Peretele zgâriat cu lama în zona bibliotecii cu dungi colorate de bpt. Un covor acoperit pături-pături cu păr de pisică. Atâta a lăsat, cine știe prin ce lună rănită în colțuri de streșini își plimbă coada ca un stindard tărcat. Ramele geamurilor ar trebui schimbate dar casa are fațadă istorică. Mobilierul de cireș cu reflexe roșiatice mai ales la apus când se revarsă sângele din țărm în țărm și se scurge pe sub ușile crăpate, din nuc verde.
Aici stai de vorbă cu fantomele picioarelor tale și simți că se mai mișcă în amintire, pe plaja unde plimbai câinii prietenilor cu ștaif. Ai un braț găurit de perfuzii acum și timpul te împunge prin piele folosindu-se de oasele tale ca de niște baionete boante. Te întrebi cât mai e până vor răzbi dincoace de obrazul cu barbă de o săptămână. Femeia nu a mai trecut să te pregătească, să-ți curețe casa pentru priveghi. Iți spui că poate o fi murit înaintea ta; aștepta demult să golească locul ăsta de izuri și praf, să te dea afară cu grația fostelor picioare înainte, să învie casa în care ați crescut fără să vă cunoașteți prea bine vreodată. Nici măcar nu știi unde a plecat la braț cu căpitanul acela caraghios, în uralele mulțimii de rude împăunate, și nici de unde vine înapoi și de ce ar vrea să rămână aici stăpână. Acoperișul o să se surpe curând, l-ai auzit scârțâind noaptea din toate grinzile, geme și el ca și cum l-ar durea o dată cu tine. Într-o noapte cu vânt câteva țigle s-au spart de tavan; ai crezut că s-a întors pisica, dar nu, era doar furtuna în prevedere. Un mesager tainic, trecut prin aerul îmbâcsit cu amintiri inaccesibile al camerei – să vadă cât mai ai. Dacă a venit clipa cea mare. Nu venise. Și el a plecat mai departe, i-ai vazut umbra feței dezamăgite în oglinda plină de pete și de pânze de păianjen. Era o față pe jumătate mâncată. Semăna cu cineva, poate era chiar actorul acela care ți-a împrumutat acul. O străfulgerare.
Nu mai există timp. A expirat. Numai în mintea ta pe jumătate amorțită lucrurile se mai petrec firesc. Lucruri care au fost dar despre care nu simți nevoia să vorbești nici măcar pereților, sau lui Dumnezeu. Ei le știu oricum, poate chiar mai bine decât tine. Dar cele care o să vină? Un pic de zahăr, un bec și o manta nou nouță – dar pentru astea ar trebui să te poți ridica din patul ăsta cu tăblii ruginite în care a murit bunicul și a născut mama de două ori la rând, și în care acum te pregătești să îți naști și tu sfârșitul.
Nu mai joci. Ai trecut din rol în tine, la o simplă schimbare de sânge.
Ar fi trebuit să arunci acul acela și să fugi – pe vremea aceea te țineau picioarele.
Dar nu ai fugit și acum nu mai poți decât din tine. Când o să înceapă să sune clopotele bisericii de vizavi, pentru morții cei vechi, îți vei dori să li te alături. Și nimeni, în vecii vecilor, să nu își mai amintească de tine. Până când femeia se va întoarce să te schimbe și va găsi lângă oglindă o grămăjoară de oase din care cineva a furat tibiile, să-ți fie odaia ușoară, tată.

Pisica a trecut azi pe la mine pe-acasă. Și din mirosul ei de hoit am deslușit totul.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.