Îl cunoșteam de mult timp, dar mă înșelasem în privința sa. Când ochii săi reci și pătrunzători mă priviră ,simții fiori de spaimă, durerea frântă a îngerilor morții. Cu pași mărunți se apropie de mine. „Nu te iubesc!”. Atât spuse cavalerul îmbrăcat în armura tăcerii și se îndepărtă în neant. Tremuram, universul în care mă rătăceam se frânse și o lacrimă mi se prelinse pe obraz. Timpul nu însemna nimic acum. Pășeam într-o lume diferită, păzită de cei mai întunecați zei ai unei mitologii nescrise. Mă refugiam doar în vorbele pe care niciodată nu le rostisem, durerile ce ascundeau pentru un minut și cele mai bune păreri de dragoste. M-am așezat în fața ta Doamne și lacrimile îmi cuprinseră fața, am simțit răsuflarea rece a morții aproape de inima mea. Am călcat covorul roșu al dreptății, am închis ochii și pentru o clipă mi-am dorit să nu mă mai trezesc. Știam că nimeni nu –mi va duce dorul, nu-mi va purta amorul pe umerii osândei, gustând din trupul meu plăcerea doar. Și atunci o stea a sclipit deasupra mea. Se împlinea o dorință , un vis, sau ruga unei morți întârziate? Pășisem prea departe, nu mai puteam întoarce timpul, cum toți ne dorim. Am suspinat. Ochii îi închisesem de mult iar pe obrajii mei înflăcărați și roșii de minciună un adevăr se arătase. Regretam fiece clipă de durere, de bucurie, vroiam să văd frumosul prin ochii lumii, curați și nepătrunși de inocență…
Am deschis porțile raiului ,căci trupu-mi rece adormise etern pe valea nestrăbătută de om; nu mai călcasem pe acele meleaguri, cum nici un mort nu-i viu prin neființă în cele nevăzute. Sufletu-mi nu-și pierduse esența, pășea agale în neant, mă pregăteam să alunec în necunoscut, era dorinței se apropia din ce în ce mai mult, oceanul părând să se înece în malurile sale, ca rândunica în izvoare de sânge, înghițind din tainele nopții. Ajunsesem pentru o clipă în fața unei întinse prăpăstii, ce nu părea să aibă capăt și astfel ceva îmi zise: Dorul de a zbura m-a cuprins, de pot zări văzduhul, oare nu pot atinge limite ascunse?
…mi-am dat drumul în gol dar în zadar, nu am plutit, abisul mă cuprinse cu brațele necuratului. Mă așteptam să simt durerea, ca un impact ce urmărea destinul, dar m-am trezit în patul meu, ca după un vis frumos. Mâna îmi sângera, din venele mele curgea durerea, dar nu realizam. Nu murisem, dar ce se întâmplase?
…mă simțeam ca pruncul în poala mamei ocrotitoare, trecusem dincolo de neîncredere.
Acum zâmbesc, mă bucur, dar mi-e greu să mă ridic din pat, să mă așez la masă și să scriu aceste două cuvinte tainice:” Te iubesc”