceva țării. Șase băieți și două fete, și neamul lui Zevedeu o să sporească, punând pe labe pe toți dușmanii socialismului. Uite așa o să-i sugrume…
Zevedeu s-a oprit ca să-și tragă răsuflarea, a oftat de câteva ori, frecându-și mâinile una de alta, a cercetat-o pe Teodora încet, metodic, de sus în jos, cu ochi pofticioși, dar stăpânit încă de un mare respect, care-l ținea să nu sară aici, în fața mea, s-o tăvălească pe blana asta de urs îmbâcsită de praf. Am zâmbit stimulat de o asemenea scenă. Teodora, în schimb, s-a foit, parcă intuind gândul ascuns al bărbatului, întorcându-se mirată spre el. Capotul de mătase chinezească, foșnitor, impregnat cu parfumul greu și dulce de trandafiri, i-a dezvelit genunchii rotunzi. O lumină crudă a străbătut privirile lui Zevedeu, care a întins capul spre mine, prefăcându-se că m-ar fi auzit mișcându-mă. Mi-am reținut respirația, apoi, pe furiș, am dat drumul aerului adunat în plămâni cu gura lipită de cearșaful mirosind a săpun de rufe.
Teodora s-a ridicat de unde stătea și am simțit-o aproape, aplecată peste mine. Mâinile ei au trebăluit o vreme, așezând din nou pătura, netezind-o peste trupul meu înfiorat de trecerea palmelor. S-a întins pe pat lângă mine și greutatea corpului a apăsat salteaua groasă și elastică, iar pe lângă umerii mei aerul răcoros, dislocat, a pătruns pe sub pătură, încrețindu-mi pielea.
- O să-și revină, a murmurat Zevedeu. Rana nu-i adâncă. Dacă-mi cădea… Știți, tovarășă Coman, când era mic Cârnu, adică Dorinel, că așa-i ziceam noi, familia, că semăna cu mă-sa leit, s-o suit pe un scaun să ia un caiet de pe dulap. O alunecat și o căzut cu capu’ de parchet. Am zis că-i gata cu el. Vasilica, nevastă-mea, se dădea de ceasul morții. Se bocea prin casă și-și smulgea părul din cap. Și, când o văzut-o ăilalți cum s-o întins pe jos moartă ca morții, au început să urle. Uite așa îmi pisau creierul cu urletul lor. Erau, cum să vă spun? ca niște șoareci prinși în capcană. Mă rog, nu-mi prea vin cuvintele… știți, la școală n-am fost chiar cel mai tare. Ce să fac? Ce să fac? Tot așa mă frământam. Până la urmă am dat telefon și tovarășul Busuioc mi-o trimis o salvare cu un doctor. S-o uitat ăla la cucuiul băiatului, l-o pipăit, s-o răstit la ăilalți să mai tacă dracului din gură! Ce, eu îmi pierdusem capu’ că nu-i permiteam să țipe în casa mea. Da’ știți cum îs oamenii la necaz… Să-l ducem la radiologie, zice doctorul. Cum așa? mă mir eu speriat că, de, în casă nu prea aveam nimic, și știți bine că la doctor dacă te duci cu mâna goală, te ia doar în silă și din frică, dar nimic nu-ți face. Zic: Păi, tovarășu doctor, n-am cu ce, că uitați-vă-n jur, e casa plină de copii. Știți, politica demografică a partidului, zic eu mândru. Eu am aplicat-o cu sfințenie, deși ucazu’ e că după patru poți să faci oficial întrerupere de sarcină. Dar eu îs devotat, tovarășu doctor! Lasă, domnule, poveștile astea, zice. Așa o zis, să mă trăsnească dacă mint! N-avea ecuson și, uite, am avut o clipă de slăbiciune pe care să știți că nu mi-o iert. Da’ după capu’ meu cred că era de la cabinele speciale ale tovarășului căpitan, fiindcă prea își permitea multe. Zice: Ce stai ca bătut în cuie, pune mâna și ajută-mă să ducem copilul la spital. Iar am vrut să-i zic vreo două, așa pe limbă îmi stătea: cum adică, dacă ești doctor, poți să țipi și să comanzi în casa altuia? L-aș fi prelucrat eu nițel, așa cum cere legea, dar mi-a luat-o înainte. Zice: de rest s-a ocupat tovarășul Busuioc. Știți cum o spus-o?! Numa’ în derâdere. Ascultă, tovarășu’, ești doctor sau ce ești? Îți bați joc de omu’ sărac, fără apărare? Și el a făcut un semn cu mâna de parcă-l apucase scârba, și mi-a întors spatele. Am vrut să-l iau de mânecă și să-l dau afară, pe ușă, dar nevastă-mea, știți, ca femeile, sensibilă… Până la urmă nici eu n-am vrut să-l spun tovarășului căpitan ca să-l năcăjesc că avea pe cap tot balamucu’ cu hoții ăștia. Ar fi umblat uite așa, ca pe sârmă, scârba dracului! Din ăștia ies adevărații dușmani ai poporului muncitor, cu cravatele lor de la fondu’ plastic. Miros a săpunuri fine și cu Kentu’ între degete, că Carpațiu’ nostru autohton le pute. Hehei! Ce i-aș mai frige pe ăștia, care azi un Kent, mâine altu’, până când uite ce-or făcut! Or întors lumea pe dos. O oprit, tovarășă Teodora, mersul triumfal al istoriei. Numa’ un brânci și gata, ne-o împins în groapa istoriei. Când ziceam eu: nu-i ierta, tovarășu’ Busuioc, că ăștia ne-ar pune capu’ pe butuc, îmi zicea: mai tacă-ți fleoanca, vezi-ți de ale tale! Ei, și-acum, când niște nespălați, într-o săptămână, o aruncat la gunoi toată munca noastră, a întregului popor, de atâta amar de vreme, cum e? Spune-ți-mi, cum e? Am rămas noi, clasa muncitoare, pe drumuri. Din constructori o să devenim din nou robii capitalismului. Cum o fost posibil ca niște mucoși să răstoarne o țară? Că cei cu mintea limpede și la locu’ lor or stat la televizor. Care va să zică toți am trădat…
- Tocmai muncitorii pe care-i plângi tu acum au pus umărul cel mai tare și mai mult, a zis moale, aproape cu indiferență Teodora. Este fantastic cum exponenții propriei ideologii și-au răsturnat orânduirea bazată tocmai pe această ideologie! N-au știut ce fac, cu siguranță i-a luat valul. Toată vina o găsesc propagandei noastre, care nu și-a făcut datoria, lăsând să pătrundă între noi corpuri străine, dușmănoase, idei periculoase care au ros sistemul ca niște viermi. Muncitorii au fost groparii propriului viitor luminos. Din stăpâni, au ales să fie slugi…
- Să nu mai spuneți așa ceva, a întrerupt-o Zevedeu cu răceală, oprindu-se din hâțâitul lui pe scaun. Aici o fost, în primul rând, mână străină. Tot alții or hotărât pentru noi și tot noi am căzut în plasă, cum se zice. Și n-or fost puțini cei care or întins mâna de ajutor. Toți trădătorii și dușmanii socialismului au ieșit la iveală ca puhoaiele primăvara. O început prigoana și pe conducătorii noștri i-o și băgat la zdup. Aici o fost lovitură de stat cu ajutor străin, cum o zis dumnealui…Orice poți zice despre dumnealui, dar c-o fost prost, asta nu. Avea clarviziune, dar dacă armata te-o lăsat, e…
- Busuioc l-a lăsat, s-a enervat Teodora. Hai să terminăm cu discuția asta. Istoria va scoate la iveală adevărul și să fii convins că vor plăti cu vârf și îndesat!
- Așa să fie, măiculița cui i-o făcut de ticăloși! Da’ eu tot nu pricep cum o fost posibil ca un sistem așa de puternic cum părea, de oțel, fără moarte, pentru veșnicie, cel mai superior stadiu de dezvoltare la care a ajuns omenirea, visul nostru de aur, al celor mulți, s-o prăbușit ca o casă de chirpici? s-a zbătut Zevedeu între nedumerire și neputință.
- Și Busuioc când vine? și-a pierdut Teodora răbdarea. Forța cu care și-a întins picioarele mi-a zdruncinat trupul și abia acum durerea mi-a invadat fiecare fibră, toropindu-mi creierul.
- Încă e învălmășeală mare, a ocolit Zevedeu răspunsul cu destulă neîndemânare. Nimeni nu știe cine-i cu cine. Toți stau la televizor și se zgâiesc. Își fac socotelile și planurile… Tovarășu’ căpitan m-o căutat și mi-o dat ordin să vin aici și să vă zic că trebuie să aveți răbdare. Încă se trage pe străzi și mai mor oameni. Cine trage nu se știe, cine moare se știe bine, români de-ai noștri. Tovarășu’ căpitan o stat mai mult pe la mine și zicea că mulți au făcut ca el, adică o stat de-o parte. Nu știu ce să zic!
Zevedeu și-a șters cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Mi s-a părut că-l frământă ceva, ceva ce nu a spus, și se află în cumpănă: să spună sau să nu spună. Oricum ar fi procedat, câștigul ar fi fost același, părea să creadă el. Hâțâitul lui pe scaun a devenit și mai rapid, și mai puternic, încât așteptam din clipă în clipă să-l aud cum se prăbușește. Încordarea lui se simțea în toate gesturile. Doar Teodora parcă adormise: respira ușor, ca o adiere, țeapănă, fără ca pieptul să i se salte sub presiunea aerului. De atâta liniște mi s-a părut că inima ei a început să bată aproape de tâmpla mea și părul ei negru, cu nuanțe verzulii, mi se răsfirase pe obraz.
- Știți, Cârnu, băiatu’ meu, o fost împușcat ieri noapte în piață, a șoptit Zevedeu cu glas frânt. Eu i-am spus să nu se ducă, dar el mi-o râs în nas… N-am vrut să-l las. Pentru prima dată… L-am rugat. Nu te duce, băiete, c-o să sfârșești sub șenilele tancurilor. Așa s-o întâmplat și-n 56 și-n 68. Pe toți i-o prins. Tot noi o să ieșim deasupra, i-am zis. Tu nu poți să fii trădător. Și el iar mi-o râs în nas. O venit ziua judecății marii voastre minciuni, o zis. Și eu l-am pocnit de i-o dat sângele pe nas. Acum e sub pământ. Or vrut să-mi dea bani și să-l îngroape în așa zisul cimitir al eroilor pentru libertate și democrație. Auzi, democrație, pââh!… Adică, poți zice ce vrei – vorba vine! -, dar ești liber să crăpi de foame. Noi îi duceam cu forța la muncă, prin decrete, și ăștia îi dă afară și pe cei care vor să muncească… Ce, i-am dat afară din casă pe ăia și le-am aruncat banii să și-i bage-n cur. Vă rog să mă iertați, dar uite așa se întorc toate în mine. Eu nu-mi schimb părerea ca ciorapii murdari. Dacă n-ar fi fost tovarășii, cine eram eu, Zevedeu? Și acu’ eram tot în satu’ ăla nenorocit unde, când ploua, nu puteai intra sau ieși decât călare din cauza glodului. Acu’ stau la bloc, cu baie și apă curentă, copiii sunt aranjați la casele lor, nici capu’ nu mă doare! Cârnu, ăsta micu’, da ăsta… el ne-o trădat…
Ascultându-l cum spusese totul cu atâta indiferență, încercând să se depărteze cât mai mult de adevărul cutremurător pe care-l trăise în aceste zile, am simțit cum se chircește carnea pe oase. Și totuși, în sinea mea, îl recunoșteam pe acest om veșnic răzimat de stâlpul porții de la intrarea principală în fabrică, în uniforma lui ponosită, cenușie, croită dintr-o stofă grosolană, cu pieptul adus în față și pistolul pe burtă, privindu-ne cu ochii mijiți pe sub cozorocul șepcii. Niciodată nu l-am văzut zâmbind sau scoțând vreo vorbă de răspuns celor care treceau pe lângă el și-l salutau. Supraveghea tăcut cum alți doi portari ne controlau, pipăindu-ne pe sub brațe și apoi în lungul corpului. Din când în când se apropia de poartă și căuta îndelung în vreo servietă care i se părea cumva mai altfel: răbdător, suporta protestele neconvingătoare ale celui în cauză și, deodată, ridica privirea înghețată, tăioasă, obligând omul să-și înghită vorbele. „Liber”, poruncea el disprețuitor și-și relua locul pândei. Altădată îl vedeam cum se plimbă cu mâinile la spate prin curtea fabricii, oprindu-se mereu în fața panoului cu fruntașii în producție. Cu picioarele larg desfăcute, bine înfipte în pământ, cerceta fiecare fotografie ca și cum ar fi vrut să memoreze acel chip. „Tu știi de ce se uită ăsta zi de zi la pozele ăstora?” m-a întrebat Dionisie Borcoman. Am clătinat din cap. „Crede că ăștia sunt sfinții părinți ai societății socialiste multilateral dezvoltate, a râs el batjocoritor. Ei întruchipează, în mintea asta de pachiderm, omul nou. Tâmpitul aspiră să ajungă, și el, cu mutra lui de animal preistoric între impostorii ăștia. El mi-a povestit toată durerea asta a lui într-o noapte când am fost ofițer de serviciu”. Văzând că tac, Dionisie a continuat iritat: ”Să nu-mi spui tu că Anton Șerbănescu, ca să iau doar un exemplu, e un meseriaș. E un pezevenchi care a știut să se orienteze. Ca și tine, de altfel! Numai că ție, pare-mi-se, ți-a mai rămas un grăunte din bunul simț țărănesc și nu te-ai afișat chiar peste tot. Nu te preface că nu știi câte parale face Anton! Nu înțeleg însă cum… din ce motive împingeți voi în față toate nulitățile astea! Cum de v-a dat prin cap să-l faceți pe ăsta secretar de partid tocmai într-o secție cum e montajul general când el nu știe să citească corect nici măcar un desen tehnic?” Voi l-ați ales! am ripostat înfuriat de faptul că nu găsisem alt argument.
Dionisie s-a îndoit de mijloc sub greutatea hohotelor de râs. Toți cei aflați în biroul conducerii secției și-au ascuns veselia cum i-a dus capul. Maistrul Aronică, un bărbat scund și gros peste măsură, își lega și-și dezlega șireturile pantofilor, chițăind ca un șoarece prins în cursă pe sub biroul încărcat cu maldăre de dosare și desene tehnice. Burta lui imensă peste care cămașa întinsă rămăsese în câteva locuri fără nasturi și pe unde se revărsa grăsimea acoperită cu smocuri negre de păr, sălta caraghios într-o parte ca și cum s-ar fi desprins de restul trupului. Deși în sinea mea hohotele de râs ale lui Dionisie s-au spart unul după altul rănindu-mă și obligându-mă să le fac față printr-un zâmbet acru, am sfârșit înroșindu-mă din cauza efortului de a mă stăpâni. „Hai, mă, că ești un băiat dezghețat, a urmat Dionisie cu aceeași nuanță batjocoritoare în glas, înghițindu-și cu ușurință veselia. Cum dracu’ să mai credem asemenea baliverne?! Doar democrația socialistă se regizează. Adică a venit ăla de la municipiu… cum îl cheamă, domnule, că-l văd mereu pe la cantină cu o sacoșă albastră?… Cum îi zice?” „Poparcea”, a zis maistrul Aronică printre gâfâieli și opinteli. „Da, ăsta, a reluat Dionisie, încruntându-se și fața i s-a micșorat, s-a concentrat într-un oval nu mai mare de două palme alăturate. S-a sculat ăla în picioare și-a zis: Vă rugăm să ne dați voie să avem și noi o propunere. Asta nu înseamnă că trebuie s-o aprobați. Am căutat și noi o soluție pentru această organizație bună, dar foarte greu de condus. De ce? o să vă întrebați. Din simplul motiv că și pe noi ne arde că nu toate lucrurile merg ca lumea. Nu putem lăsa secția aceasta atât de importantă pe mâna unor diletanți în munca politică, auzi dom’le, omul cult! De această secție depinde viața uzinei. Trebuie să fim cu ochii în patru pe cine punem. De aceea, după mai multe consultări cu colectivul de comuniști și de oameni ai muncii ne-am gândit la tovarășul inginer Anton Șerbănescu. E un element model și la fabrică și acasă, în familie. Provine dintr-o familie de muncitori din tată în fiu, dânsul fiind primul care a trecut în categoria intelectualității tehnice. Pe urmă, a luat cuvântul tovarășul director Moise Panait, apoi a urmat Emilian Popescu, inginerul șef și, la sfârșit, tu, Simioane. Toți ați dat cu pumnul în masă că Șerbănescu e un geniu tehnic, că e un comunist de omenie, că întruchipează omul nou, constructor conștient al societății noastre care și la budă gândește numai la superioritatea orânduirii socialiste. Ce, mă, nu-i așa? Am spus eu altceva decât ați spus voi acolo?” „Mă, Dionisie, am început speriat că discuția ar putea ajunge și în alte locuri, mă băiete, ar fi bine să-ți măsori cuvintele”.
Deși mi-am dat seama că nu fusesem deloc convingător ridicând tonul și că încercarea mea de-a deturna sensul discuției eșuase, am tăcut, privind cum Zevedeu se depărta de panoul cu fruntașii în producție, cu pasul lui legănat. Fusesem înfrânt, pierdusem terenul sigur de sub picioare într-o singură clipă și nici nu aveam idee cum să las măcar impresia că lucrurile se petrecuseră altfel decât le prezentase Dionisie Borcoman. Toți cei de față, eram convins, se distrau, văzându-mă pus la colț, dar nu aveau îndrăzneala s-o arate. Simțeam disprețul lor ca pe-o lovitură de bici în plină figură și arsura asta îmi seca sufletul. Ce mai rămăsese din toată strădania mea de-a arăta că sunt indispensabil? Se risipise, în mai puțin de zece minute, toată munca mea de aproape un an. Chipurile acestor oameni, stânjenite de insistența cu care le ceream sprijinul, îmi confirmau, dacă mai era nevoie, cât de inutilă era zbaterea mea de-a fi ceea ce nu puteam să fiu în nici un fel.
Nu-mi era ciudă pe Dionisie, deși bănuiam că de mult căuta un prilej ca să mă înfrunte. Așa credea el că mă ajută, îndreptându-mă pe calea firească printr-o intervenție chirurgicală, care să separe ceea ce mai rămăsese sănătos din partea bolnavă. Nu știu câtă dreptate avea el, dar simțeam că ironiile lor camuflau sentimente mult mai profunde de care știa să se folosească cu abilitate pentru a câștiga încrederea celor din jur. Era din ce în ce mai insinuant în tot ce făcea, ambiguitatea studiată a felului său de-a fi având mare efect asupra celorlalți. Pe nesimțite, se instalase în fruntea oamenilor, îi conducea acolo unde voia el, obligându-mă în multe situații să țin seama de existența lui. Teodora îmi sugerase că singura soluție ca să nu stârnim pasiunile oamenilor, era să-l primim în partid. Refuzul lui a fost ferm: „Nu sunt încă pregătit pentru un pas atât de important!”
Zevedeu ajunsese lângă poartă și făcuse un semn unui paznic să se apropie. Fără să-și scoată mâinile din buzunare, îi arătă cu bărbia o grămadă de frunze maronii adunate în colțul din stânga al rondoului din fața clădirii administrative. Omul dispăru și se întoarse cu o lopată și o mătură. Îl vezi ? m-am trezit vorbind și împingându-l pe Dionisie în fața geamului. „Ce-i cu el?!” s-a mirat. E omul lui Busuioc, am șoptit enervat că din nou nu știusem să mă stăpânesc. Nimic nu se mișcă în fabrică fără ca Zevedeu să știe. Chiar și Moise Panait și Teodora sunt prudenți în preajma lui. Tentaculele s-au întins în toate părțile. Busuioc îl are pe Zevedeu, Zevedeu are alți trepăduși mărunți care, ca să poată scoate pe poartă un metru de cornier sau ca să-și repare mașinile în garajul fabricii și pe banii ei, fac ce li se spune, ce li se cere. Pricepi ce vreau să spun?
Dionisie a încremenit lângă geam; gesturile lui largi și subtil parodice s-au frânt retezate de o uriașă și nevăzută foarfece. Efectul a fost neașteptat chiar și pentru mine. S-a retras în spatele biroului său spre nedumerirea celorlalți care, la comandă, și-au întors capetele spre el fără să înțeleagă ce se petrece atât de fulgerător cu acest om sigur pe sine întotdeauna. Slăbiciunea mea, luându-l prin surprindere, l-a derutat. Simțeam că-l cuprinsese frica. Tremurul mâinilor sale deasupra dosarelor cu desene de execuție, amplificându-se, se transmisese tuturor. Fiecare încerca să-și ascundă spaima în tăcerea care se lăsase peste noi ca o carapace de plumb.
Am rămas întors cu spatele spre ei, consumându-mi pe îndelete bucuria nesperată. Așa, lua-v-ar dracu’ să vă ia! am exclamat fericit. Cine e neica nimeni, mă? Că așa i-ai spus, mă, Teodorei. Cum, o femeie atât de frumoasă și inteligentă ca tine, cazuri rarisime în istoria universală, să se încurce cu un neica nimeni cum e Simion ăsta? Ei bine, te-ai înșelat amarnic, Dionisie Borcoman!
Mă înfuria și mă încuraja, în același timp, gândul că reușisem cu atâta ușurință să păcălesc pe toată lumea, mimând slăbiciuni devastatoare. Târziu, după aproape un an, mi-am dat seama că Dionisie Borcoman își pierduse cumpătul din cu totul alte motive. În acea clipă, el avusese convingerea că știam de existența unei organizații clandestine unde, se pare, era chiar șeful sau, mă rog, în conducere, care împânzise orașul cu manifeste scrise cu ajutorul literelor decupate din ziare. Textul, destul de neîngrijit, era o parafrază după un celebru vers din „Internaționala”: „Sculați, voi, oropsiți ai vieții…”. Mi s-a părut un lucru fără noimă, lipsit de imaginație, o însăilare tristă și caducă, cum să zic? efectul unui teribilism adolescentin, Când a fost arestat, după noiembrie 1987, a recunoscut, preluând asupra lui totul. Þin minte, a susținut că nu există nici o organizație anticomunistă, e o aberație, o exagerare a celor mult prea zeloși, care vor să profite de moment, el singur a conceput, a scris și a distribuit fițuicile astea oribile. Inconștiența lui m-a descumpănit, ura lui m-a înspăimântat, nimic nu semăna cu un sentiment omenesc. Probabil aceeași senzație au avut-o și anchetatorii, altfel e greu de explicat tergiversarea continuă a deznodământului. Se bănuia existența unei rețele mai întinse, cu fire ieșind în afara țării. De unde atâta liniște la acest om care risca pedeapsa capitală? Doar disperarea era mult prea puțin. Cineva trebuia să-l apere. În cine avea atâta încredere? Intrigat, am încercat să aflu, invocând responsabilitățile mele politice. Mi s-a răspuns cu răceală că omul e bolnav psihic și e în tratament. N-am acceptat explicația, dar Teodora a intervenit cu brutalitatea ei dintotdeauna, interzicându-mi să mai întreprind ceva. Disimulat, în toate răspunsurile se ascundeau amenințări ceea ce, pe nesimțite, mi-a declanșat aceeași spaimă uscată și paralizantă. Deși un nemaiîntâlnit sentiment de revoltă mă îndemna să continui cercetările, frica a fost mai puternică. Pentru prima dată dezamăgirea a luat formă violentă, provocând un adevărat proces de conștiință ceea ce, trebuie să recunosc, m-a găsit nepregătit.
Þin minte că într-o seară începuse să plouă mărunt și vântul arunca prin geamul deschis al biroului de la etajul al patrulea vârtejuri reci de picături aproape pulverizate când m-a căutat Busuioc. A intrat fără să bată la ușă, a stins lumina de plafon și s-a trântit într-un fotoliu în fața mea cu picioarele larg desfăcute. Și-a dus degetele la gură și am avut impresia că și le mușca nervos. Era palid, cearcăne mari, viorii îi încadrau ochii. Pentru o clipă m-a distrat gândul că Vasile V. Busuioc își vopsise pleoapele. Cu fața lui de adolescent , plină de coșuri, cu gesturi mereu calculate cu obsesivă pedanterie, vorbind în șoaptă ca să te oblige să fii atent indiferent de ce spunea, părea un om bolnav de inimă, care tocmai scăpase cu viață dintr-o criză puternică și spaima morții îi rămăsese adânc întipărită în lumina ochilor. „Cum s-a putut strecura ăsta aici, în sectorul meu?” a mârâit el printre degetele adunate piramidă peste buze. Când mă pregăteam să-i răspund, brusc i s-a roșit fruntea, fața i s-a pătat în rozaliu, a ridicat palma ca și cum ar fi vrut să-și astupe gura, s-a albit. „Taci! Măcar ține-ți fleoanca! a murmurat el cu vocea tremurată de încordare. Ca secretar de partid, trebuia să-ți fi dat seama că se pune ceva la cale”. Cum îți închipui că…, am protestat înspăimântat de insinuare. „Sunt convins că știai, dar ai tăcut, a continuat el cu voce albă, inflexibilă, dură. Nu ești tu prostul care să fie dus de nas cu atâta ușurință. Și, dacă să zicem că a fost o scăpare, Teodora e mereu în spatele tău. Ce, ai impresia că nu se știe? Cunosc fiecare moment al legăturii voastre. Și nu mă refer la faptul că trăiți în concubinaj ceea ce pentru un om cu funcția ta poate fi fatal, ci și la simbioza voastră spirituală, conspirativă, ca să mă exprim elegant”. Îți interzic…, am amenințat, pierzându-mi definitiv calmul. „Interzici pe dracu’! mi-a tăiat-o el plictisit. Știu din liceu că ești un papă lapte. Singura ta calitate e că știi să asculți și să răspunzi la comenzi. Muierea asta afurisită a făcut din tine ceea ce ești. Altfel, dispăreai în anonimat ca orice ingineraș tocilar, fără talent și fără ambiții. Așa că lasă protestele tâmpite. O să dai și tu o declarație, adică o să semnezi textul pe care o să ți-l dea Teodora. Am vorbit cu Moise Panait și e de acord să pleci câteva săptămâni în concediu, să dispari și tu și Chiajna asta a ta până când lămurim situația. Nu vreau să am și alte surprize, înțelegi ce vreau să zic? Prin niște oameni care-mi sunt datori, am lansat zvonul că ești epuizat, fiindcă de doi ani n-ai mai fost în concediu, iar pentru Teodora am găsit un curs de reciclare la Academia „Ștefan Gheorghiu”. În același timp, o să deratizăm și când o să te întorci, o să respiri aer curat”.
S-a ridicat din fotoliu, schițând o presupusă înțepenire a gâtului: și-a întors brusc capul spre stânga, spre dreapta, apoi pe spate, parcă am auzit oasele trosnind, a exclamat: „Unde mă-sa am răcit!? Că în ultimul timp am dormit exclusiv lângă nevastă. Cred că și asta-i cauza”. A râs scurt, în surdină, ca și cum ar fi îngânat melodia unui cântec. „E clar? a zis el, făcând câțiva pași spre ușă. Să n-avem discuții. Mâine să nu te mai găsesc aici. Repetă-i același lucru și comisarului rău, deși nu cred că-i nevoie… Aș fi curios să aflu ce-o ține lângă tine. Ai tu ceva în pantaloni care nu mai are nimeni”. A râs iarăși în același fel, legănându-se cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor. „Nu-i așa? a urmat el și-n ochii lui s-a adunat o pâlpâire de curiozitate, repede reprimată. Văd că taci. Semn rău! Bănuiesc că și gândești”. Du-te-n mă-ta, am răspuns în gând, disprețuitor.
Tăcerea mea l-a incitat și mai tare. Deși efortul era vizibil, am reușit să mă stăpânesc ceea ce l-a înfuriat de-a binelea. În drum spre ușă s-a oprit, privindu-mă pe sub sprâncene cu ochii mijiți, împânziți de sclipiri înghețate. Mi-a spus, silabisind: „Să-mi dai manifestele care au fost găsite în curtea fabricii. Mi-a spus Zevedeu că ți le-a dat ție. Tâmpitul s-a speriat!” Le-am predat, am răspuns liniștit, ridicând din umeri. „Ești un idiot, dragul meu, a suspinat el. Pe cine crezi că impresionezi?! Faci pe tine, nu-i așa? Te-ai ars! Bă, nenorocitule, cum ți-a dat prin cap să le arzi în sobă? Zevedeu a găsit un colț din mizeriile alea. Teodora susține că nu le-ai citit din cauza spaimei. Așa să fie! Oricum, dacă vreodată îți aduci aminte ce scrie în ele, e indicat să-ți coși gura. O intervenție chirurgicală din partea noastră ar fi mult mai costisitoare”.
I-am întors ostentativ spatele. Era singura cale prin care să-l temperez, sădind, prin indiferență simulată, îndoiala. Și n-am greșit deloc. Busuioc a ieșit din birou, închizând ușa cu precauție, fără să mai scotă un cuvânt.











Adevărul e că am ars peticele de hârtie fără să le citesc. Când mi le-a adus Zevedeu murdare, ude, floțăite, unele rupte, așa cum le-a adunat din gunoi, le-am strâns în pumn și le-am băgat în buzunarul halatului. Două pete mari de umezeală, care s-au lățit vertiginos, mi-au atins pielea șoldului, dându-mi senzația îmbăierii într-o apă clocită la soare. M-am încuiat în birou și am încercat să le ard. Fiind ude, însă, a trebuit să le las câteva ceasuri în sobă ca să se zvânte. I-am spus, senin, secretarei că nu primesc pe nimeni, nici chiar pe Teodora, fiindcă lucrez la un material pentru plenara C.C. al P.C.R., care urma să aibă loc peste două săptămâni, și trebuia să dau prima formă la județ până mâine dimineață. Apoi, spre seară, când nu mai era nimeni prin preajmă, le-am dat foc. Spaima mi-a pătruns în oase, înmuindu-le. Cu cât încercam să mă liniștesc, cu atât mai tare tremuram. Stomacul se chircise, se dilatase, crescând ca o imensă bubă, îmi ajunsese în gât, secționându-mi respirația, se smucise, lăsând să țâșnească șuvoiul cald și amar. Sudoarea îmi curgea șiroaie pe gât, pe sub cămașă…
-… așa o zis, că vine, am auzit din nou vocea răgușită a lui Zevedeu urmată de hâțâitul scaunului. O zis chiar așa: să stați liniștiți până se lămuresc toate. Apoi, schimbând tonul spre mirare și scuipând subțire printre dinți în fața lui, pe blana prăfuită, a continuat: Ce să căutați în oraș?! Parcă o fost război. Clădirile din centru au fost ciuruite de gloanțe, numai geamuri sparte, liniile troleibuzelor rupte și căzute pe jos, crengile castanilor rupte ca după furtună grozavă…Ce, e prăpăd! Pichetele gărzilor patriotice și ale armatei controlează toate mașinile și la intrarea și la ieșirea din oraș. Nu poți să treci un ac. Dacă nu stai la somație, se trage și te face ciur. La poarta fabricii, stau cu pușca la picior. Te controlează până la piele. Bă, le-am zis ăstora noi care , cu de la sine putere, s-au pus în post, eu sunt șeful pazei și de trei zile și trei nopți nu m-am dezbrăcat și nu m-am descălțat. Aici am înlemnit cu pușca în mână ca să apăr avuția poporului. Voi, zic, unde dracu’ ați fost că nu v-am văzut pe nicăieri? Adicălea, după ce-o trecut pojaru’, hop la plăcinte! Păi, asta-i treabă, bă tovarăși? Uite d-acolo se trăgea cu mitraliera, de sus, de pe blocul ăla în construcție. Eu stăteam uite aici, în văgăuna asta plină de gunoaie. Era și o pisică moartă și pe jumătate putredă prin care umblau viermii albi și groși cât degetu’. Și eu nu mă puteam mișca nici într-o parte nici în ailaltă, și luam putoarea în nas. După câteva ceasuri, am simțit prin întuneric cum se urcau viermii și pe mine, se târau pe mâini, uite așa lipicioși, cu mâzgă și… Ce să mai zici? N-aveam nici apă… Știți cum îi când n-ai apă? Þi se pare că setea e și mai mare. Și scârba era și mai și! Eu trăgeam câte un cartuș pe noapte când își lua câte unu’ nasul la purtare și încerca să coboare din bloc pe scările abia montate și ei mă snopeau cu mitraliera. Voi, zic, unde ați umblat? Că eu jur pe născătoarea mamei că nu v-am văzut! Ceee, ți-ai găsit cu cine să te înțelegi! O țineau p-a lor cu revoluția și iar revoluția. Eu unu’ n-am priceput cum vine chestia asta cu revoluția. Știm că muncitorii se încaieră cu burghejii, cu exploatatorii capitaliști, nu ei între ei sau, și mai rău, cu niște umbre! Ei ziceau că se bat cu securitatea. Aiurea! Busuioc era ascuns la mine acasă și n-a scos nasu’ decât acum, după cinci zile, și doar până în fața blocului. Alții ziceau că ăia sunt teroriști palestinieni în solda tovarășului secretar general ceea ce e o prostie cât România. Tovarășu’ nu face așa ceva, are sprijinu’ poporului… Busuioc zicea și el că sunt niște profesioniști veniți la fața locului dinainte la tot felul de prieteni ca alde Borcoman și Brezan, și din vest și din est, bătu-i-ar ciuma cea neagră de criminali, care au pus ici și acolo câte un stimulator…
- Simulator, l-a corectat Teodora.
- Așa, așa, da, stimulator electronic, care se distruge singur, și apoi se distrau cum ne împușcam între noi, și eram siguri că facem revoluție. Alții ziceau că au intrat rușii peste noi, ca să ne aducă pe calea cea oablă, alții că sunt spioni unguri, ca să ne ia Ardealul, mama dracului să-i ia pe toți! Așa cum au venit, așa au dispărut! Ceee, aici o fost mână de maistru…
- Maestru, l-a întrerupt din nou Teodora.
- Maistru cu nota zece plus, a acceptat Zevedeu. Și cum ziceam, e o harababură perfectă. Ne suspectăm unii pe alții, ne punem la zid, dar toți țipăm fără răzbunare…sau vedete… Cine știe care-i adevărul și dacă-l vom afla vreodată, că românul are ținerea de minte scurtă! Poate după anu’ două mii, dacă scăpăm de la sfârșitu’ lumii.
- Dar la fabrică, la noi, ce-i? a întrebat Teodora nemulțumită de vorbăria lui Zevedeu.
- Păi, ce să fie! a răspuns el, dregându-și glasul ostenit. O venit unu’ pe care-l cunoașteți foarte bine și-l cheamă Anton Șerbănescu. S-o foit uite așa, ca un curcan prin fața mea, și-o zis: Bă, să dispari din fabrică până nu te pun la zid cu toți turnătorii tăi. Ce turnători, domnu’ inginer? zic eu. Lasă, bă, poveștile, zice, că doar știu că dădeai raportul lui Busuioc. Îl prindem noi și pe ăsta cât de curând, și-l punem la saramură. Păi, dacă-i așa, zic, atunci s-o luăm cu binișorul și să le spunem tovarășilor aici de față că sunteți șefu’ unei bande care a furat din fabrică până și cutii de ambalaj. Piesele trecute peste gard, domnu’ inginer, zic, se apropie de milion. Dacă scoate Busuioc dosaru’ și-l pune pe masa procuraturii? zic. Și el, ițindu-se la mine: S-a terminat cu propaganda voastră comunistă prin care inventați tot felul de sabotaje ca să ascundeți incompetența. Și tu și securitul tău sunteți morți, bă, și morții nu vorbesc. Și câte alte bazaconii d-astea! M-or ținut un ceas și ceva în picioare și m-o judecat ca pe hoții de cai. Cu piesele furate i-am cam pus foc, dar am sămănat în ăilalți și îndoială și bănuială, cum să zic! După ochii oamenilor mi-am dat seama… Uite așa, ca șarpele, și-o lăsat Șerbănescu pielea pe drum. Pe urmă am predat arma miliției c-au vrut ăștia ai lu’ Șerbănescu să-mi ia pistolul din dotare și să mă bage la zdup. Nu-s eu prostu’ ăla , neică! Pe mine m-au scos pe hol sub pază și au intrat la tovarășu’ director Moise Panait. N-au stat prea mult în birou, vreo zece-cinșpe minute și l-au scos și pe ăsta afară. După cum arăta de șifonat, cu cravata într-o parte și gulerul cămășii rupt, se pare – ce se pare! – e sigur c-o luat niște pumni, și-o fost bușit. Lasă, lasă, o zis, directoru’, o să ajungeți voi să blestemați și laptele care l-ați supt… cam așa ceva o zis!…
- Canalia! a exclamat Teodora.
Hâțâitul scaunului s-a oprit brusc.
- Cum adică? a mârâit Zevedeu nedumerit. Directoru’ s-o opus, pot să zic că…
-Nu despre el e vorba, a spus nerăbdătoare Teodora. Mă refeream la Șerbănescu.
-A, da! s-a liniștit Zevedeu, hâțâindu-se mai departe. Așa da! Ãsta e o canalie, știu! Din secretar de partid a devenit peste noapte lider de sindicat, că nu le mai spune președinte, deși până acu’ e tot aia. N-o avut îndrăzneală să sară tocmai în fotoliu’ direcțiunii. Știm și noi câte pile și intervenții, câte presiuni pe toate canalele, cum zicea tovu’ Busuioc, să fie primit în partid. Bă, mi-o zis Busuioc, așa ceva nu mi-o fost dat să văd de când mama m-o făcut. Șerbănescu ăsta o reclamat la primu’ secretar că primirea în partid se face pe ochi și pe sprâncene și nu după calitățile omului, sau alteori forțat ca să fie compoziție, iar oamenii devotați sunt ținuți pe margine ca să nu le strice lor socotelile. Auzi, bă Zevedeu, ăștia sunt mai periculoși decât toți care latră și spun bancuri politice la un loc. Cum așa, tovarășe căpitan? mă fac eu surprins. Ai să vezi! o mai zis tovu’ Busuioc. Și uite c-o avut dreptate! Da’ las pe mine că-l pun eu cu fața-n jos înainte să afle unde sunteți ascunși. Ãsta n-o să vă ierte că sunteți martorii principali, care puteți dovedi toate potlogăriile, abuzurile făcute, dându-se comunist adevărat și de omenie. Are tot interesu’ să dispăreți, d-aia vă caută. Nu vă faceți griji, crucea mamei lui de canalie! Pe d-alde ăștia e ușor să-i împingi în vreo sculă ascuțită, ori să-i calce vreo mașină sau chiar să le fie tărtăcuța sfredelită de vreun glonț că, de, nu-s eu chiar tâmpit. Am predat pistolu’ meu, dar Busuioc mi-a dat altul. I-am șters seria cu pila, cum mi-o zis tovul căpitan. Un bob zăbavă că facem noi curățenie în țara asta scoasă la mezat de toți trădătorii, așa cum scrie în istoria patriei.
- Numai să nu fie prea târziu, a spus Teodora, ca pentru sine, și i-am simțit încordarea trupului. Până atunci o să fim cu capu-n laț.
Zevedeu și-a încetinit legănatul lui pe scaun. Pe furiș, am deschis ochii și, printre gene, i-am văzut fața nerasă, ridată, împietrită în lumina amurgului. Am avut senzația că se desprinsese de lumea reală și umbla de acolo până acolo fără să-ți găsească locul; hăituit, căuta să-și ascundă panica, lămurind, în primul rând pentru sine, întâmplările condensate într-un segment de timp foarte scurt. Se chinuia să ajungă la liman și, zbătându-se, se cufunda tot mai adânc în nămol.
- Nu există nu se poate, există doar nu vrem, cum o spus-o clasicii noștri marxist-leniniști, a reluat Zevedeu, aparent fără nici o legătură cu ceea ce spusese până acum. Aluzia lui la unul dintre sloganurile des folosite în ultimii ani însemna că sporadicele intervenții ale Teodorei în timpul acestui lung monolog găsiseră cu totul alt ecou în sufletul lui. După cum se întețise hâțâitul scaunului, era limpede că sub învelișul politeții se ascundea suspiciunea și poate și mai mult, disprețul pentru noi, cei care îi înșelasem așteptările, Probabil, în sinea lui evaluase și posibilitatea să ne dea pe mâna noilor autorități, prezentându-ne în cele mai sumbre culori. De fapt, nu se confirma decât ceea ce știam din istorie: în revoluții se moare foarte mult degeaba. Pierderile umane sunt mai mari din cauza erorilor, a urii și răzbunărilor decât din înfruntarea directă.
- Uneori am și eu îndoieli, a devenit el conciliant, contrazicându-mi gândurile. Apoi s-a repezit speriat că Teodora, la rându-i, ar fi putut înțelege altceva: Nu, nu pun în cumpănă cauza noastră, tovarășa secretară…
(Pah, am făcut, fără să vreau, surprins de șiretenia acestui om, care și-a întreținut cu abilitate imaginea de individ mărginit, slujitor modest și devotat. Erau remarcabile scenele în care se prefăcea că nu înțelege cauzele nemulțumirilor lui Moise Panait. Ori de câte ori avea loc vreun eveniment neplăcut în sectorul pazei, Zevedeu își punea rapid masca unui idiot sadea, înmărmurit de întâmplare, reușind să păcălească pe toată lumea. Eu însumi am fost victima inocenței lui simulate până când, într-o seară, mergând în spatele lui pe aleea care ducea spre clădirea administrativă, l-am auzit spunându-i inginerului Anton Șerbănescu, cu vădită nemulțumire: „Lăsa-ți pe mine. Dacă eu zic una, asta e. Știu eu cum să-i duc pe ăștia. Iau poziția mutului sau a prostului după împrejurări și totu’ se rezolvă. Dar înțelegerea să fie înțelegere. Altfel, să știți, schimb placa!”).
Teodora s-a foit, vrând să se convingă că eu scosesem acest sunet. Ca să înlătur orice suspiciune, am gemut stins, întorcându-mă ușor pe-o parte și căutând să-mi mențin ritmul normal al respirației.
- Cred că-și revine, l-a avertizat ea.
- Ce vă spuneam eu, a răspuns plictisit Zevedeu, fără să-mi acorde nici o atenție. A reluat, legănându-se arar: Eu, tovarășă Teodora, dacă va fi cazu’, o să-mi dau și viața. Ce mai pot eu pierde decât boii de la bicicletă, cum zicea bătrânu’ meu când îl certa mama că bea prea mult și noi, droaia de copii, n-aveam încălțări. Ori așa, ori…
Zevedeu s-a oprit brusc. L-am simțit cum s-a ridicat sprinten din scaun, cum a cercetat ușile, ascultând încordat, apoi ferestrele, cum a ciocănit cu degetele îndoite pereții din bârne în câteva locuri.
- Stai liniștit că aici nu ne aude nimeni, l-a potolit Teodora, abia reținându-și repulsia.
- Nu se știe, a murmurat el. Niciodată nu se știe. Trebuie să te uiți bine în juru’ tău, cum e tovarășu’ Busuioc vigilent, adună, sortează. Știți cum vine chestia mai bine decât mine care sunt un amărât. Vreau să zic – și l-am auzit cum s-a așezat din nou, hâțâindu-se în scaun – vreau să zic – și-a coborât vocea – că Dionisie Borcoman o scăpat. Mi-o spus un om d-al meu, care se află printre derbedeii ăia care au intrat în clădirea securității, că l-au găsit într-un beci pus la păstrare. Cică n-apucaseră să-l ancheteze apăsat. Era, e drept, cam tras la față și nedormit, dar n-avea alte urme ca să zici că l-o atins mai zdravăn.
Am avut impresia că Teodora a chițăit ca un șobolan opărit; un sunet subțire, strident s-a strecurat pe lângă mine, pierzându-se prin cameră. Și cum Zevedeu nu se hotăra să continue, Teodora a mârâit, spumegând de furie:
- Cine ți-a spus?
Și Zevedeu parcă preocupat de ceva, parcă nedumerit de reacția femeii a exclamat:
- Cum cine? Nu v-am spus? Un om d-al meu…
Și Teodora, pierzându-și răbdarea, a țipat:
- Cum îl cheamă?
Și Zevedeu netulburat:
- Tovarășu’ Busuioc.
Și Teodora descumpănită:
- Cum așa!!?? Ce-a căutat el acolo?
Iar Zevedeu, păstrându-și calmul, impertinent:
- Asta-i bună! Era în misiune ca să vadă ce și cum, încotro s-o luăm.
Și Teodora uimită, lăsându-și fraza nedusă până la capăt:
- Păi ai spus acum câteva minute că nu v-ați văzut și nici…
Și Zevedeu, recunoscând liniștit, cu aceeași voce dogită de fumul țigărilor multe și de proastă calitate, încât se părea că-i ies cuvintele direct din gât:
- Așa e!
Apoi a repetat, întărindu-și spusele printr-un hâțâit energic:
- Așa e! Dar am uitat să vă spun că-n timpul ăsta am vorbit de câteva ori la telefon.
Și, așteptând în tăcere, hâțâitul se înfigea în pereții camerei odată cu trosniturile mărunte ale lemnului din care era făcut mobilierul. A urmat, ascunzându-și cu greu ironia:
- Că d-aia l-o inventat americanu’ ăla , ca să te înțelegi cu oamenii de la distanță… Tot tovarășu’ căpitan o pus o vorbă acolo unde trebuie ca să-mi bage telefon, că chiar pe vremea noastră, când toți eram egali, unii erau mai egali decât alții.
Râsul gâlgâit s-a împrăștiat enervant peste noi, spărgându-se în milioane de așchii tăioase, care ne-au rănit auzul. A urmat, încercând să imite vocea stinsă, dar fermă a lui Busuioc:
- Mi-o zis domnu’ căpitan la telefon: Mă, Zevedeu, misiunea ta e să-l cauți pe Turturel. E clar? Ai grijă cum o faci. E de maximă importanță.
- Care Turturel? a întrebat Teodora și vocea ei parcă venea din depărtare, de dincolo de orizont.
- Cum care? s-a supărat Zevedeu. Ãla care mătura șpanul prin secție. Þigănușu’ ăla arțăgos! Umbla el cu o pirandă mai în vârstă ca el cu vreo zece ani, care făcea curățenie prin blocul administrativ. I-am găsit într-o noapte încățălați pe masa de ședință din biroul directorului. Era întuneric și treceam în control când hop! am auzit niște gemete și gâfâituri de gândeai că s-o înfăptuit o crimă. Care ești, mă? întreb. Nimic. Parcă-parcă s-o mai înmuiat și s-o rărit gemetele. Când să plec, iar. Mi-am luat inima în dinți și am intrat. Erau unu’ peste altu’ pe masă și becu’ d-afară bătea tocmai pe bucile țiganului. I-am ars una peste cur de-o sărit ăsta ca ars cu nădragii în mână. Aici v-ați găsit loc, fir-ați ai dracului de împuțiți! Da’ unde, bre, nea Zevedeu, o zis Violeta asta, țiganca. Că acasă mă omoară tata dacă dă peste noi. Ș-aici dacă rămâi grea, o să iasă purdi deștept…
Zevedeu iar a râs răgușit ca și cum ar fi vrut să-și ascundă veselia în pumni. A urmat:
- Păi ăsta-i omu’ de care se folosea Șerbănescu. El scotea piesele din secție sub șpanu’ lui Turturel, care apoi le arunca peste gard, în tufele ălea de lângă gunoaiele orașului. Eu l-am prins într-o noapte, la schimbu’ trei, și l-am dus la miliție. La început că mâr, că câr, n-o vrut să scoată un cuvințel. Luase pe nu știu în brațe și făcea pe prostu’. Că-i o glumă a românilor ca să-l bage pe el la apă, că n-o văzut când o încărcat șpanu’ cu lopata. Și tot d-astea, până l-o luat un plutonier în primire. Era voinic al dracului ăsta și avea niște labe cât cazmaua. Când l-o altoit o dată, numai ce l-am văzut pe Turturel cum cade moale ca un sac. Zic e gata! Da’ de unde! O luat namila o găleată cu apă rece și l-o îmbăiat. Mă, Berbec, i-o zis un tovarăș căpitan care-l ancheta, poartă-te mai delicat că dă ortu’ popii și nu aflăm nimic. Ne scalpează șefu’! Nu știu ce-o mormăit Berbece ăsta, pare-mi-se că s-o supărat că nu-și poate arăta el mușchii, că l-o ridicat pe Turturel într-o singură mână și l-o trântit pe scaun. Spui, mă, a urlat el odată c-or zăngănit geamurile și chiar căpitanu’ ăla o sărit în sus. Ce să zic de țigan?! Făcuse pe el, pe cuvântu’ meu. De la scaun până în mijlocu’ camerei s-o scurs un râuleț subțire. Atunci o intrat tovarășu’ Busuioc cu un maior. Nu știu ce-au sporovăit lângă geam unde s-au retras, că l-am auzit pe Berbec ăla înjurându-i urât de mamă. Eii, nu tare! așa printre dinți. După aia, tovarășu’ Busuioc m-o chemat la el și mi-o trasat sarcină: Bă, Zevedeu, ia-l pe tuciuriu și du-l la mine în birou, la fabrică. Þeles, tov căpitan! Asta o fost tot.
- Aha! a făcut Teodora în vârful limbii.
Zevedeu s-a oprit din hâțâitul lui sâcâitor, și i-am simțit ochii ațintiți asupra noastră. De cum a scos primul cuvânt, mi-am dat seama că se supărase. A zis, cu un tremur ușor al vocii:
- Și cum ziceam… Unde mama dracului să-l găsesc pe Turturel!? Dar dacă-i ordin, cu plăcere! Mă îmbrac, că ședeam în izmene pentru orice eventualitate. Dacă intra vreunu’ nepoftit sau vreun vecin curios, a doua zi puteam spune: Păi, l-am văzut pe Zevedeu acasă, stătea în izmene, n-avea cum să fie el. Înțelegeți cum devine chestia? Întotdeauna mi-o plăcut tactica și strategia și le-am studiat din doască-n doască. Te-ajută mult în viață!… Muierea mea, când m-o văzut îmbrăcat, cum era și beteagă-n pat c-o rămas de la nașteri fără calciu și e sighinașă, o început să plângă. Stai, tu, blândă, i-am zis, că nu mă pușcă nimeni că eu n-am făcut rău. Cine să aibă grija unui amărât ca mine? Iacă, tu, ies și eu să iau aer că m-o doborât putoarea asta din casă de pereți mucegăiți. O las în plata Domnului, cum se spune la noi, românii, cu plânsu’ ei cu tot, și ies în fața blocului și-o iau chiar la întâmplare pe stradă. Îmi făcusem planu’ să aștept până se întunecă și să trec prin Colonie, unde știam că Turturel își aranjase un cotlon în care trăgea cu baragladina lui ori de câte ori n-avea bani ca să-i joace la barbut, ori să-i bea. Eram convins că n-are bani pentru că înțărcase bălaia. Și așa o fost! Turturel era aici. Cum rămăsese fără bani, îl căutase pe tovarășu’ Busuioc și, după cum era de cherchelit, avusese noroc. Abia m-am înțeles cu el. Uite aici îl am pe Busuiocu’ fetelor, la deștu’ mic, tu-l în mă-sa de criminal! Cum scoate o vorbuliță și nu face ce zice măndel, gata, hop la procuratură. Spun tot. Ce spui, mă cioroiule? zic scos din sărite. Și el, holbându-se la mine. Mă faci cioroi la mine-n casă, mă? Păi, schimbăm foaia! Și pe tine… Nici nu l-am lăsat să termine și i-am dat una de l-am pus cu cracii-n sus. Păi, băga-l-aș în mămicuța lui cea tuciurie, ăsta se credea în democrație de tip occidental, cum tot boscorodeau ăia pe la televizor. Cum l-am atins, cum s-o potolit. Nea Zevedeu în sus, nea Zevedeu în jos, să nu crezi nimic, că și eu sunt băgat până-n gât în afacerea asta. Zii, mă, odată, ce-o spus șefu’, și iar m-am făcut că-l plesnesc, de se ruga țiganca de mine, nu da domn’ șef că mi-l omori și am copilu’ lui în burtă. Atunci zii, mă, anafura cui te-o prăsit! O zis așa, o început cioroiu’, smiorcăindu-se. Spune-i lu’ Zevedeu să stea pe craca lui și pe curu’ propriu că Dionisie Borcoman o ieșit din pârnaie și sigur o să-l caute ca să-l dea pe mâna justiției pentru moartea lu’ Brezan. Dacă vrea să mă găsească, să vină la locu’ știut, uitându-se bine înapoi. Așa o zis zău lu’ Dumnezeu! Bine, mă, zic, și am plecat.
A făcut o pauză în care s-au auzit doar hâțâitul scaunului din ce în ce mai silnic și respirația precipitată a Teodorei. Apoi, deodată, o pală de vânt a lovit cu furie în geamuri, trântind de pereți obloanele, care au sunat sec a lemn zdrobit.
- Brezan ăsta, a continuat Zevedeu cu voce albă, era un inginer cam sonat la cap, care s-o apucat să scrie într-un carnet câte-n lună și-n stele despre noi toți și despre societatea noastră socialistă. Tot felul de chestii care și mai care mai aiurite. Asta n-ar fi fost mare pagubă. Dar era în vorbele lui atâta ură încât o fost socotit element periculos pe bună dreptate. Am auzit că tat-su fusese chiabur și exploatase țăranii săraci. Și cum așchia nu sare departe de trunchi, hop și odrasla! Eii, se pare că băieții or cam exagerat și Brezan ăsta, cum era cam amețit de felu’ lui, s-o împiedicat și-o căzut cu capu’ de dreptele ălea când îl duceau în celulă de la anchetă. Dionisie Borcoman o fost și el de față că-i pusese față-n față. Se zicea că amândoi lucrau în organizația aia împotriva poporului muncitor, cu care voiau ei să ne atârne în ștreang, pe unii, și pe alții să-i bage la ocnă. Vai de mama lor, cioflingarii, ce-or fi luat-o pe cocoașă!… C-o murit, nu-i bine acu’! Dar ce vină poți să bagi ălora că din câteva palme și-o pierdut echilibru’ și-o dat cu capu’ de ciment? Ei și-o făcut datoria. În orice lume, cât o fi ea de democratică și cu ciucuri la gât, nebunii care se pun de-a curmezișu’ statului, a puterii, își semnează singuri sentința. Așa e lumea de când e ea.
- Nu-i chiar atât de simplu, s-a răstit Teodora, înfuriată din senin. Moartea lui Mihnea a fost o crimă.
- O fi fost, nu zic nu, a ripostat Zevedeu. Dar era un dușman de clasă. O scris negru pe alb că toți suntem niște ticăloși, niște animale, că-i dictatură, că-i totalitarism și alte bazaconii pe care nici nu știu să le spui pe nume? O scris el colea că n-are libertate și se sufocă? O scris! O făcut el cu Borcoman manifeste ca să răscoale lumea? O făcut! Sunt dovezi la dosar, nu cum l-am auzit cu urechile mele pe Þăranu Cornel, maistru’ la prelucrări, om cu păru’ alb și vorbește ca mucea, că dosaru’ o fost inventat, când falsificat. Eu am văzut manifestele cu ochii mei. Nu eu le-am dat tovarășului Simion, care zice că le-o dat șefilor, da’ eu știu că s-o speriat și le-o ars în sobă? Altă explicație nu vreau să am, pentru că atunci și tovarășu’ Simion e complice dacă le-o făcut pierdute. Și atunci? Atunci, noi ce facem? Să-i pupăm pe frunte? Să-i iertăm? Uite unde am ajuns cu umanismu’ socialist. Acu’ ne vânează ca pe iepuri. Au ieșit deasupra toate gunoaiele societății, care se dau mari luptători pentru democrație. Și când acolo sunt niște pezevenchi profitori, fără scrupule, fără caracter, fără nimic sfânt. Paștele mamii lor de lepre ce le-aș mai astupa gura cu pământ. Noroc că nu m-o lăsat tovarășu’ Busuioc, că pe Borcoman ăsta îl trimiteam pe lumea ailaltă. Zicea tovarășu’ căpitan că încă n-o venit vremea ca istoria să-și încheie socotelile, că nicăieri de când e lumea asta nu s-o pomenit ca o societatea inferioară, putredă și degradată să înlocuiască una superioară, dreaptă și înțelegătoare cu tot omu’, indiferent de dotarea lui. Și asta să se întâmple și în câteva zile. Tot ce-o construit eroii noștri comuniști în patruzeci de ani, s-o spulberat cât ai clipi din ochi, Așa ceva nu se poate!
- Trebuie să înțelegem că oamenii sunt sub vremuri, a șoptit Teodora, fără să-ți ascundă dezamăgirea.
- Ce-ați zis? s-a înfuriat Zevedeu. Mi se pare mie sau ați început să dați înapoi? Eu mă fac că n-am auzit ce-ați spus acu’. Mai bine zic că erați obosită. Istoria o construiește omu’ și nu e nici o lege deasupra noastră, care să ne dicteze ce să facem și cum să facem. Nu așa ne spuneați, tovarășă Coman? Da, așa! Uite, acu’, dacă eu scot pistolu’ și poc-poc! De două ori, vă trimit, fără prea multă vorbă, pe lumea ailaltă. Nu s-ar zice atunci că sunt Dumnezeu vostru?
Dintr-o singură mișcare, scurtă și energică, Teodora s-a ridicat în capul oaselor și, tremurând de mânie, a scrâșnit:
- Pune arma la loc, nenorocitule! În viața ta să nu mă mai ameninți că te fac bucăți! Ai înțeles?
- Spaima e mâncarea celor slabi, s-a înveselit Zevedeu, ascunzând arma sub pufoaică. Lovește în moalele capului…te face pilaf… Te uzi tot…asuzi ca un cal…
- Părerea mea e să rămâi aici, a schimbat tonul Teodora, acoperindu-se cu pătura până sub bărbie. Mai e o cameră alături. Nu trebuie să stai cu noi decât până faci focul și se încălzește… În noaptea trecută ne-au atacat lupii… Peste vreun ceas poate vin iar…
- Las’ să vină, ce treabă au?! a chicotit Zevedeu. Ei cu ale lor, noi cu… Mâine dimineață am puțină treabă cu tovarășu’ căpitan. Nu pot să lipsesc. Și nici nu vreau să scap ocazia de-a schimba câteva vorbulițe cu Borcoman. Mai greu e până ies la șoseaua națională. Mașina e bună și trage la drum rău. Acu’ e înghețat și am lanțuri pe roți… Așa că nu vă faceți griji.
Teodora n-a mai insistat; parcă se înmuiase ca o cârpă și alunecase fără nici o formă sub cearșaful umezit de sudoarea trupurilor noastre, care se chirciseră, apărându-se. Teodora încerca să-mi găsească mâna; se încurcase în căutarea ei și, enervată, a împins păturile la o parte. Mi-am ascuns mâna, așezându-mi-o pe piept. A tresărit speriată.
Zevedeu și-a îmbrăcat pufoaica veche și zdrențuită pe la mâneci și pe la poale, gâfâind și icnind la fiecare mișcare. Apropiindu-se de pat, a zis cu reținut orgoliu:
- A dracului bătrânețea asta! Te doare toate oasele.
A tăcut. Eram convins că mă privește. De aceea m-am străduit să rămân nemișcat la fel ca înainte, și efortul mi-a scos sufletul. O descărcare nervoasă mi-a consumat într-o secundă toată energia, lăsându-mă inert. Era starea pe care mi-o doream; toate funcțiile încetau și contactul cu realitatea se rupea brusc. Mi se părea că intru într-o fază mistică a renașterii, copleșit de-o imensă melancolie. Revitalizat, reveneam în prezent cu regretul că mi se întâmplă atât de rar.
- Nu vă faceți probleme că-i trece, a rupt tăcerea Zevedeu, și ironia lui m-a lovit fierbinte în obraz. O fost cam tare somniferu’, așa cum v-am spus. Dă semne că se trezește. I se mișcă ochii.
Doi pași, apoi un val de aer rece a primenit încăperea. După câteva minute, care pentru mine s-au condensat într-o secundă, motorul ambalat al mașinii, lăsat să meargă în voie și iar ambalat, a frământat liniștea albastră a muntelui, rănindu-l; se răsturnase ca tăvălugul peste zăpezile scânteietoare… Am deschis ochii când soarele amurgea, lăsând în urmă o dâră groasă de lumină de culoarea lămâii putrede. Mașina îndepărtându-se, zgomotul motorului s-a pierdut într-un zumzet confuz, care antrena pustietățile muntelui în scurte vâltori.
Zăvorul a căzut în lăcașul lui împins cu forță. Teodora a revenit în cameră și din hainele ei aerul răcoros, amestecat cu mirosul parfumului încins de căldura trupului, s-a strecurat familiar, liniștitor peste obrazul meu. O duioșie fără margini mi-a cotropit ființa întreagă.
- Știu că ai fost treaz tot timpul, a spus ea, îndulcindu-și glasul. Þi-am simțit de câteva ori tremurul…
Am zâmbit, insinuând un început de duioșie.
- Mi-a fost îndeajuns căldura ta. Ai venit lângă mine și…
- De ce te uiți așa la mine? a țipat, și abia acum i-am întâlnit privirea tulbure, apoasă. Nu eu l-am omorât. Nu vrei să pricepi odată? Nu eu! A fost doar o întâmplare nenorocită…. Așa cum a zis Zevedeu. În noaptea aceea am fost în altă parte… ofițer de serviciu la comitetul județean de partid. Lona știa, pentru că ne-am întâlnit la o prietenă comună, la Lilica. Busuioc e un ticălos, un monstru…
- Și tu la fel, am replicat cu brutalitate, ascunzându-mi la timp surpriza provocată de spaima care i se cuibărise în lumina ochilor.
- Cum îți închipui că m-am culcat cu el în beciul ăla infect? Biletul ăla, pe care l-ai găsit în cutia de poștă, e scris de Zevedeu și dictat de Busuioc. Nu mă crezi?… Nu mă crezi? Ești nebun! Ești… de-a dreptul nebun! a urlat și fața ei frumoasă s-a schimonosit, gura i s-a strâns într-o pungă alburie.
- Nu, nu acolo, am căutat cel mai molcom ton cu putință. Nu în beci, cum spui tu, ci în biroul lui Busuioc. Întâi l-ați îmbătat bine, i-ați dat afrodiziace, apoi v-ați făcut mendrele, întâi tu care se spune că erai la fel de beată și, cred unii, chiar drogată, după care toate curvele din arestul miliției pe care le-a adus, cu mașina, Zevedeu. El a povestit totul, cu lux de amănunte, în biroul lui Moise Panait. După cum vă comportați. După ceea ce făceați, incredibil… incredibilă isterie! Jocul acela macabru cu sexul bărbatului leșinat, faptul că apoi vă culcați una peste alta deasupra lui, sărutându-vă, lingându-vă… E îngrozitor ce poate zace într-o ființă omenească! Am văzut și caseta. Totul a fost înregistrat. Erau adunați vreo zece-cincisprezece ofițeri. Ce glume puteau să facă! La sfârșit, șeful lor a spus doar atât, uitându-se către Busuioc: Fără milă, Vasile! Animalele astea trebuie stârpite… Deci, Busuioc te condamnase și pe tine. Nici măcar iubitul tău de taină, tovarășul Bătrânu nu te-ar fi putut scăpa. Norocul tău e că revoluția asta sau lovitura de stat sau complotul ăsta, cum vrei să-i spui, ți-a amânat execuția. Poate chiar te-a grațiat. Cu ajutorul unor doctori, poți acum demonstra că ai fost chiar o victimă…
- Ești, într-adevăr, nebun de legat. Numai o minte bolnavă poate imagina așa ceva!
- Aici îți dau dreptate. Ca să te răzbuni pe Mihnea că te-a refuzat și de-a adus la dimensiunile tale de mesalină politică, te cred în stare… Toată viața ți-a plăcut să arăți ca Nero sau, mă rog, apropiat împăratului. A fost visul tău secret pentru care ai lucrat de când te știu. Și acum du-te în camera cealaltă și lasă-mă-n pace!
Stătea țeapănă în mijlocul încăperii și mă privea ca pe o ființă venită dintr-o altă lume. Ochii alergau de acolo-acolo, pipăind lucrurile din odaie și această agitație continuă parcă îi umflase pleoapele, care atingeau sprâncenele, alungindu-i trăsăturile feței. Un surâs subțire i s-a scurs printre buze, i s-a prelins pe bărbia rotundă, iluminându-i chipul. A ridicat un deget spre tavanul negru de fum, l-a coborât încet spre pieptul meu ca și cum ar fi mânuit o armă.
- Crezi că ai să scapi așa ușor? a întrebat calmă, aproape indiferentă. Nu, iubitule, ai să plătești totul cu vârf și îndesat. Ești la fel de vinovat… Nu mai ai nici o scăpare. Întotdeauna mi-a fost silă de tine. De foarte multe ori, scârbă… Când gâfâiai răsturnat peste mine, puțind a transpirație, ca să nu leșin sau să vărs, mă gândeam la Mihnea. Când îmi strângeai sânii în palme, ca să nu țip, mă gândeam la mângâierile lui delicate, duioase, de bărbat care cunoaște suferința femeii. Parcă își cerea iertare. Când te repezeai în mine ca un taur, ca să nu mă frâng în două și să mi se verse mațele, mă gândeam la mișcările lui protectoare. Sudoarea ta lipicioasă îmi intra în piele. Sudoarea ta izvorâtă din frică! Da, din spaima ta că puteam fi nesatisfăcută de bărbăția ta sau, mai rău, puteam rămâne gravidă și un copil în afara căsătoriei ți-ar fi fost o piatră de moară de gât pentru prețioasa ta carieră politică… Nu, în nici un caz n-aș fi suportat să port aici, în burta asta, sămânța spaimelor tale. Mai bine moartă!
Am simțit cum tot sângele mi se adună în creier, cum pânza lui roșiatică acoperă lumina, cum mă prăbușesc în întunericul, care vâjâia ca o mare dezlănțuită. Cu toată forța de care eram în stare, am plesnit-o peste obrazul alb ca peretele. Un firicel de sânge s-a scurs din colțul gurii, cucerind pielea milimetru după milimetru până pe bărbie. Mirată, și-a pipăit buzele cu degetele, le-a privit mânjite de sânge.
Prudent, m-am retras în fața geamului peste care gerul înserării pictase ciudate flori de gheață. Cu vârful degetelor, urmăream contururile subțiri, lăsând în urmă picături de apă, care se prelingeau în mâneca pulovărului.
- Ai să mi-o plătești, a spus ea, făcând un pas spre oglinda atârnată deasupra lavoarului și a ligheanului plin cu apă.
Mi s-a părut că s-a răzgândit și că, așa nesigură, descumpănită, cu buzele tumefiate, se va retrage în celălalt dormitor. A ezitat o clipă, ținându-și mâna apăsată peste gura zdrențuită. În sfârșit, și-a spălat rana, o tăietură perpendiculară, roșie, cu margini răsfrânte albicios-gălbui.
- O să mi-o plătești! a suspinat ea dezolată.
S-a privit în oglindă, a întors capul spre stânga, urmărindu-se cu un singur ochi, și-a udat batista în apa ușor rozalie. S-a desprins de lângă lavoar cu pași lenți, dezlânați, și a dispărut în spatele ușii din parchet de stejar nelăcuit, încuind ușa după ea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!